Bobby Păunescu: „Mă însor în 2013“

Se spune că nu poţi vorbi despre despărţi­rea de o mare iubire decât după ce ai in­ternalizat finalul. Probabil Bobby ştie asta, de vreme ce vorbeşte nestingherit despre despărţirea de Monica Bârlădeanu abia acum, la opt luni după ce au decis să o apuce pe drumuri separate. Nu-şi face griji pentru viitorul lui sentimental. Dimpotrivă, îşi pune mari speran­ţe în 2013. Despre asta, despre fabuloasele întâlniri cu Tom Hanks, Javier Bardem, Tom Hardy sau Rid-ley Scott, dar şi despre cel mai important proiect al lui, acela de a aduce pe lume un copil, într-un interviu ce-l recomandă ca fiind un tip mişto.

Ai nişte butoni absolut superbi. Sunt cu o femeie goală, văd bine?

Bobby Păunescu Sunt nişte butoni Paul Smith. Eu o văd îmbrăcată.

E chiar foarte dezbrăcată!

Nu e! Are o brăţară. (zâmbeşte)

Cine te-a convins să nu-ţi mai dai jos barba?

Eram într-o vacanţă, la schi, undeva foarte sus, şi nu-mi venea să mă bărbieresc, că mă iritam de la frig. Uram lamele de ras. Am rămas nebărbierit de-atunci. Fetele mi-au zis că nu-mi stă bine, dar eu m-am încăpăţânat s-o păstrez.

„Nu cred că am ajuns să confirm în cinematografie“, susţii…

Nici nu cred că mi-aş dori să confirm. A con­firma e greu. E, practic, o poziţie de absolut. Nu cred că există nimeni pe pământul ăsta care să fi săvârşit ceva perfect. Sper să nu trăiesc niciodată momentul în care să cred despre mine că ştiu to­tul. Dacă ai un singur fan al muncii pe care o faci, deja eşti câştigat.

Care e cea mai fascinantă vedetă de talie internaţională pe care ai cunoscut-o?

Tom Hanks mi s-a părut un om extraordinar. Am avut ocazia să-l întâlnesc de mai multe ori. El şi-a schimbat religia, a devenit grec-ortodox, iar proprietarul 20th Century Fox, care e şi el grec-ortodox, organizează, de Paşte, în fiecare an, o pe­trecere la care îl invită şi pe Tom Hanks.

Cu cine ai avut cele mai mari emoţii?

Cu Depeche Mode. Eram la un restaurant în Los Angeles, cu Monica şi cu nişte prieteni. Eu încer­cam să le spun: „Aţi văzut cine s-a aşezat lângă noi la masă?“. Ei au sesizat cât de agitat şi de emoţionat devenisem brusc. Cred că s-a activat un centru din creierul meu care făcea legături cu adolescenţa.

Cine ţi-ar trezi acum emoţii?

Stanley Kubrick. Din păcate, a murit exact când a terminat de montat „Eyes Wide Shut“. Am avut ceva emoţii şi când l-am cunoscut pe Ridley Scott, cu care sper să şi colaborez în curând. M-a invi­tat pe platourile de filmare, anul trecut, la filmul lui, „The Counselor“, cu Brad Pitt, Cameron Diaz, Penélope Cruz, Javier Bardem…

Bardem?!

L-am cunoscut acum doi ani, când a share-uit Palme d’Or-ul cu Elio Germano, actorul principal din „Diaz: Don’t Clean Up This Blood“, film pe care l-am coprodus prin Mandragora Movies. E o scenă erotică foarte interesantă în „The Counse­lor“, cu Penélope Cruz şi Michael Fassbender, în acelaşi film jucând şi Bardem, soţul ei în viaţa re­ală. (zâmbeşte)

Am citit mult pe Facebook-ul Mandragora despre şcoala de actorie pe care o înfiinţezi…

Sunt mai multe module, diferite categorii, celor interesaţi le recomand să studieze cu atenţie site-ul mandragoramovies.com. Începem pe 20 apri­lie, cu „Introducerea şi principiile metodei Ivana Chubbuck“, metodă studiată, aplicată şi confir­mată de Brad Pitt, Halle Berry, Charlize Theron şi mulţi alţi actori de calibru. În al doilea modul, se învaţă teoria aplicată, iar în al treilea, se face selec­ţia pentru Master Class, unde vor rămâne în cur­să doar cei mai buni cursanţi. Se va interacţiona direct cu profesori de la şcoala din Los Angeles a Ivanei, aceştia rămânând în România pe toată pe­rioada cursurilor. Va fi şi Ivana prezentă, dar nu permanent. Mi-au trebuit câţiva ani s-o conving să demarăm acest proiect împreună; ea impune un anumit standard şi e foarte selectivă.

Cum te ajută, concret, o astfel de şcoală? Tu însuţi ai absolvit una în California, în 2007, nu?

