INTERVIU Alexandra Stan: „Am decis s-o iau de la zero“

Punct şi de la capăt. După agonizantul an 2013, tânăra cântăreaţă a atins din nou culmile extazului artistic şi a învăţat să privească mai simplu viaţa şi să trăiască mai intens clipa

Am văzut-o cucerind lumea cu „Mr. Saxobeat“ şi cu „Lemonade“, pentru ca apoi să-i vedem zborul frânt, în urma unei altercaţii vi­olente cu fostul manager, Marcel Prodan. După un an sabatic, Alexandra Stan şi-a refăcut forţele şi şi-a regrupat colaboratorii, por­nind din nou în aventura sa internaţională. Cel mai neaşteptat boom s-a produs în Japonia, unde sound-ul ei şi noul ei look sunt adorate de tinerii adepţi ai culturii manga. Acum, că şi-a descătuşat toate trăirile, nu doar pe albumul „Unlocked“, Ale­xandra priveşte trecutul cu detaşare şi abordează viitorul cu o nouă filosofie de viaţă.

Cine se ocupă de imaginea şi de reinventarea ta?

Alexandra Stan Lucrez pe partea de styling cu Andra Moga şi cu Alex Ifimov. În ceea ce priveşte conceptul general al produsului Alexandra Stan, stabilim în echipă toate aspectele, şi cu ei, şi cu managerul meu, Vlad Rădulescu, chiar şi cu Emil Rengle, care este coregraf.

Recent, ai pătruns şi pe piaţa japoneză.

Pentru piaţa japoneză a trebuit să lucrăm îm­preună cu colaboratorii noştri de acolo, pentru că e o piaţă net diferită. Iar ei răspund la look-ul ăsta mai extravagant, mai aproape de cultura manga.

Dar cum s-a produs saltul spre Asia?

După ce am încetat colaborarea cu fostul mana­ger şi s-a terminat şi contractul cu casa de discuri de aici, i-am cunoscut pe cei de la Fonogram şi am bătut palma cu ei. L-am gândit de la început ca pe un proiect pe termen lung. Şi pentru că aveam nevoie de ceva nou, le-am cerut părerea foştilor mei colaboratori de la casele de discuri din diferi­te ţări. S-a întâmplat ca cei din Japonia să vină cu o idee similară celei cu care voiam noi să pornim la drum. Aşa a apărut şi noul album, „Unlocked“, a cărui primă ediţie a fost lansată întâi în Japonia.

Am văzut câteva filmuleţe pe internet în care erai foarte bine primită de publicul nipon.

A fost o atmosferă unică. Au promovat foarte bine albumul, am făcut turul radiourilor de acolo, am avut şi multe interviuri, concerte…

Ai putea locui acolo?

Poate maximum două luni. Aş sta acolo doar dacă aş fi cu echipa mea, dacă aş avea un studio la dispoziţie, dacă aş avea cu mine şi un producător român. M-aş duce acolo, mai degrabă, ca să prind influenţe din cultura lor, nu ca să locuiesc efectiv.

Dar acasă cât stai? Că laşi impresia unui artist care doarme în maşină, se schimbă la hotel…

În ultima perioadă, mai ales de când cu lansa­rea albumului, am avut un program încărcat. Dar eu mă bucur de fiecare dată când ajung acasă şi mă încarc pozitiv din toate lucrurile de-aici, din liniştea de acasă, din viaţa artistică de aici…

Ai parte de-o revenire spectaculoasă. Dar ce-ai făcut în anul sabatic?

După incidentul cu fostul meu manager, am avut parte de prima mea vară liberă, de când mi-am început cariera, de pe la 18-19 ani. Pen­tru prima oară, am putut să respir. Am profitat de timpul acela şi am fost într-o tabără de creaţie organizată de Fonogram Studio, la Azuga. Au fost invitaţi şi cei de la Hahaha Production, cu care am şi făcut vreo trei piese. În rest, m-am distrat, m-am relaxat, am stat cu familia mea. N-am mai stat aşa cu ei de când eram în liceu! (zâmbeşte) Am colindat cu toţi prietenii mei, am ieşit în toate clu­burile de pe litoral. Şi chiar mi-a folosit perioada aia. Am stat şi m-am gândit ce vreau să fac cu via­ţa mea. Şi am decis s-o iau de la zero şi să văd ce se întâmplă pe parcurs.

Ce-ai descoperit nou la tine, după episodul Marcel Prodan?

O grămadă de lucruri! Am avut timp, pentru prima dată, să stau eu cu mine şi să-mi aud gân­durile: „Ce simt?“, „Cum am ajuns aici?“, „Ce fac mai departe?“.

Ţi-a fost dor de ceva din viaţa ta trecută?

De familia mea, aşa cum eram noi înainte să fiu mereu pe drumuri. Şi, bineînţeles, de plajă. Plaja şi marea fac parte din mine!

Dar ţi-a fost dor să mai fii, măcar un pic, un mic anonim?

Daaa! Şi chiar am încercat să fiu. Dar eram ade­sea urmărită de paparazzi prin Mamaia, chiar dacă încercam să fiu low profile.

Oricum, faptul că tu ai vorbit public despre experienţa ta a ajutat alte femei maltratate.

