Interviu Dan Bittman: „Norocul meu s-a numit Liliana“

Celebrul artist se pregăteşte să aniverseze 18 ani de când e tată, moment în care am trecut împreună prin câteva întrebări importante

Noi, cu toţii, am trăit cu Dan Bitt­man cântând. Am trăit printre piesele lui şi n-a fost rău. O să trăim la fel şi de acum înainte. Când m-am întâlnit cu el avea cinci piese în minte dintre cele care urmează. Dan Bittman cântă ce trăieşte. De ace­ea zic să trăim o jumătate de oră, cât a durat interviul, împreună cu el.

bittman1
Artistul a ajuns la 54 de ani

În ce sens mai curge viaţa ta?

Dan În sensul în care trebuie să-mi fac viaţa cât mai plă­cută. Ştiind sensul în care merg, încerc s-o construiesc aşa.

Ce cărămizi mai pui?

Am pus cărămizi destule, acum sunt la finisaje. Sunt la finisajele interioare. Pentru că, vezi bine, trece vremea. Unii vin, alţii pleacă, nu vezi cum e treaba pe Pământ, aici?!

Când tragi linie după atâţia ani de muzică bună, rămâne financiar ceva?

Da, nu mă pot plânge. La un anumit nivel, şi în Româ­nia se câştigă bani. Noi avem peste 37 de ani de muzică Holograf, dintre care 32 cu mine, deci e totuşi o perioa­dă lungă. O duc bine. Trăiesc decent.

Zi-mi o extravaganţă pe care ţi-ai permis-o după atâţia ani de muzică.

Lumea greşeşte măsurând extravaganţele în obiecte. Eu, prin felul meu de a fi, prin locurile pe unde am cântat şi am fost, am participat mereu la lucruri extravagante. Acum, culmea, mi-aş dori lucruri mai simple. Mai de su­flet, nu neapărat extravaganţe. Am ajuns să nu cred că o maşină mai bună te face mai fericit. Problemele vieţii rămân tot acolo, indiferent de maşina din care te dai jos. Dacă eşti îndrăgostit, tot îndrăgostit ai să fii. (râde)

Contează, deci, starea cu care cobori din maşină.

Exact! Contează ce faci şi cum îţi faci viaţa plină. Astea sunt lucrurile în care cred acum.

Acum eşti la momentul finisajelor „casei“. Şi se pune problema când te muţi acolo…

Păi, stau de multă vreme în casă. Stau în casă şi am făcut acolo şi vreo trei băieţi de atunci. Unul dintre ei face 18 ani acum, în ianuarie, Alex, cel mare. Ceilalţi au 13 ani şi respectiv 10. De asta spun, mă simt bine. Sunt împlinit.

Ce fel de băieţi ai crescut?

În regulă, zic eu. Doi dintre ei fac fotbal. Chiar fotbal profesionist. Nu ştiu ce le-a ve­nit. Talent au toţi la muzică, dar doar cel mare se ocupă de asta. Îşi face muzica lui, are deja un site pe care-şi pune muzica. Face remixuri pentru artişti, pentru Dan Bălan, pentru Lora, pentru mai mulţi.

Unde-ţi seamănă?

La talent îmi seamănă, au voci bune. Cel pu­ţin cel mic are o voce foarte bună, doar că e cam timid. Am tot încercat să-l conving să nu fie, dar la 10 ani e mai greu. Alex are talent la desen. Și eu desenam bine.

Dacă ar fi să ne gândim la discuţiile pe care le are un tată cu fiii săi, ce sfaturi importante le-ai dat?

Să fie ceea ce sunt. Pentru că lucrurile intră apoi în matca lor firească. I-am sfătuit să fie sinceri cu ei înşişi şi să încerce să-şi caute fericirea.

Tu când ai fost cel mai fericit, Dane?

Păi, să ştii că cel mai fericit am fost când s-a născut primul copil, când s-a născut Alex. Momentul acela nu se poa­te compara cu nimic. Senzaţia aceea pe care o ai când eşti prima dată tată şi ceea ce se întâmplă înainte de asta, momentele cu Liliana când era gravidă, grija pe care trebuia s-o am faţă de ea, sunt momentele în care simţi cum ţi se schimbă viaţa sub ochii tăi.

bittman 2

Când ai un copil, pleci cu nişte planuri în minte. Acum, la 18 ani de atunci, ce s-a împlinit şi ce nu s-a împlinit?

Ştii ce s-a împlinit? Am avut un mare no­roc. Norocul meu s-a numit Liliana. Ea a şti­ut cum să-i crească, oarecum în absenţa mea. Cu ghilimele în absenţa mea, pentru că eu am tot fost plecat, în stânga, în dreapta, cu con­certele, cu o problemă…

Cu o problemă, între ghilimele.

Cu o problemă, tot între ghilimele, da. Bine, nu pentru problemele acelea. Pentru proble­mele acelea nu plecam departe. (râde) Ea a şti­ut foarte bine să facă în aşa fel încât copiii să crească frumos. Dacă e cineva căruia trebuie să-i mulţumesc, ea este Liliana. Eu am fost un alt gen de exemplu pentru ei. I-am spus şi lui Alex, cel care face 18 ani, că dacă vrea să vadă cum e viaţa asta mondenă, plină de neprevă­zut, îl iau cu mine şi vede. O dată, de două ori, de cinci ori, până se prinde ce e adevărat şi ce nu: „Din punctul acesta de vedere poţi să-ţi arăt şi binele, şi răul de acolo. Vino şi zi-mi dacă te tentează”.

Remarcabil la Liliana ar fi o calitate mai rară: răbdarea.

