INTERVIU Oana Sîrbu – „Avem o lume în care nu mai încape nimeni altcineva“

E lumea nouă pe care a descoperit-o prin ochii băieţelului ei, Alexandru Stelian (5), şi care i-a schimbat cu totul modul de-a privi lucrurile.

Ne-am întâlnit după mulţi ani, la o cafea. Asta chiar înainte ca Robert Turcescu să recunoască în presă că ei doi nu mai formează un cuplu de la jumătatea anului trecut. Şi aşa am redescoperit-o pe Oana în alte culori. Pentru mulţi, ea e tot Dana din „Liceenii“, căci chipul său nu-i trădează deloc vârsta. Şi, în istoria ei personală, pe lângă cariera în muzică, e cel mai drag reper artistic. Dar e şi o femeie care şi-a găsit împlinirea odată ce-a devenit mamă şi care a învăţat să iubească şi să se iubească altfel.

OK! România: Cum te-a schimbat maternitatea?
Oana Sîrbu: În primul rând, mi-am dorit-o şi mi-am asumat-o. Eu mi-am trăit adolescenţa şi prima tinereţe prin turnee. Şi-atunci, după 30 de ani, am simţit nevoia să am un copil. Am un băieţel care a venit exact în momentul în care mi-am dorit să fiu mamă – nu mai contează pe ce cale. E o lume extraordinară, pe care n-o pot descrie în cuvinte. Sunt atât de bogată de această personalitate a băieţelului meu, de schimbul de replici pe care-l am cu el, de felul cum creşte, de lumea pe care o descopăr cu el, de faptul că citesc rafturi întregi de cărţi despre cum se cresc copiii… Vreau să aleg tot ce e mai bun pentru el. Mă joc cu el, facem lego, puzzle, facem forme, ne uităm la desene animate, îi citesc poveşti, ne plimbăm prin parc, ne urcăm în tobogane amândoi. Iar Alex are ureche muzicală, cântă, dansează şi mi-aş dori să-i iau un pian, să înveţe şi el muzică. Deocamdată, l-am dat la înot, vreau să facă mai multe limbi străine. Am un milion de planuri pentru el. (râde)

Ţi-aduci aminte nişte replici cu care Alex te-a surprins?
A, sunt multe! Pe unele le-am postat şi pe Facebook, dar am şi un caiet plin de replici şi cred că la un moment dat o să scot o cărticică. (râde) Oricum, o să-l păstrez acolo şi o să i-l arăt când se va face mare. Avem intimitatea noastră, avem o lume în care nu mai încape nimeni altcineva. E lumea perfectă a iubirii. (zâmbeşte) Şi nu apar cu el în zona publică, pentru că vreau să-i protejez intimitatea.

Costă mult intimitatea asta?
Nu, dar mie aşa îmi place să trăiesc. Dacă mi-ar plăcea altfel, aş face ca alte mămici care-şi expun copiii peste tot.

Unii fac bani din asta.
Foarte bine, eu prefer să-i fac altfel.

Şi e vorba şi despre popularitate.
Eu îmi asum consecinţele astea. Nu consider normală expunerea asta publică pentru mine, pentru că nu câştig nimic din asta.

Dar cu cât apari mai mult pe scenă, cu atât lumea vrea să ştie ce e şi în culise.

Cu toţii avem un sâmbure de curiozitate. Dar cred că poţi controla ce apare şi ce nu despre tine.

Mai e şi Facebook-ul…
Dar şi eu sunt destul de activă pe Facebook şi am reacţii frumoase din partea oamenilor. Nici nu mi-am imaginat că o să-mi găsesc foşti colegi prin Australia sau prin Germania. Sunt oameni foarte dragi cu care m-am reîntâlnit şi pentru care, la cât de puţin apar, sunt foarte prezentă în memoria lor. Poate contează şi faptul că eu nu m-am schimbat prea mult în anii ăştia, că mi-am păstrat aceeaşi imagine.

Sunt riscante schimbările de imagine?
Unii simt nevoia să o facă permanent şi se reinventează. Şi, într-adevăr, în meseria asta, trebuie să vii mereu cu ceva nou. Pe de altă parte, sunt oameni în lumea asta care şi-au păstrat acelaşi stil de decenii, care nu şi-au schimbat nici coafura, nici genul muzical.

