„Eu nu pot să fiu un om fericit” – Andrei Gheorghe, în propriile-i cuvinte

Exploziv, pragmatic, iscoditor, cinic, curios, extravagant, rece, profesionist, memorabil, controversat, cu faţă de rus, cu suflet de român, cu lumini şi umbre, când în lumină, când în umbră. Acesta era Andrei Gheorghe şi mai mult decât atât. Iată câteva citate din interviurile oferite de acesta care-l pot contura mai bine decât orice descriere post mortem.

„Eu sunt moldoveanul perfect, născut în Rusia, trăitor în România…”

„Primul meu job serios, cu carte de muncă, l-am avut la 16 ani – ajutor de şofer, pe aeroport, în Constanţa. Picasem treapta, iar părinţii mei, deşi suficient de înstăriţi, mi-au dat un şut în fund şi mi-au zis: „Te duci la muncă, nu stai acasă!“ Luam salariu, eram deja bărbat, participam la cheltuielile gospodăriei.”

„În ’91, am ajuns la Radio Constanţa. Reporter special – vorbeam despre crime, cadavre, morgă, violuri. Apoi, a venit momentul ’93 când, împreună cu o gaşcă de prieteni, am înfiinţat Radio Sky – am pornit de la zero, fără nici un ban, fără să avem habar ce înseamnă radioul. Singura noastră idee era să ne aducem muzica de acasă şi s-o punem pe post. Însă radioul m-a învăţat despre umilinţă şi că, atunci când încremeneşti într-un playlist, nu mai înţelegi sunetele noi.”

„Mă gândeam că uneori îmi plac câinii mai mult ca oamenii, alteori îmi plac mașinile mai mult ca oamenii, alteori îmi plac cărțile mai mult decât oamenii.”

„Trebuie să rămâi recunoscător pentru ceea ce ți s-a întâmplat. Am avut premiere pe scenă cu film, am mers pe covorul roșu, am cântat în fața o 100 000 de oameni în concert… Mi-am citit numele pe o carte: ooau, eu! Eu!”

„Nu am nostalgii. Am plăceri care îmi aduc aminte de momente de excepţie, cele la care revii.”

„Ce a însemnat „13-14″? Libertate în primul rând…”

„Eu vin din întuneric, vin din comunism, din beznă, mai mult de jumătate din viaţa mea mi-am petrecut-o acolo, aşa că pentru mine ’89 şi tot ce a însemnat după a fost ca un orgasm necuviincios şi nesfârşit şi încântător.”

„De fiecare dată când mă descopăr singur mă întăresc.”

„Nu ştiu ce e fericirea. Ce mă face fericit? Sex, mâncare, copii, animale, joacă, cărţi, filme, prieteni, mers repede cu maşina, mers în locuri noi. (…) E bine să fie nefericit, e bine să sufere de pe urma iubirii. Cum să nu sufere, cum să treacă prin viaţă fără durere şi cum să ajungi să te închini la fericire în fiecare fracţiune de secundă a vieţii tale. (…) În general, eu nu cred că o minte poate să fie fericită decât dacă e divină… sau lovită de alte boli. Dar eu nu pot să fiu un om fericit şi nici nu mi se pare interesant. Mie îmi place furia, agresiunea, lupta, vâltoarea, mania – îmi place să fiu viu mai mult decât să fiu fericit.”

„Nu spun „Carpe diem!”, dar sunt un continuu om al prezentului, nu cred în viitor, pentru că el nu există, iar trecutul e bun pentru că îţi dă exemple şi te ajută să gândeşti în tipare, în mape, în hărţi, însă singurul lucru care există este prezentul, doar momentul ăsta în care ne aflăm noi.”

„Mă aflu mereu într-o contra opinie.”

„Cu toţii înjurăm. Dacă mi-ar fi înregistrate convorbirile telefonice cu prietenii mei, acolo, în zona unde mă dezbrac în pielea goală, ar fi odios. Mie-mi place cu înjurătura…”

„Dacă vă plac banii faceţi-i, mie îmi plac alte lucruri, mie îmi place viaţa. Acel cotidian existent inefabil. Aia e tot ce mă interesează. Ce să fac, să mor ca Jobs?”

„Eu n-am nevoie realmente de foarte multe lucruri, să mănânc, să bani, să maşină, să Dorobanţi… Mie mi-e suficient să stau acasă, să mă uit la filme, să citesc, să vină un prieten… Eu n-aş ieşi din casă.”

„Necredinţa mea este decizia mea personală, este rezultatul unei minţi pe care alţii ar putea să o numească excesiv de raţională, alţii ar putea spune că e aspră şi rece. Eu nu sunt nici agnostic, eu nu sunt nici ateu. Eu nu cred. Eu sunt un mare necredincios.”

„Între fericire şi extaz, aleg extazul. Frumosul şi sublimul.”

„Am patru copii: Anastasia, Maria, Katarina şi Maximilian. Plus doi câini: Hugo, un rottweiler, şi Suki, un buldog francez. Şi Café, o pisică. E foarte important ca un copil să aibă grijă de un animal. Ca să înţeleagă că există şi durerea altcuiva, responsabilităţi, obligaţii. Că există şi „trebuie“, nu numai „vreau“.”

„Plâng la filme, când mor căţei sau cai.”

„Sunt obosit. Am fost „generația de sacrificiu” şi am crezut că, după un drum lung şi greu, o să ajungem într-o poiană cu soare şi flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri şi într-o zi, sătui de foame şi mizerie, ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii şi am crezut că, după un alt drum lung şi greu, o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e salcie, terenul mlăștinos şi cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe, copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul, iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frății fug scârbiţi şi-şi caută fericirea în alte zări. Speranţa a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall, iar eu îmi număr firfireii și mă gândesc dacă-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În faţă nu văd nimic decât beznă și întuneric, în jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată şi-n gură gust de cenușă. Vă blestem, conducători ai României, şi-n pușcărie dacă v-aş băga pe toți, cu nimenea nu aş greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește.”



INAPOI LA PRIMA PAGINA