Eu nu am făcut şcoală de acting, ci cursuri de film making, adică regie, scenariu, producţie şi imagine. Primul film la care am participat la nivel de producţie a fost „Moartea domnului Lăzăres­cu“, film regizat de Cristi Puiu şi considerat a fi unul dintre filmele care au pornit noul val. Cred foarte mult în semne. Probabil că aşa au vrut as­trele, să virez înspre producţie şi regie, chiar dacă, în facultate, am făcut management şi marketing. Mi-a plăcut foarte mult marketing-ul, care are a face cu comunicarea în toate formele ei, desigur. Am Luna în Gemeni la data naşterii. Sunt o grămadă de personalităţi în lumea co­municării care au avut Luna în Gemeni la data naşterii. După facultate, am lucrat în domeniul financiar, într-o bancă americană din străină­tate. M-am întors în România în ’98. În 2001, am lansat televiziunea B1 TV, deci semnele au început să se arate de pe atunci – cameră, lumină, imagine, asta era direcţia. Până pe la douăzeci şi ceva de ani, nu prea mergeam la teatru şi nici nu eram vreun mare pasionat de filme. Ţin minte că, în şcoala generală şi în li­ceu, toţi colegii mei schimbau casete video cu tot felul de filme. Deşi aveam video, nu eram niciodată la curent cu noutăţile. Cică meseria de regizor e cea mai apropiată de meseria lui Dumnezeu, pentru că un regizor trebuie să creeze o lume şi să o prezinte spectatorilor, iar dacă spectatorii cred în lumea pe care tu o propui în 90 de minute sau mai mult, intră în lumea ta. Sau nu. Eu încerc să gândesc filmul, cât pot şi cât mă pricep, ca pe un business. De aceea, am înfiinţat în Los Angeles casa de pro­ducţie Solar Pictures.

Cum l-ai convins pe Tom Hardy să apară în „Samarkand“, primul tău proiect cu Solar Pictures?

L-am întâlnit anul trecut, la Cannes, unde am avut şansa să particip în calitate de co­producător al filmului lui Cristian Mungiu, „După dealuri“, dar abia acum trei săptămâni, când a apărut comunicatul oficial, am ajuns la o concluzie. El va fi nu numai actorul din rolul principal, dar şi coproducătorul filmului, ală­turi de Greg Williams şi de mine. O să filmăm în Anglia şi în Qatar. Filmul vorbeşte despre sindromul PTSD (Posttraumatic stress disor­der). Un soldat din trupele speciale britanice SAS se întoarce din Irak şi dezvoltă acest sin­drom, pornind un război de unul singur.

Faci parte din cei 1% bărbaţi români cu bani şi carieră, cărora nu le place să schimbe femeile ca pe şosete. Practic, de când te-ai despărţit de Monica, ai devenit visul tuturor prietenelor mele nemăritate…

Hai să le dăm o veste proastă! N-am aşa mulţi bani. Apoi, sunt un băiat cuminte. Si­gur, nu vreau să par mai cuminte decât sunt. Se poate întâmpla orice, oricând. Poţi să ai o singură relaţie timp de zece ani sau poţi să ai şaptezeci de relaţii într-un an. Cred că trebuie să faci exact ceea ce simţi, atâta vreme cât nu îi lezezi pe cei din jurul tău.

Ai fost, totuşi, foarte stabil în plan sentimental. Avem doar două nume de referinţă: Maria Marinescu şi Monica Bârlădeanu… Nu te gândeşti câteodată că ai fi avut mai mult de câştigat dacă ai fi fost mai instabil?

Nu. Cred că trebuia să fiu şi mai stabil. Adi­că să am o singură femeie şi copii. Nu cred că e nevoie să ai mai multe relaţii pentru a atinge o stare sufletească mai înaltă. Proiecţia pe care o ai asupra femeii de lângă tine se schimbă, in­diferent dacă se schimbă sau nu persoana.

Scade în ochii tăi o femeie care face primul pas?

Nu contează cine-l face, chiar îmi place agresivitatea sentimentală. Eu sunt un tip foarte curios. Totul poate să funcţioneze atâ­ta timp cât e bine dimensionat, echilibrat. În plus, am o doză mare de naivitate, ceea ce iar îmi place. Cu cât ai impresia că ştii şi contro­lezi mai multe lucruri, cu atât dispare elemen­tul surpriză.

Ai fost unsprezece ani cu una dintre cele mai frumoase femei din România. Nu-ţi faci griji pentru viitorul tău sentimental? Nu o să-ţi fie greu să menţii standardul?

Nu-mi fac griji pentru viitorul meu senti­mental! Un astrolog important mi-a spus c-o să mă-nsor în 2013 cu o fată pe care am s-o cunosc în martie-aprilie.

Şi tu crezi?

Păi hai să vedem! Şi ca să-ţi răspund la între­bare, pentru mine, Monica rămâne studenta la Drept pe care am cunoscut-o într-o toamnă, la începutul anilor 2000. Mult mai târziu a ajuns să fie considerată una dintre cele mai frumoa­se femei din România.

Asta pentru că ai contribuit şi tu…

Sunt foarte multe femei superbe în România. Ca să poată fi considerate „cele mai“, trebuie să ajun­gă în ochii publicului. Şi nu toate îşi doresc asta.