Răbdarea şi înţelepciunea. Are o înţelep­ciune de care nu multe femei dispun. Deşi nu aş vrea să spun asta. Am cunoscut multe femei care gândesc altfel decât noi, bărbaţii. Noi suntem mai impulsivi. Bărbaţii sunt de pe Marte.

Remarc la mulţi dintre cei cu care am stat de vorbă în interviuri chestiunea aceasta: „N-am regrete, nu-mi pare rău de nimic din ceea ce am făcut“. Întrebarea e aceeaşi, să vedem dacă şi răspunsul tău e acelaşi.

Nu, sincer nu. A ajuns un clişeu. Inevitabil aş repeta din greşeli, dar aş şi schimba multe dintre ele. Aş schimba lucrurile în privinţa oa­menilor pe care poate i-am jignit vreodată sau nedreptăţit. Sunt multe lucruri pe care le-aş schimba sau aş reveni asupra lor. Cu experi­enţa de acum, văd lucrurile altfel. Contează foarte mult să înţeleg ce mi s-a întâmplat în 54 de ani, câţi am acum.

Ţi s-au părut până acum vreodată mulţi cei 54 de ani?

Sunt şi perioade când încep să conteze anii, perioade când îi simţi. Aşa se întâmplă în via­ţă. Am fost un gladiator toată viaţa şi probabil când văd că nu mai pot lucruri pe care le pu­team nu sunt foarte fericit cu ideea. Dar mer­gem înainte.

Te uiţi în urmă sau înainte?

Înainte. Din urmă încă nu putem schimba nimic. Aş vrea să pot.

Şi când te uiţi înainte ce vezi, Dane?

Mă uit înainte, cântând şi scoţând piese fru­moase. Cred că e o direcţie bună.

Dintre toate momentele pe care le-ai trăit împreună cu Liliana, poţi să-mi decupezi unul care te-a impresionat cel mai tare?

Unul dintre momentele foarte frumoase de care ne aducem amândoi aminte a fost pri­ma noastră casă. E legată tot de naşterea lui Alexandru. Trăiam fiecare separat, în casa lui, şi s-a pus problema să ne mutăm împreună. Vorba aceea, se naşte copilul, ce facem? Şi m-am împrumutat de nişte bani de la Edi Petroşel, colegul meu de la Holograf, am găsit o casă dărăpănată prin zona Gara de Nord şi am început s-o reconstruiesc. Am refăcut-o şi nu se mai termina. În prime­le luni, Alex a trebuit să stea la bunici, cu Liliana. Apoi, când ne-am mutat, că asta este amintirea, am intrat în casă unde aveam aşa: patul nostru, cu două nopti­ere, bucătăria şi patul lui Alex. De aici am început viaţa.

Când a trebuit ultima dată să refuzi o femeie şi cum ai reuşit?

Dar nu refuz pe nimeni. Sunt slab de refuz, asta ştie toată lumea. Nu pot să refuz.

E o chestiune de politeţe, până la urmă.

Exact. Cum să refuzi? Ţine de educa­ţie (râde). Îmi pare rău, aici am să deza­măgesc pe mulţi.

Privind, aşa, înainte, cum am stabilit, ai în minte ce vei compune, ce vei cânta?

Am idei, chiar acum am cinci piese în min­te.

nunta Honorius Prigoana (11) Dan Bittman
Holograf în concert

Dintre toate melodiile tale, care e piesa preferată a Lilianei?

A Lilianei? Stai să mă gândesc. A mea sigur e Să nu-mi iei niciodată dragostea. A ei cred că este Inima mea nu e întreagă dacă nu eşti tu, pentru că este prima piesă pe care i-am scris-o lui Alex când s-a născut.

18 ani de atunci. Ce repere de timp mai ai?

Păi, gândeşte-te că 18 ani are şi Ţi-am dat un inel, unde în clip apare Liliana, care era gravidă atunci. Şi nu doar ea. Acolo apar foarte mulţi copii – ai colegilor de trupă şi ai priete­nilor noştri, care acum sunt oameni în toată regula. Apare Georgel al lui Edi, care acum are 33 de ani – cântă, are album, Jurjak e numele lui de scenă.

Şi când te uiţi în urmă, Dan, putem consta­ta viaţa asta a ta ca o reuşită. Întrebarea e ce ţi-a fost cel mai greu?

Uite, asta e o întrebare foarte grea. Ce mi-a fost cel mai greu? Cel mai greu mi-a fost să fiu sincer. Cel mai greu mi-a fost să fiu ăsta pe care-l vezi acum. În meseria mea, trebuie să-ţi pui o mască. Şi contează foarte mult măştile în meseria aceasta. Pentru că mi-ai pus întreba­rea asta foarte grea, o să-ţi răspund şi concret, că cel mai greu mi-a fost să cânt în noaptea în care a murit tatăl meu. Se întâmpla de Reveli­on, în 2012. Aveam trei concerte. Asta e cel mai greu, să reuşeşti să nu arăţi durerea.

Lui ce i-a plăcut cel mai mult din ce ai cântat?

Nu ştiu, că în ultima vreme era foarte încân­tat de noi. Şi mama şi el s-au împăcat cu gân­dul. Ca orice părinţi, vor să te vadă împlinit, să te vadă cu o meserie. Când au văzut că-mi merge foarte bine cu muzica şi că am devenit cine sunt azi, s-au liniştit.

Foto: sorin stana; vestimentaŢie: guess, scothc&soda/ magazin collective; locaŢie: mulŢumim Dakota Steakhouse, soșeaua nordului, nr. 7-9, bucurești



INAPOI LA PRIMA PAGINA