Cristina Ţopescu – „Eu îmi asum trecutul şi, oricum, nu dau socoteală nimănui“

După o pauză de televiziune, timp în care a cochetat cu politica de stânga, o revedem la Antena 3 reluându-şi rolul de jurnalist la „Dincolo de ştiri”.

E greu să mi-o imaginez pe Cristina Ţopescu în zeghe, dar mi-e uşor, cumva, să mi-o închipui sfidându-i pe securiştii care se bucurau c-au prins-o în timp ce voia să treacă ilegal graniţa, în ’89, cu doar câteva luni înainte de Revoluţie. Pentru că, în anii ce-au urmat, fiica comentatorului sportiv Cristian Ţopescu a demonstrat că are în un spirit viu, uşor rebel, care i-a şi folosit, de altfel, să-şi facă creeze propriul drum în lumea presei, independent de faima tatălui său.
Acum, numele ei e sinonim cu jurnalismul politic, social, serios, cel de ştiri şi de anchete. Şi, deşi poate părea o fire rigidă în timpul interviului cu ea am experimentat un amalgam interesant de trăiri, de la responsabilitatea socială, la sensibilitatea faţă de dramele umane, dar şi ale animalelor aflate în suferinţă.

OK: Eşti mult mai relaxată în realitate decât te-am perceput eu pe sticlă.
Cristina Ţopescu: Asta nu e veste bună pentru mine. (râde) Deci trebuie să mai lucrez la asta.

Şi-ţi faci prea multe griji cu dieta.
Pentru că sunt o gurmandă. Mai mult gourmet, de fapt, adică mănânc cu o poftă nebună. Îmi plac foarte mult dulciurile, pâinea neagră cu seminţe… Recunosc, îmi place să mănânc lucruri bune şi atunci am variaţii de greutate. Dar mă ajută faptul că am făcut sport în copilărie, mai fac şi-acum, şi atunci metabolismul meu încă lucrează bine şi slăbesc foarte uşor.

Ce sporturi ai făcut?
Am făcut gimnastică sportivă de performanţă – de aceea am şolduri înguste şi umerii laţi – am făcut schi la liceul de schi din Predeal, tenis, călărie de la cinci ani, am făcut şi călărie acrobatică, la un moment dat… Asta e o mare durere a mea, că nu mai reuşesc să merg să călăresc. Nu mai am timp sau poate că nu ştiu să-mi fac timp. Eu pun foarte mult suflet în ce fac şi acum, de exemplu, având acest proiect nou cu emisiunea, toată săptămâna mă agit pentru ea.

De ce la Antena 3?
Colaborarea mea cu Antena 3 a pornit iniţial dintr-o relaţie de prietenie, pentru că îl ştiu pe Mihai Gâdea de când era realizator la Realitatea şi m-a chemat la o emisiune de-a lui. Mi-a plăcut foarte mult felul lui serios de-a aborda un subiect şi m-am simţit foarte bine la interviul cu el, după care am rămas prieteni. În ultima vreme, nu ne mai vedeam, dar vorbeam la telefon. Între timp, primisem o ofertă de la altă televiziune, dar nu mă trăgea sufletul într-acolo. Şi, cum eu mă bazez, în general, pe instinct, feelingul meu a fost că aş vrea să lucrez cu Mihai şi cu Antena 3, mai mult decât cu cealaltă televiziune.

Când ai plecat din Prima TV, după 12 ani, am crezut că te-am pierdut ca jurnalist.
Era să mă pierd şi eu pe mine! (râde)

Cum de te-ai gândit să intri în politică?
Cred că orice om idealist trece şi prin faza asta de naivitate şi îşi doreşte să finalizeze anumite lucruri. Eu am făcut multe campanii sociale şi voiam să le văd concretizate. Ştiu că a sunat aiurea când am spus, pe scena Congresului PSD, că sunt un om de stânga şi simt de stânga. O fi sunat, poate, fals, pentru că oamenii sunt obişnuiţi cu discursul politicienilor care, în general, e fals. Eu, însă, n-am sânge de politician în mine, am sânge de jurnalist şi de activist, de ONG-ist, mai curând. Şi am fost foarte sinceră când am spus că eu chiar trăiesc ca un om de stânga. Trăiesc foarte modest, banii mei nu se duc pe haine foarte scumpe sau pe nu ştiu ce excursii extravagante. Îmi place să mă îmbrac, ca oricărei femei, îmi place să călătoresc, dar o fac mult mai puţin decât aş putea să o fac, pentru că satisfacţia pe care mi-o dă cheltuirea banilor pentru a face bine e mult mai profundă.

