Anamaria Ferentz: ”Iau în calcul adopția”

America a schimbat-o to­tal. Nu ca înfăţişare, care a rămas surprinzător de fresh, ci la nivel mental. Căci, deşi reuşeşte să în­şele timpul cu aspectul său fizic, ceasul biologic ticăie la fel şi pentru ea. Până acum, s-a axat pe carieră, iar planul personal a căzut cumva pe plan secund. Acum, pentru că îşi împarte viaţa de un an şi jumăta­te cu iubitul ei american, Steve, Anamaria (42) parcă ar vrea să recupereze timpul şi să-şi clădească cât mai curând o familie, „căsătorită sau necăsătorită, cu copii înfiaţi sau nu“…

Pentru cât timp ai venit de data asta în România?
Anamaria Am venit pentru o lună. Dar sunt o norocoasă, pentru că alţii vin pentru maximum două săptămâni. Am venit pentru ziua mea de naştere, Sărbători, munte… Am un program încărcat. Am zis că vin să mă relaxez, dar de unde?! Cel puţin, până acum, am dormit cam patru ore pe noapte. (zâmbeşte)

L-ai adus şi pe căţelul tău?
Nu. Căţelul meu a rămas, de data asta, aca­să. Când l-am adus acum trei ani, era mic, avea şase luni, era pe jumătate cât e acum, l-am adus în avion cu mine… Acum a rămas cu prietenul meu, în Chicago.

Deci, până la urmă, te-ai mutat în Chicago.
Da, până la urmă am făcut acest pas. Am ple­cat din California, din însoritul L.A., şi m-am mutat la Chicago, unde este atât de frig! (râde) Dar este un oraș foarte frumos, un oraş al ar­tiştilor, sunt foarte multe studiouri de film şi locuri unde se cântă…

Tu cum stai cu cântările?
Muzica n-a dispărut niciodată din via­ţa mea. N-o să renunţ niciodată la ea, chiar dacă am alte drumuri, afaceri şi bani de făcut. E-adevărat că eu am început să fac imobili­are la New York, fac imobiliare şi la Chicago mai mult decât oriunde, pentru că sunt multe apartamente de închiriat acolo. Încă nu m-am apucat de vânzare/cumpărare, dar ăsta e următorul pas. Este ceea ce mi-aduce cei mai mulţi bani şi îmi permite să călătoresc. Dar continuu să cânt pentru co­munităţile de români, la festi­valuri, petreceri private (zile de naştere, nunţi, sfinţiri de biserici etc.). Festivalurile de acolo sunt absolut superbe, cu români care păstrează tradiţiile, care vin în port popular, mai ceva ca aici! Se gătesc tot felul de preparate româneşti, de la sarmale la gogoşi, mititei şi vin americanii şi toate naţiile care locuiesc în zonă şi cumpără. Aşa se face la toate festivalurile, şi la cel gre­cesc ,şi la cel italienesc, polonez ş.a.m.d.

Dar tu mănânci ceva la festivalurile astea?
Da, mănânc gogoşi, mămăligă cu brânză şi smântână, prăjituri…

Nu te cred! Nu se vede nimic!
Să ştii că mănânc foarte mult şi mănânc chiar mai mult decât orice cunoscut al meu, doar că mănânc foarte sănătos, ve­getarian şi asta mă ajută.

Mai sunt vegetarieni care n-arată la 40 de ani ca la 20, ca tine.
(râde) Am noroc de la natură. Şi bu­nicile mele erau la fel de slabe ca mine, deci e din neam. Plus că am arderile rapide. Şi, când merg, nu se ţine nimeni după mine!

