INTERVIU Andrei Gheorghe: „Numai idioţii sunt fericiţi. Eu nu pot”

Cei care l-au cunoscut, admirat, ba chiar și cei care l-au criticat pe cel care a fost echivalent cu definiția sarcasmului au primit, ieri, cu tristețe, știrea trecerii în neființă a cunoscutului realizator de emisiuni radio și TV. Anunțul a venit sec: Andrei Gheorghe s-a stins la doar 56 de ani, în locuința sa din Voluntari, în urma unui stop cardiac. 

Revista OK! a avut onoarea să-l cunoască pe cunoscutul om de radio exact așa cum este el, fără estetizări PR-istice, de o sinceritate dură, un atribut cu atât mai de preț într-o societate în care vedetele abuzează de filtre, la propriu și la figurat.

„Sunt un dinozaur nervos“, îi spunea el jurnalistului Andrei Crăciun într-un interviu publicat de revista OK! în 2013, pe care vă invităm să-l recitiți, admirând, din nou, personalitatea francă a lui Andrei Gheorghe. 

Constat, nu fără mulţumire, că „Nu“ a rămas cuvântul pe care omul de radio, dar şi de televiziune îl foloseşte cel mai des.

Andrei Gheorghe și-a terminat contractele media în Republica Moldova, va semna altele, nu se grăbește, cui îi mai pasă? E într-un trening verde, fumează pe terasa vilei sale din Băneasa, înconjurat de liniște, e slab, e obosit, are o falcă umflată, tocmai ce a suferit o intervenţie la stomatolog. Toată viaţa a avut probleme cu dantura. N-ar vrea să mai facă nimic până la sfârșit, ca Seinfeld. Spune că a muncit destul, a creat o generaţie, „Midnight  killer“, pe care a învăţat-o să gândească liber și să se exprime concis.

Are patru copii, vorbește ca și cum ar fi adolescent, ca ei, aruncă, din când în când, câte un „like“ sau un „nice“ sau un „funny“, e gamer, se joacă, nu-și neglijează niciun hobby, e implicat într-un business cu o reţea de centre de dializă, de-acum internaţională, după ce a penetrat și piaţa bulgară, tocmai pe la Plovdiv. Are datorii de sute de mii de euro, dar și bani tot pe acolo. Dacă ar trage o linie ar ieși cam la zero, e și el de părere că acela care moare cu mai mult de zece mii de dolari în cont n-a prea știut viaţă. E convins că s-a ratat ca scriitor. Îi plac cărţile mai mult decât oamenii. Apoi, e clar: chiar el însuși, Gheorghe, este cel mai bun personaj pe care l-a creat.”

Ce mai face Andrei Gheorghe?

Andrei Mulţumesc, bine. Bă, când aud chestia asta mă dor dinţii! Tu ce mai faci?

Nu așa. Ce mai faci ca om de media?

Și asta e a doua parte a întrebării care mă enervează. Vezi, noi presupunem că individul nu mai există dacă nu mai apare la televizor.

Tocmai că nu. Mie mi se pare mai bine că nu mai ești. Ai timp. Hai să zic altfel: cât de mișto e să nu mai fii la televizor?

Asta a fost, așa, ca un divorţ după un mariaj lung. Relaţia mea cu media a fost cu năbădăi. Ajunsesem în momentul în care nu mai voiam să salut pe nimeni dintre cei pe care îi știam. Cât timp s-a întâmplat, însă, a fost senzaţional. Și a fost și legată de un anumit context. De-aia se și schimbă media și dinozaurii mor: nu se mai adaptează.

Ești dinozaur?

Sunt un dinozaur nervos. Adevărul e că mă simt ca un T-Rex când mă uit la ăștia care apar acum la televizor. În cinci minute i-aș lăsa în pielea goală. Revenind la generaţia mea de dinozauri: noi am crezut cu strășnicie că schimbăm viaţa, lumea și România, că suntem parte din povestea asta. Ăia care au luptat împotriva lui Iliescu și a lui Năstase și-au schimbat viaţa și libertatea.