Asta am şi vrut, prin intermediul campaniei anti-violenţă. Există legi şi există oameni care te pot ajuta într-o asemenea situaţie. Oricum, tot ce e legat de proces rămâne dincolo de uşile închise. Cel puţin, aşa am fost sfătuită de avocaţii mei.

Te-ai gândit că scandalul din jurul acestui incident s-ar putea întoarce împotriva ta?

Nu, pentru că eu am fost cea care a chemat pre­sa la mine acasă, ca să spun adevărul. La vremea aceea am considerat că dacă nu le spun oamenilor cum au stat lucrurile, presa va scrie tot felul de poveşti distorsionate şi degeaba voi veni eu după alte două săptămâni să încerc să fac lumină. N-aş mai fi fost credibilă. Acum, mai departe se ocupă legea. Eu am parcurs toţi paşii legali, ca să-mi pot continua liniştită cariera şi viaţa.

Cât timp ţi-a luat să-ţi revii 100%, şi fizic, şi mental?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Mi-am reve­nit şi-atât.

Adică, acum eşti „full option“?

Da. Acum sunt la 200%. (râde)

E de la japonezi, probabil, au baterii bune.

Exact. (râde) Cel mai greu pentru mine a fost să nu cânt un an de zile. Era ca şi cum ar fi lipsit o parte din mine. Iar când am avut primul concert, n-a mai contat nimic, m-am refăcut total.

Dar ai scăpat de anumite temeri sau le-ai luat cu tine? De exemplu, la capitolul bărbaţi…

Nu. La capitolul bărbaţi, chiar nu am temeri. Sunt conştientă de toate trăirile mele şi privesc mult mai clar lucrurile din jurul meu. Atunci când ieşi din bucla ta şi faci un pas înapoi, observi lucrurile în ansamblul lor, ca pe o axă. La un mo­ment dat, pe această axă, a fost punctul în care m-am întâlnit cu primii mei colaboratori, apoi a fost un alt punct, în care am avut experienţa cu fostul meu manager…

Un punct pe axa asta a fost şi Dorian Popa?

Cred că a fost primul punct! (râde) Doru a fost primul meu prieten, când aveam 16-17 ani. Chiar m-am întâlnit recent cu el, accidental, la sala lui Emil Rengle. Şi am stat şi am depănat amintiri. Noi am fost împreună vreo şase luni şi, pe vremea aia, nu intuiam niciunul ce se va întâmpla cu noi, peste ani. Culmea e că, după vreo doi ani, el a fost primul care a început să aibă succes, când a intrat în distribuţia filmului „Pariu cu viaţa“. După ace­ea, când am lansat eu primele piese, s-a întâmplat să am eu mai mult succes. Apreciez, însă, că a fost discret şi că n-a povestit niciodată de relaţia noas­tră. Altul poate şi-ar fi făcut reclamă cu aşa ceva.

Ştiu că, în afară de Dorian, ţi-a plăcut şi de Moga.

Nu că mi-a plăcut. De Moga am fost îndrăgosti­tă! (râde) Dar aveam 14 ani! L-am cunoscut la „Pop Stars“, când am fost la preselecţii, şi m-a impresi­onat cu seriozitatea lui, cu felul lui de-a trata mu­zica. Iar când a început să apară în videoclipuri, eram unul dintre cei mai înrăiţi fani. El ştie lu­crurile astea, i le-am povestit când ne-am întâlnit la Fonogram. „Ştii că atunci când eram mică îmi plăcea de tine?“. „Da? Ce tare!“, mi-a zis. „Da, dar acum că te cunosc, nu ştiu ce să zic“, am glumit eu. Oricum, Moga e un personaj.

Dar spune-mi sincer, cât timp îi ia unui bărbat să te scoată acum la o cafea?

Depinde. Dar nu am atâţia admiratori cum crede lumea. De obicei, bărbaţii cu care vin în contact sunt cei cu care lucrez. Adică, nu-mi dau întâlnire cu cineva.

Da, dar ai, totuşi, 25 de ani.

E-adevărat, dar asta nu se plănuieşte. Iar eu sunt un om destul de deschis, ofer foarte mult din mine celor din jurul meu. N-aş putea să iubesc un om şi să stau doar cu el şi să-mi rezum orizontul la el. Iar lucrul ăsta l-ar putea deranja pe un bărbat care m-ar vrea exclusiv pentru el.

Adică n-ai renunţa la ce faci pentru o iubire.

Nu, n-aş renunţa, pentru că asta mă defineşte. Cred că ar fi foarte greu pentru un bărbat să mă înţeleagă. Asta nu înseamnă că nu-mi doresc să am un iubit cu care să mă ţin de mână, cu care să merg la restaurant, să ne pupăm în public… Până la urmă, eu am reuşit să trec peste cel mai greu moment din viaţa mea.

Cumva tăria asta de caracter ai moştenit-o de la tatăl tău, care e marinar?

Probabil. Şi ai mei au avut problemele lor, ca fie­care, dar au reuşit să treacă peste toate.

Acasă cum eşti, dincolo de reflectoare?

La fel de sinceră şi de directă, cum mă vezi. Eu nu am mai multe feţe. (zâmbeşte)

foto: andrei nemirschi



INAPOI LA PRIMA PAGINA