Recent ai împlinit 42 de ani şi ţi-ai donat ziua de naştere.
Da. Este un lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna, să pot să ofer înapoi din ceea ce am primit. Eu zic că sunt o norocoasă că Dumnezeu mi-a oferit întotdeauna ce mi-am dorit, iar acum am ajuns la un stadiu de mulțumire personală în care dorințele sunt legate mai mult de spiritual. De la americani am învăţat chestia asta cu „să dai înapoi“ și am spus că ziua mea de naștere e o ocazie bună să fac o faptă bună. De obicei, eu nu dau pe­treceri mari de ziua mea, acum a fost a treia oară când am făcut-o. Mi-am dorit să-i am pe toţi alături, dar totodată am vrut ca invitaţii mei să facă un gest pentru o persoană care are nevoie de ajutor, adică în loc de cadou să facă o donaţie. Întâmplarea a făcut ca priete­na mea din România să-mi spună că fiica ei, care are 15 ani, face voluntariat prin spitale şi că a întâlnit o fetiţă în Spitalul Fundeni, al că­rei caz a impresionat-o. E vorba despre Ana Bucur, care are 13 ani şi suferă de cancer osos. În România, medicii au vrut să-i amputeze pi­ciorul, dar în Tel Aviv părinţii au descoperit o modalitate de a-i continua tratamentul fără amputare. Numai analizele şi tratamentele de până acum au fost 50.000 de euro! Ope­raţia de care are nevoie ajunge la 70.000 de euro, după care va avea nevoie de finanţare şi pentru tratamentul post-operator. Aşa că i-am rugat pe toţi invitaţii mei, dar şi pe fanii mei de pe Face­book şi Instagram să-i ofere un ajutor pe măsura posibilităţii lor, donând direct în contul bancar al părinţilor. Şi m-am bucurat că am putut participa şi eu cu puţin la binefacerea ei.

În afară de acest „să dai înapoi“, ce-ai mai învăţat din cultura americană, în cei şapte ani de şedere în Statele Unite?
Mereu am pus accent pe sănătate şi pe un stil de viaţă corect, dar acolo am început să fac yoga – ceea ce nu făcusem niciodată în România –, să meditez, să citesc cărţi despre dezvoltare personală, spirituală… Eu sunt de religie creştin-ortodoxă, dar sunt deschisă către spiritualitate, pot să mă duc în orice gen de biserică să mă rog la fel, pentru că Dumne­zeu este unul şi acelaşi, poţi să te rogi oriunde şi oricând şi cred că cel mai mult contează ac­ţiunile tale, ceea ce faci. Orice faptă bună pe care o faci din tot sufletul, aia laşi după tine.

Apropo de lăsat în urmă. Primul lucru la care se gândesc oamenii să lase în urmă sunt copiii. Ştiu că eşti foarte ataşată de copii şi chiar ai avut elevi de vârste mici la o şcoală de muzică…
Da, timp de un an am fost profesoară de muzică la o academie din California. Elevii mei au prins drag de mine şi mi-au spus că mă aş­teaptă să mă întorc. Am avut cursanți de toate vârstele, de la cel mai mic, care avea 4 ani, la cel mai matur, o doamnă de peste 60 de ani. Era o şcoală privată, unde veneau pasionaţi de muzică sau oameni care aspirau la o carieră muzicală. Am avut elevă şi o domnişoară care voia să ajungă să cânte pe Broadway şi care avea nevoie să înveţe mişcare scenică. Iubesc copiii, întotdeauna am fost înconjurată de co­pii, am scris poveşti pentru copii şi încă mai scriu.

Mai ai speranţa că vei fi mămică?
Dar nu e vorba despre speranţă aici, ţine de mine. Şi consider că cel mai mare bine pe care l-aş putea face pe lumea asta ar fi să pot să cresc, să am grijă şi să educ copii care nu au părinţi.

Deci iei în calcul adopţia.
Da, iau în calcul adopţia. Ar fi fapta cea mai bună pe care aş putea s-o fac. Sunt atât de mulţi copii fără părinţi! Nu spun că ar trebui luată în calcul doar adopţia. Sunt de-acord cu orice vrea Dumnezeu să-mi ofere.



INAPOI LA PRIMA PAGINA