Și ești mulţumit unde a ajuns România la 24 de ani de la Revoluţie?

Mie nu îmi place niciodată nimic. Nimic nu mă mulţumește, cum să mă întrebi dacă sunt mulţumit?!

Bine: ești mai puţin nemulţumit de cât te-ai fi așteptat să fii?

Am două răspunsuri. Le pui tu unul lângă altul și decizi. Unu: nu, nu, nu și nu. Nu din multe motive: mă amuză când văd oameni urlând că riscă împotriva dictaturii când nu riscă nimic. Nu-mi place că ne-a dispărut conștiinţa luptei: împotriva cui luptăm noi aici? Ce facem? Unde vrem să ajungem? Voiam să ajungem la o ţară liberă, astăzi statul are dreptul să decidă asupra corpului tău, asupra ocupaţiilor tale din interiorul casei, statul decide ce să consumi, poate  să aprobe cu cine faci sau nu sex, și când ne-am apucat de această mare îmbrânceală nu asta am vrut. Ideea era să reducem statul. Să mărim libertatea. Să scăpăm de întunericul anterior. Și atunci, da, sunt nemulţumit de uriașa nonvalorizare care are loc.

Dacă intri în turmă nu deranjezi pe nimeni.

Și turma vrea să i se plătească salariul și să nu facă nimic la nesfârșit. Și de aia nu îmi place nimic din ce e acum.

Cel de-al doilea răspuns care e?

Fii atent: uită-te în jur, tot ce e aici, tot ce am eu, tot ce ai tu, tot ce posedăm, tot ce avem, tot!, pașaportul meu cu care plec într-o secundă în Panama, totul nu ar fi existat, prietene. Nu ai fi avut nimic din toate astea și nu doar că nu le-ai fi avut, nici n-ai fi putut să visezi că o să le ai. Nu ai fi putut să vrei, niciodată. Ce puteai să ai cel mai mult? Dacă erai Adriean Videanu al vremurilor dinainte puteai să ai o Dacie neagră, un apartament și un televizor color. Maxim. Tot ce e peste e câștigul nostru extraordinar. Astăzi putem să spunem în sfârșit că am terminat și noi liceul libertăţii. Știm să vorbim. Îmi aduc aminte de prima mea călătorie la Paris. N-am știut să ies de la WC!

Era cu senzori.

Da, frate, nu știam să dau drumul la apă! Eram ca o maimuţă. Și atunci – aici e binele.

În ce an a fost călătoria asta la Paris?

În 1993. Vestul! Parisul!

De ce n-ai rămas acolo?

Din cauza francezilor, desigur. Am avut o bursă de radio, eram invitat la diferite posturi de radio și erau ceva de genul: „Ia uite, mica maimuţă vorbește“. Întrebare de la francezi: „Dar de ce persecutaţi voi minorităţile în asemenea hal?“. Aveau încă în creiere povestea de la Târgu Mureș, cu ungurii. Răspuns ţâfnos: „Noi  n-am luat evreii de bună-voie, fără ca naziștii să ne ceară, și n-am trimis la Auschwitz trenuri care nu erau în grafic, de se mirau și nemţii. Noi n-am făcut asta“. De-aia n-am rămas în Franţa. Franţa nu era de rămas.

Copiii tăi cum sunt?

Bine. Anastasia, 20. Maria, 16. Katarina, 14. Max, 13.

Cum e să fii tatăl a patru copii cu vârste din astea cu probleme?

E imposibil din punct de vedere financiar. Doar ca să le iei rechizite la toţi te costă opt milioane de lei vechi, minim. Și, în timpul ăsta, președintele vine și spune să facem cât mai mulţi copii, fiindcă ţara are nevoie de ei.

Fata cea mare a plecat deja la studii în străinătate?

Da. A plecat la facultate în Italia și apoi în Anglia.

Am zis să nu vin total nedocumentat și am citit toate interviurile cu tine pe care le-am găsit pe Google.

Ești nebun!