Ce promisiuni ţi-a făcut politica la momentul acela?
Ca să fie clar, eu nu am făcut nicio negociere cu nimeni. Toată lumea a crezut că am intrat în PSD având ceva negociat, eventual un loc la europarlamentare. Dar eu nu am cerut absolut nimic. Am vorbit cu Victor Ponta, i-am spus că sunt un om de stânga şi că vreau să fac nişte lucruri, iar el a fost foarte încântat şi a zis: „Da, vino în partid!“.

Din câte am înţeles, Gabi Firea ar fi vrut să te sprijine.
Da, Gabi a fost foarte drăguţă. Dar ar fi trebuit să mă sprijin şi eu. Ar fi trebuit să am altă fire decât am. M-am lămurit cu ocazia asta că n-am nici defectele, dar nici calităţile unui politician. (zâmbeşte) Trebuia să dau din coate, să merg să cer favoruri, iar eu nu eram genul care să meargă cu „sărut mâna“. Eu voiam să pun nişte proiecte în practică, dar nu ştiam cum s-o fac exact. Şi am înţeles că, după ce Gabi Firea a spus că mă sprijină pentru europaralementare, într-o reacţie absolut spontană a ei într-o emisiune, s-a creat o mare vâlvă în partid. Că vezi, Doamne, eu sunt nouă şi deja vreau o funcţie. Nici vorbă, eu n-am pus nicio condiţie şi nici nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit povestea cu Bruxelles-ul. Acolo e, totuşi, o muncă de înalt funcţionar public, iar eu sunt obişnuită cu o altfel de muncă, cu ceva mai multă adrenalină Dar e bine că am încercat şi, cu ocazia asta, m-am lămurit că nu am stofă de politician.

Tatăl tău ce părere a avut despre alegerea ta?
Tatăl meu s-a obişnuit cu hotărâri de-astea de-ale mele bruşte şi nu-l mai surprinde nimic. (zâmbeşte) Iar el nu mi-a spus niciodată „nu face aia“, pentru că ştie că eu ce fac, fac din tot sufletul. Dar mi-a spus, ca majoritatea prietenilor, „nu prea văd cum o să te descurci în politică“. Dar eu am crezut în capacitatea mea de adaptare şi se pare că m-am supraevaluat.

Sunt curioasă, totuşi, de unde ai moştenit spiritul ăsta uşor rebel. Pentru că toată povestea ta începe de dinainte de Revoluţie, cu încercarea ta de a fugi peste graniţă.
De la bunicul meu l-am moştenit. Şi tatăl meu a avut şi el actele lui de rebeliune pe vremea lui Ceauşescu, a vorbit când alţii tăceau, chiar dacă el e un tip extrem de liniştit şi de introvertit, are alt temperament decât mine. Dar semăn mai mult cu bunicul meu, Felix Ţopescu, care era îndrăgostit de cai şi care a fost un mare campion european şi olimpic, de care am fost foarte apropiată. Bunica mea din partea mamei, de asemenea, era o ardeleancă dintr-o bucată.

Cum ai reuşit să treci peste perioada petrecută în închisorile comuniste?
Ai să râzi, a fost cea mai interesantă perioadă din viaţa mea. Pe cât de grea, pe atât de interesantă. Atunci am trăit-o destul de dramatic, dar fără gânduri de disperare sau a-mi lua zilele. Când am plecat spre Germania să-mi văd mama, care era bolnavă şi pe care riscam să n-o mai văd, m-am gândit şi la varianta că aş putea fi prinsă şi arestată la graniţă. Şi-mi spuneam: „Doamne, decât să ajung în închisoare, mai bine mă omor!“. Dar, ulterior, nu mi-am pus nicio clipă problema asta, din contră, mi-am mobilizat toate resursele interioare şi mi-am dovedit că sunt puternică. Tot timpul am crezut că sunt fire sensibilă, impresionabilă şi care plânge foarte uşor, dar am constatat că sunt, totodată, şi foarte hotărâtă şi tenace. De atunci, am simţit că pot depăşi orice greutate.

Cred că a fost o traumă şi pentru părinţii tăi.
Da, a fost. Dar eu am ţinut mereu fruntea sus. În celulă, de câte ori veneau gardienii, eu râdeam, făceam gimnastică… Îl enervam pe căpitanul Smida, un miliţian oribil, care-mi tot prelungea mandatele de arestare şi care tot venea şi încerca să mă facă să spun ce s-a întâmplat pe drum până în momentul în care am fost prinşi. Noi am fost ajutaţi de mai mulţi oameni pe parcurs, iar eu nu am vrut să torn pe niciunul dintre ei. Şi-atunci, eludam poveştile, ca să nu implic pe nimeni. Ei făceau cercetări, îi băteau pe cei doi care ne-au fost călăuze – pe mine nu m-au bătut, mă chinuiau psihologic.

