Carla’s Dreams: „Nu am o viaţă suficient de simplă pentru a fi pur şi simplu fericit“

Cu cât vorbești cu el mai mult, cu atât îţi dai seama că îl cunoști tot mai puţin. Misterul, merge, astfel, mai departe…E greu să faci un interviu cu o persoană despre care nu știi prea multe, dar și mai greu este să intervievezi un personaj pe care nu poți să-l privești în ochi. Pentru că armonia chipului constă în felul în care ochii se potrivesc cu restul feței. În cazul lui, restul feței este o mască permanentă, unii ar spune chiar o operă de artă. Am descoperit, însă, că armura lui merge dincolo de chip. Solistul Carla’s Dreams este misterios și atunci când vorbește despre el, cel dincolo de machiajul controversat. Însă până când va decide să își spună întreaga poveste, iată cum este cel de acum.

Cum te-ai hotărât că trebuie să-ţi construieşti cariera aşa, fără chip?
Carla Este doar o aparenţă reieşită din lipsa oricărei construcţii planificate.
Câţi şi mai ales cine din jurul tău ştie cine eşti şi cu, şi fără make-up?
Este un cerc rezonabil de persoane care nu este prea larg.
Cine e cel mai apropiat om de tine care să nu ştie că eşti Carla’s?
Ar fi o greşeală să dau o listă, dar recunosc că este un şir de persoane care, la un moment dat, vor fi mai mult sau mai puţin uimite şi vreau să le cer scuze pentru „traumele morale“ ulterioare.
Familia ta ce zice despre succesul tău?
Familia reacţionează la orice dezvoltare de succes sau invers fără să ţină cont prea mult de domeniu. Ceea ce îmi pare normal.

Pare cumva avantajos să poţi să-ţi alegi, în funcţie de stare, ba să fii celebru, ba necunoscut. Când te-ai simţit bine prima dată datorită notorietăţii şi când te-ai simţit bine ultima dată ca om de nerecunoscut?

De un anumit nivel de notorietate se bucură personajul şi în nici un caz eu, personal, iar bucuriile unei vieţi normale par mai mari şi mai dese, probabil datorită creşterii, înţelegerii minusurilor pe care le are viaţă publică, creştere reieşită din comunicarea cu unii colegi de-ai mei.
Ce-ai fi făcut în viaţă dacă nu ţi-ar fi ieşit cu muzica?
Habar n-am, dar, cu siguranţă, orice presupunere aş face acum, aceasta este irelevantă şi falsă prin definiţie. Pentru că vorbim despre trecut utilizând instrumente şi conştiinţe din prezent.
Când şi cum te-ai hotărât că asta trebuie să faci în viaţă?
Muzica nu a reprezentat şi nu reprezintă scopul meu în viaţă. Cred că în viaţă e destul de simplu să îţi găseşti scopuri mai mari, mărețe, magistrale. Asta nu înseamnă, însă, că rezultatele pe care le-am obţinut împreună cu echipa CsD nu ne bucură.


Şi când ţi-ai dat seama prima dată că-ţi iese, că ai succes în muzică?
Din păcate sau din fericire, poate astfel de lucruri nu depind de o conştientizare individuală. Cred că nu este cazul să enumăr acele criterii care sunt determinate de cultura din care facem parte. Această cultură determină un nivel de succes sau altul.
Cum te-ai schimbat în ultimii cinci ani?
Nimic exotic, nimic interesant. Doar schimbări corespunzătoare vârstei şi poate unei experienţe ceva mai vaste.
Cum e viaţa în Republica Moldova şi nu e în România?
Nu mă consider pregătit să trag orice fel de concluzii sau mai ales generalizări în acest sens. Cunoştinţele mele fiind mult prea scunde într-o mulţime de domenii mult mai relevante decât domeniul muzical în acest sens.
Dar ce-ţi lipseşte din ce aveai acolo?
Zeama de pui, dar şi micile bucurii culinare pot fi satisfăcute cu uşurinţă în România. Trebuie să cunoşti locurile. La 100.000 kilometri parcurşi anul trecut pe drumurile României, am avut această fericită ocazie.
Dintre toate cele care ţi-au fost grele când ai venit în România, ce ţi s-a părut cel mai greu?
Lipsa iniţială a unui cerc de comunicare prietenească, o lipsă cu care am luptat prin a construi un asemenea cerc şi a mă încadra în asemenea cercuri deja existente.
Dar despre România, în general, ce ştiai până să ajungi aici?
Ştiam că nu se află pe Lună. Respectiv, nu mi-am luat costum de protecţie şi cartofi pentru opt săptămâni. România şi Republica Moldova fac parte din acelaşi mediu cultural, lingvistic şi istoric. Asta mi-a fost şi îmi este suficient pentru a privi optimist lucrurile.
Eşti un om fericit?
Definiţia fericirii şi mai ales atitudinea faţă de aceasta se schimbă cu vârsta şi mai ales cu experienţa. Nu am o viaţă suficient de simplă pentru a fi pur şi simplu fericit, dar mă bucur destul de des de momente de fericire.
Ce-ţi mai trebuie?
Chiar nu va suna deloc poetic, încerc să mă rezum la lucruri simple, dar în acelaşi timp, destul de greu mentenabile. Acestea sunt sănătatea şi siguranţa.

Pari relaxat cu succesul acesta pe care-l aveţi. Pare că nu te surprinde. Nu te-a mirat niciodată?
Cred că sunt două lucruri relevante pentru mine în acest sens. Primul se referă la faptul că, în general, cu cât urci mai rapid, cu atât mai nepregătit eşti să cazi și al doilea ar fi faptul că e greu să fii uimit de două ori de acelaşi lucru, aproape la fel de greu cum e să râzi de două ori la aceeaşi glumă.
Pe 28 septembrie vei face faţă unei noi provocări, dând piept cu cei de la CTC la Red Bull SoundClash. Cum te-ai pregătit pentru asta şi ce crezi că te va pune în dificultate?
Da, cred că am putea numi asta o provocare, cu toate că sunt mai degrabă adeptul planificării decât al provocării. Evident că ne pregătim, dar cu înţelegerea clară că ăsta nu este nici meci de box, nici încăierare stradală. Este, totuşi, vorba despre muzică, respectiv pregătirea înseamnă creaţie. Ne aşteptăm la un spectacol frumos, în care dificultăţile apărute (chiar dacă sperăm să nu apară) o să ne facă pe toţi mai deschişi, respectiv mai puternici. Folosindu-ne de ocazie, vrem să îi salutăm respectuos pe cei de la CTC şi să aplaudăm o iniţiativa atât de „cu aripi“ a celor de la Red Bull.

Foto: PR



INAPOI LA PRIMA PAGINA