Tu nu aveai o problemă că ea îşi dorea?

Nu, deloc.

Ţi se pare un dat firesc ca bărbatul să investească bani şi energie în ambiţiile profesionale ale iubitei sale?

Crezi că există un cuplu în lumea asta, în care, dacă cei doi ţin cu adevărat unul la celălalt, să nu dea tot ce-i mai bun pentru partenerul său? Nu există. Într-o relaţie ideală, cred că ceea ce-i place ei trebuie să-ţi facă plăcere ţie. Ceea ce-ţi place ţie trebuie să-i facă plăcere ei. Şi-atunci nu mai contează cine investeşte mai mult. Aşa cum un părinte face tot ce poate pentru copilul lui, şi bărbatul trebuie să facă tot ce se poate pentru fe­meia lui.

Cârcotaşii spun că ţi-ai dorit atât de mult să o faci pe Monica fericită, încât ai devenit şi producător, şi regizor, numai ca să contribui la formarea şi ascensiunea ei în lumea filmului. Ai făcut totul numai ca s-o vezi fericită.

Şi ea a făcut totul ca să mă facă fericit! A fost o perioadă foarte frumoasă, în care a dat fiecare dintre noi ce a putut, ce a avut mai bun. Impor­tant e să nu fii penibil, să nu ajuţi pe cineva aiu­rea. Dacă ajuţi pe cineva într-un domeniu în care reuşeşte să confirme, nu e blamabil.

Ştiu că îţi doreai foarte mult un copil, ea la fel. De ce nu ai văzut-o pe Monica mama copiilor tăi?

Îmi doresc să am copii şi să le ofer o viaţă mi­nunată. Dar Dumnezeu decide asta. Dacă ar fi după noi, ar fi prea simplu.

Ai mai mult succes la femei de când s-a oficializat despărţirea ta de Monica?

Nu. Aveam mai mult succes înainte. Nu-mi dau seama de ce. (râde)

Cu cât timp înainte să vă anunţaţi public despărţirea ştiaţi că nu mai aveţi nici o şansă împreună?

Probabil că şase luni, un an.

Monica a declarat că lucrurile dintre voi au evoluat firesc spre despărţire. Atât de buni prieteni eraţi încât nu mai exista atracţie fizică?

Când lucrurile nu mai merg, nu mai merg.

Şi de ce nu mai merg, dacă au mers zece ani?

E foarte bine c-au mers zece ani. A fost o peri­oadă lungă, frumoasă, plină de împliniri.

Când toată lumea credea că vă îndreptaţi spre altar, voi aţi făcut cale întoarsă…

Ce ştie lumea ce-i în viaţa unui cuplu?! Lumea ştie doar ce vrea cuplul să comunice. Monica se ataşase de mine, eu mă ataşasem de ea, dar, de fapt, ne ataşasem de proiecţiile pe care le aveam fiecare vizavi de celălalt. Găsim câteva trăsături de caracter pe placul nostru în persoana cu care alegem să avem o relaţie, iar restul e imaginaţie. La un moment dat, ne trezim că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. Nu cred în acel tip de relaţii în care cei doi se declară permanent feri­ciţi. Numai oamenii nebuni pot să fie fericiţi în permanenţă. Şi chiar dacă un cuplu trece testul timpului, relaţia dintre cei doi se transformă, din păcate, uşor-uşor, într-o relaţie de familie; bărba­tul şi femeia devin un fel de rude de gradul întâi. Mi-aş dori să existe iubire necondiţionată, dar nu cred că e posibil. Însă asta nu mă opreşte s-o caut.

Şi cum o cauţi acum, la 38 de ani? La 18, încercai să agăţi cu Porsche-ul pe la terasele de fiţe…

(râde) Acum nici nu-mi mai plac maşinile. Adi­că îmi plac maşinile atâta timp cât ele îmi deser­vesc scopul pentru care au fost create. Să mă ducă dintr-un punct într-altul, să aibă aer condiţionat şi să fie cât mai comode. La 18 ani, credeam că trebuie să ai o maşină cât mai scumpă ca să im­presionezi. O chestie clasică de nesiguranţă.

Cam câte fete ai agăţat cu Porsche-ul?

Foarte puţine. Dacă stau bine şi mă gândesc, nici una. A mers mai bine cu poezii. Primei mele prietene din şcoala generală, care era mai mare decât mine cu un an (eu fiind în clasa a VI-a), i-am scris o poezie. I-am trimis-o printr-un coleg de clasă. Eram timid. Şi sunt timid. Şi-mi place chestia asta foarte tare. Eram foarte emoţionat. Până a doua zi, când am primit răspunsul, n-am dormit toată noaptea.

Cu poeziile, sigur nu mai merge acum. Dar ai putea încerca din nou cu Porsche-ul. Îl mai ai?

Da. E într-un garaj, nu l-am mai condus de vreo cincisprezece ani. Dar, uite, o să-l scot acum. Cine ştie?! (râde)

Succes!

Foto: Sorin Stana; Mulţumim restaurant Zabaione



INAPOI LA PRIMA PAGINA