Din cauză că erai Ţopescu?
Da, aveau unele reţineri vizavi de asta. Paradoxul a fost că ei m-au băgat la un fel de deţinuţi politici şi m-au închis pentru că eram fiica lui Ţopescu, care era persona non grata în lui Ceauşescu. Altfel, scăpam doar cu o amendă penală, fiind acuzată de tentativă de trecere a graniţei. Dar tot pentru că eram o Ţopescu, n-am fost bătută sau violată. Am avut un tratament dur, am stat în nişte condiţii îngrozitoare, am fost dusă pe cursă de deţinuţi, cu cătuşe la mâini, am stat cu toată lumea grămadă acolo… Dar, sinceră să fiu, nu ştiu cum ar fi fost, Doamne fereşte, dacă m-ar fi persecutat. Bine, şi eu puteam să fiu cooperantă şi să plec mai repede acasă, deci mi-am asumat să stau mai mult. Dar dacă Doamne fereşte s-ar fi ajuns la bătăi, nu ştiu…

Când ai reuşit să ajungi la mama ta?
Am ieşit din închisoare cu două zile înainte de 21 decembrie şi am trăit Revoluţia cu tot sufletul. L-am luat pe fratele meu de mână şi am ieşit pe stradă. Am mers la Universitate, la Televiziune… Şi am simţit libertatea prin toţi porii, pentru că tocmai experimentasem lipsa libertăţii. După aia, în anul următor m-am dus s-o văd pe mama. Atunci a fost suspectată de pancreatită, o formă urâtă de cancer, pe care a reuşit s-o depăşească. Acum e bine, e în România.

Dar ţi-a trecut vreodată prin minte să pleci definitiv din România?
Da, de câte ori mă enervez şi simt că nu-mi mai găsesc locul aici. Îmi mai spun: „mai bine plecam…“ (zâmbeşte)

Ai avut ocazii serioase?
Puteam să plec, dar trebuia să renunţ la meseria mea, pentru că e foarte greu să faci meseria asta în altă limbă, oricât de bine ai şti-o. Iar asta mă defineşte pe mine, fac televiziune de când aveam 9 ani.

Multă lume te ştie din perioada Pro TV. De ce ai plecat de acolo?
Eh, dintr-un act de frondă. După aia, mi-a părut rău. (râde) Eu sunt impulsivă şi atunci când simt că mi se face o nedreptate, mai fac gesturi din astea, care nu sunt OK, pentru că lucrurile trebuie cântărite. Ăsta e un alt defect de-al meu. Am avut motive, mă supărase cineva foarte tare şi am decis să plec fără să vorbesc înainte cu Adrian Sârbu. Asta l-a şi supărat pe el, că mi-am dat demisia fără să vorbesc cu el. Dar, până la urmă, trebuie să ne asumăm greşelile şi traseul, pentru că, într-un fel, fiecare schimbare e necesară şi poate că trebuie să se întâmple la un moment dat.

Apropo de cântărit decizii. Cât ai stat să te gândeşti dacă să pleci de la Prima TV şi să intri în politică?

Asta cu politica mă bătea gândul de câteva luni. Dar a fost tot o decizie spontană.

Dar politica în plan personal cum merge?
Să nu mă pui să vorbesc desapre viaţa personală. (râde)

Cum ai reuşit să stai departe de cancanuri, având în vedere trecutul tău cu Ştefan Bănică Jr.?
Le detest. Nu-mi place chestia asta cu viaţa personală povestită prin reviste sau pe la televizor. E personală, de-aia se şi numeşte aşa. Eu ce replică să dau unor astfel de ştiri? Mă fac să şi râd, pentru că se vorbeşte de chestia asta de 15 ani deja. Eu îmi asum trecutul, n-am făcut nimic rău şi, oricum, nu dau socoteală nimănui.

Au fost şi minciuni?
Multe! Începând cu revista „Vip“, care a lansat minciuna de la care a pornit tot scandalul.