Am aflat că ai căzut la admiterea în liceu, că a trebuit să muncești de la 16 ani, ai avut multe meserii la bază, ai fost și ajutor de șofer. De ce ai căzut la treaptă? Erai golan?

Cred că da. Eram bun, dar a fost o vară imposibilă, plină de iubiri și mister. Părinţii mei au fost foarte înţelepţi, m-au dat la muncă, deși pentru ei a fost lovitură crâncenă.

Ce făceai?

Eh, ce făceam?! Ce fac toţi proștii!

Fumai? Beai?

Da, da.

Aveai părul lung?

Aveam.

Erai rocker?

Oho, și ce mai rocker!

Aveai cercel în ureche?

Am avut și cercel, da. M-a amuzat faptul că noi ne credeam superheavy, urgie, metaliști, îmbrăcându-ne ca ăia de la Judas Priest. Ca să aflăm pe urmă că de fapt purtam uniforma homosexualilor din New York. Nouă ni se părea cool, că eram rock. Dar de fapt ne îmbrăcam ca homosexualii din San Francisco și New York. Și am descoperit asta într-un film cu Al Pacino.

Ce face un ajutor de șofer?

În aeroporturi sunt cisternele alea mari de comubustibil. Șoferul conduce, ajutorul asigură restul: ia ţeava, se uită după avion, tot.

Ai avut carte de muncă.

Bineînţeles. 1.473 de lei.

Ce făceai cu banii?

Banii îi dădeam în casă, nici nu s-a discutat. Eu opream 400 de lei pe lună. 100 de lei pe săptămână. My money. Acești 100 de lei îi ţineam pentru un week-end, când mergeam în Mamaia, cu taxiul.

Și acolo ce făceai? Gagicăreai?

Da’ cum să nu. Aveai gagici, vorbeai urât, te dădeai șmecher, dansai până dimineaţa.

Ai fost barman, ce ai mai fost?

În perioada aia era OK să lucrezi „negru“ în turism. Picollo, ajutor de șofer la ONT, cărai bagaje, încărcător-descărcător la aeroport, curier la hotel, niște jobuleţe.

Nu erai tare în gură? Rezistai în joburile astea sau te dădeau repede afară?

Ești funny. Făceam alt job în fiecare an sau chiar mai multe pe an, vara. Știu că într-o vară am fost îngrijitor de terenuri de tenis și pe urmă salvamar. La începutul verii, trăgeam linii, la sfârșit împingeam bărci.

Radu Mazăre îţi place?

Ce să-mi placă? Depinde cum te uiţi la el. Dintr-un anumit punct de vedere, toţi am vrea să fim Mazăre. Își trăiește visul de la 16 ani într-o formă prelungită. Eu cred că majoritatea oamenilor importanţi din politică, oameni cu putere în România, sunt infantili. Unii sunt de 6 ani, alţii de 14 ani, dar oameni de 18 ani, de 50 de ani eu nu văd.

De scandalul maneliștilor consumatori de cocaină ce zici?

Fiecare face fix ce vrea cu corpul lui. Unii sunt consumatori de pepeni, alţii de cocaină, asta e, nu e treaba nimănui. Mie nu îmi plac manelele, dar nu pot fi niciodată de acord cu cei care vor să le interzică. Adică de ce? Și libertatea?

Ai fost la Vîntu, la pușcărie?

N-am fost la săracul Sorin, deși am rămas prieteni. Numărul vizitelor fiind limitate, am zis să-i las pe cei din familie.

Dar la Voiculescu te duci, dacă e cazul?

Nu. Nici el nu ar fi venit cu mine la Procuratură, cum a venit Sîrbu acum zece ani când a vrut Năstase să mă bage la pușcărie fiindcă am fumat un joint. Totul în viaţă ţine de dimensiunea c…lor și cred că domnul profesor universitar doctor Dan Voiculescu n-are dimensiunea corespunzătoare.

Ești fericit?

Ce întrebare stupidă! Bineînţeles că nu. Numai idioţii sunt fericiţi. Eu nu pot.

Foto: Alex Ranta



INAPOI LA PRIMA PAGINA