Mulţi colegi de-ai tăi de generaţie blamează tineretul că i-a exclus de pe scenă.
Asta pentru că sunt foarte puţine şanse să mai promovezi ceva. Oricum, cei din generaţia noastră sunt ca şi eliminaţi de puştii care fac legea la radiouri. Eu am două piese care se difuzează pe Gold FM, „Te iubeam“ şi „Dacă te-am minţit cândva“. Iar la televiziuni, eu nu mă duc decât acolo unde se cântă, pentru că mă plictiseşte toată vorbăria asta, unde fiecare îşi dă cu părerea despre fiecare.

Dar te-ai gândit să faci un mic compromis şi să faci un featuring cu cineva?
Eu n-aş lua-o ca pe un compromis. Sigur că m-am gândit. Dar nu ştiu cu cine şi probabil că nici nu sunt foarte îndrăzneaţă să încerc. Eu sunt şi în umbră, de o perioadă de timp, de când prioritatea mea a devenit copilul. Orice altceva a trecut pe un plan secundar. Asta nu înseamnă că am abandonat pasiunea pentru muzică. Am un band al meu cu care cânt, am făcut şi un album în ultimii doi ani, „Un altfel de portret“, pe muzica lui Virgil Popescu, cu care eu colaborez de aproape 30 de ani.

Cum se întâmplă relaţia asta cu Virgil Popescu după divorţul vostru?
Atât de mult timp a trecut, că n-aş mai discuta despre chestiile astea. Pentru mine contează ceea ce am reuşit să facem pe plan muzical. Se întâmplă asta între oamenii care s-au preţuit şi care contează unul pentru celălalt, din punct de vedere omenesc. Din păcate, astfel de lucruri sunt tot mai rare, iar divertismentul a acaparat într-atât zona familială, încât totul s-a transformat într-un scandal.

Tu ai reuşit să te ţii departe de zona asta.
Eu nu m-am simţit niciodată hărţuită şi asta pentru că sunt o persoană care nu apare la evenimente mondene, pe care nu o vezi uşor şi des, nici pe post, nici în public…

Fugi cumva de notorietatea asta?
Mă simt agresată de genul de întrebări care-mi invadează teritoriul. Mi se pare că cineva doreşte să mă dezbrace. (zâmbeşte)

Acum, pentru că mi-ai ridicat mingea la fileu, trebuie să te întreb cum a fost la scena de dragoste din „Liceenii“. Te-a urmărit faptul că ai acceptat să filmezi dezbrăcată?
(râde) Nu, niciodată. Şi nici n-am avut parte de comentarii negative. Prin ’91 sau ’93, când s-a filmat „Liceenii rock’n’roll“, a fost o întrebare din partea regizorilor şi eu, cu mintea mea de atunci, am fost de-acord. (zâmbeşte) N-a fost un lucru simplu şi a fost un „boom“ la vremea respectivă. Cred că a fost cam primul film după ’90 în care s-a petrecut o secvenţă de genul ăsta.

Ţi-ai avertizat părinţii?
Da, înainte de premieră. Oricum, eram o femeie măritată şi a fost un moment cam neplăcut pentru fostul meu soţ. Dar judecând după ce se întâmplă acum, e deja pueril. Iar oamenii au iubit atât de mult cuplul Dana şi Mihai, încât şi-au dorit ca povestea lor de dragoste să fie reală. Ca să nu-ţi mai spun că, de fiecare dată când unul dintre noi nu mai are partener, am un grup de admiratoare care mă tot întreabă: „Nu te măriţi nici acum cu Ştefan?“. (râde)

Se întâmplă să mai râzi cu Ştefan de lucrurile astea?

E un om foarte drag, îl stimez foarte mult, merg la concertele lui… E un băiat care munceşte extraordinar de mult, pe care-l ştiu de la 18 ani şi de care mă leagă o prietenie lungă. Ne-am distrat extraordinar până să avem familii, păstrăm nişte amintiri minunate din toate turneele. A fost o nebunie întreagă timp de mulţi ani după „Liceenii“. Eu cântam, Ştefan era abia la început, cu chitara…

În momentul ăla, erai mai cunoscută decât el. Cum s-a produs rocada? Ce reţetă a aplicat el şi tu nu?
El s-a adresat unui public foarte larg şi a mers pe un curent foarte accesibil, rock’n’roll. A reactualizat acest gen, care a prins imediat. Mie mi s-a solicitat să-mi schimb stilul şi, prin colaborarea cu Bobby Stoica, cu Dan Teodorescu şi cu alţii, am încercat să intru în playlist-urile radiourilor FM. Dar m-am prins că, de fapt, totul este o mică mafie, mai rău decât pe vremea comuniştilor, cu cei care fac jocurile pe radio FM. Iar cântecul fără difuzări moare.