Cea cu faptul că el ar fi fost violent cu tine pe plajă?
Da, aia a fost o mare minciună, dovadă şi faptul că eu la două zile eram pe post, la TVR, într-o bluză decoltată şi eram foarte bine. Dar astea sunt mizeriile din presa de scandal, care la început m-au durut foarte tare. Acum, dacă mai apare ceva, trec foarte uşor peste asta şi mă gândesc că trebuie să câştige şi ei o pâine. Şi, oricum, când se coboară la un anumit nivel, nu mi se pare normal să răspund. Eu încerc prin atitudinea mea, prin cum sunt ca om şi prin ce fac în meseria mea să arăt că nu intru niciodată în zone de genul ăsta.

Dar e ceva ce nu ştie lumea despre Cristina Ţopescu şi ar trebui să ştie?
Nu vreau să se ştie nimic despre mine. (râde) Ceea ce vreau, spun sau se vede.

Sau, mai bine zis, cum eşti tu dincolo de sticlă?
Mult mai relaxată decât spui tu că par la televizor. Când vorbeşti despre lucruri serioase, despre politică, despre tot felul de drame sociale, n-ai cum să ai decât o mină serioasă. Altfel, în particular, am multe motive să zâmbesc.

Spuneai într-un interviu că-ţi place să ai momentele tale de solitudine. Unde evadezi, ce-ţi place să faci în acele clipe?
Visul meu e să am o fermă de animale de toate felurile şi să am grijă toată ziua de ele. Pentru asta ar trebui să fiu rentieră, dar eu trebuie să muncesc ca să mă întreţin. (zâmbeşte) Aş călări, aş sta cu văcuţe, capre, căţei, pisici şi seara aş citi sau m-aş uita la un film bun şi m-aş culca liniştită. Visez la o viaţă simplă, patriarhală, genul ăsta mă relaxează, dar nu prea am parte de ea.

Şi cu cineva alături?
A, bineînţeles. Arată-mi mie o femeie care-şi doreşte să fie singură. Sunt şi femei care rezistă singure şi altele care nu pot să stea singure. Dar cred că suntem complementari şi suntem făcuţi să ne dorim o jumătate.

Câţi căţei ai acum?
Patru. Pentru că ceilalţi sunt ori în diferite adăposturi unde am grijă şi mă duc la ei, ori în diferite locuri unde-i îngrijesc…

De când faci lucrurile astea?
Eu iubesc animalele de când mă ştiu. Am crescut la ţară, la bunici, unde aveam găini, căţel, porc, vacă… De-asta nu înţeleg teoria aia cu frustraţii iubitori de animale, pentru că atunci când eram copil n-aveam cum să fiu o frustrată. Pur şi simplu, am avut întotdeauna o legătură puternică cu animalele, iar acum încerc să ajut acolo unde pot.

Le-am văzut pe Monica Davidescu, pe Carmen Tănase şi pe Monica Pop venind în sprijinul tău.
Da, ne-am tot chinuit toate, fiecare în felul ei. Şi, uite, dintre ele, eu am avut ghinion, pentru că n-am putut avea copii şi am suferit teribil din cauza asta. Dar Carmen are copil mare, Monica are o fetiţă… Deci ce legătură are faptul că n-am copii cu faptul că am grijă de animale? Am foarte mulţi prieteni care au şi copii şi care iubesc şi animalele. Când ai iubire de oferit, o oferi oricărei fiinţe şi te mişcă orice suferinţă. Nu putem să ne rezumăm doar la specia umană. Şi ei au dreptul să trăiască pe pământul ăsta. Eu am un spirit matern foarte dezvoltat şi întotdeauna am ocrotit copiii, animalele, bătrânii.. Dar astea le ştiu cei apropiaţi mie, nu vreau să fac tam-tam pe subiectul ăsta.

Dar ca mătuşă cum eşti?

(zâmbeşte) Sunt o mătuşă rea, pentru că n-am reuşit deloc să-i văd pe cei doi nepoţi ai mei de nu ştiu cât timp. Fratele meu lucrează acum undeva în afara Bucureştiului, departe, şi n-am mai reuşit să-i mai văd deloc.

Dar ai cu cine să împarţi bucuriile şi greutăţile?
Da, am oameni foarte apropiaţi. Nu mă vei face să spun mai multe. (râde)

Te-aş putea întreba dacă eşti fericită.
Sunt bine, sunt echilibrată, dar fericită… e un cuvânt mare. (zâmbeşte) Avem doar clipe de fericire, nu o fericire continuă. Sunt OK aşa cu mine, sunt într-un echilibru.

  • Ionascu Ileana

    da eu si prietena mea geta david suntem multumite de ponta si de psd …..foarte nemultuminte de alina g.pnl/pdl.



INAPOI LA PRIMA PAGINA