Tu faci parte din vreun grup care merge să cânte pentru românii din străinătate?
Nu. În schimb, sunt şi eu chemată să cânt pentru diaspora. De exemplu, anul trecut am fost la Dublin, de Revelion am fost în Israel. Am câţiva prieteni în Tel Aviv care mă cheamă mai des decât pot eu să merg. Am cântat şi în Statele Unite, în Canada, în vreo 38 de oraşe, dar n-aş mai repeta experienţa, pentru că e foarte obositor.

Acum, că eşti mamă, eviţi deplasările de lungă durată?

Da. Am primit o ofertă de-a pleca pe un vas de croazieră, dar contractele sunt de cel puţin 3-6 luni, poate chiar de un an, deci nu se pune problema. Plus că eu sunt foarte legată de România, am părinţii aici, care-mi sunt foarte dragi şi de la care am moştenit partea artistică. Tatăl meu a fost balerin şi unul dintre membrii vestitului cuplu de pantomimă Anton şi Romică, cei care au adus pantomima în România în urma unui contract pe care l-au avut în ’68 la Paris, unde au văzut nişte spectacole şi nişte filme cu Marcel Marceau. Fratele tatălui meu era pictor şi profesor de arte plastice, Remus Stelian, care a lăsat în urmă nişte picturi şi lucrări de grafică senzaţionale şi de la care am adăugat prenumele fiului meu, Alex Stelian. Toate acestea sunt bagajul meu sentimental şi de tradiţie de familie pe care îl car după mine şi pe care n-aş putea să-l las deoparte.

Există şi o dragoste care te ţine aici?
Cea mai profundă dragoste pe care o port cuiva este cea pentru fiul meu. E ceea ce mă îmbogăţeşte de câţiva ani, de când există în viaţa mea. Şi nu regret nicio secundă că nu mai am timp să fac alte lucruri. Asta e ceea ce îmi dă mie acum echilibru. Şi, nu în ultimul rând, muzica, faptul că merg la multe concerte…

Dar muzica lui Robert o asculţi?
Nu. (râde) Dar Alexandru fredonează perfect „Ce-mi pasă mie“, cea mai cunoscută piesă a trupei Casa Presei. Poate că n-am fost un susţinător prea bun în zona muzicală. Iar eu, la rândul meu, am dat vreo două sau trei melodii la Eurovision, care n-au trecut de preselecţie.

Tu l-ai încurajat să se reapuce de muzică?
(râde) Ce-ar fi să-i iei un interviu?

Dar când a intervenit răceala asta între voi?
Nu despre asta e vorba. Când apare un copil, toate lucrurile într-o relaţie se schimbă. Dar am hotărât că nu mai vreau să discut despre asta. E mult prea personal. O relaţie presupune o investiţie şi o muncă de zi cu zi, pe care nu eşti întotdeauna dispus s-o faci. Iar pentru firile mai libertine, mai boeme, e foarte greu să tot stai să construieşti.

Bănuiam că eşti o fire boemă, dar nu şi libertină…

Nu în sensul de libertinaj, ci de independenţă. Eu mi-am propus să nu mai repet experienţele care m-au marcat negativ. N-aş mai merge până într-atât încât să mă las pe mine deoparte, să-i fac bine doar celuilalt. Încerc să înţeleg ce mi se întâmplă şi să raportez totul la mine, nu la relaţii. Aici este zona în care eu îmi caut acum echilibrul.

E o gândire care vine cu timpul.
Probabil că îmbătrânesc. (râde)

Ţi-e teamă de asta?
Nu, nu mi-e teamă de niciun fel.

Dar tu eşti de greu de cucerit?
Da. (râde) Chiar şi pentru mine, pentru că nu mă înţeleg de multe ori. Sunt multe persoane care-mi fac curte, care mă admiră, dar eu sunt om mai puţin abordabil. Nu ştiu cum trebuie să fie persoana respectivă ca să-mi intre în voie. Probabil că umorul şi o anumită zonă de educaţie sunt lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la oameni.

Şi când vrei să cucereşti cum eşti?
Îmi place să flirtez, să fiu admirată, dar acum sunt atât de plină în zona afectivă în relaţia cu fiu-miu, că nu mă mai gândesc la asta.

Dar, din experienţa ta, o femeie poate să fie fericită şi singură?
Eu n-am trăit această experienţă a singurătăţii. Dar sunt genul de persoană care se simte confortabil şi cu ea însăşi. Viaţa e una singură, acum şi aici, şi dacă nu ne-o facem noi mai frumoasă, atunci cine?

Foto: Sorin Stana
 



INAPOI LA PRIMA PAGINA