Interviu OK! Ethan Hawke: „Sper că sunt un tată bun“

La 42 de ani, este unul dintre cele mai atrăgătoare şi de succes staruri din Cetatea Filmului. Vizita lui în România ne-a prilejuit, însă, o discuţie despre omul din spatele numelui hollywoodian: despre fiul, tatăl, dar şi susţinătorul cauzei caritabile care a adus-o pe mama sa la noi în ţară

Ethan Hawke este cu siguranţă una dintre cele mai speciale figuri de la Hollywood: privirea aceea de azur, aerul atât de cool şi, în acelaşi timp, sensibilitatea pe care o emană… Şi pe care a moştenit-o de la mama sa, Leslie, care de 13 ani îşi investeşte toată energia în cauza educaţiei timpurii pentru copiii săraci din România, sprijiniţi de OvidiuRo. E asociaţia (înfiinţată de ea şi Maria Gheorghiu) pe care o susţine şi Ethan, sosit pe 26 iunie pentru a cincea oară la noi în ţară. De data aceasta, actorul american a venit pentru un prilej complex şi original: evenimentul „Before It’s Too Late“, organizat la Palatul Copiilor din Bucureşti, în beneficiul copiilor  defavorizaţi. O seară care a debutat cu recepţia VIP, urmată de premiera peliculei „Before Midnight“, despre superba poveste de dragoste dintre Hawke şi Julie Delpy, care întregeşte trilogia lui Richard Linklater, şi el prezent în România. Iar seara a culminat cu o petrecere tematică, costul biletelor la eveniment plecând integral către cauza Asociaţiei OvidiuRo. Altfel spus, o seară cu totul specială şi o întâlnire cu un actor atât de fermecător şi atât de firesc şi discret, în acelaşi timp.

Care este prima ta amintire despre România? Poate prima imagine care-ţi vine în minte atunci când te gândeşti la momentul când ai venit prima oară aici ca s-o vizitezi pe mama ta, care lucra la Bacău ca voluntar în Peace Corps?

Am o imagine cu mine şi mama alergând prin gara din Bucureşti, încercând să prindem trenul de Bacău. Tocmai fusesem în Berlin pentru premiera unui film, era în anul 2000, deci trebuie să fi fost „Hamlet“. Am trecut de la limuzine, hoteluri de lux şi oameni care aveau grijă de orice nevoie sau dorinţă de-a mea, la mine şi la mama într-un compartiment de clasa a doua a unui tren „rapid“, care nu era foarte rapid şi era şi foarte friguros. M-a izbit contrastul. Dar cea mai memorabilă parte a vizitei a fost noaptea petrecută într-o mânăstire din nordul ţării. Era atât de frumos să te trezeşti în glasurile călugăriţelor E cântând la slujba de dimineaţă, iar şofatul printre munţi, la întoarcere, a fost splendid. Într-o zi, în Bacău, o fată a venit la mine pe stradă şi mi-a zis: „Hei, tu eşti Ethan Hawke?“. Am zis: „Da!“. Şi ea a zis: „M-am gândit eu“. Apoi a plecat. Nici măcar nu mi-a cerut un autograf (râde)

Munca de caritate nu e niciodată uşoară şi organizarea premierei filmului tău, „Before  Midnight“, n-a fost floare la ureche. Ce te face să te întorci aici, ce te ţine implicat în această cauză, în afară, bineînţeles, de munca mamei tale?

Sunt foarte mândru de faptul că mama a ales să stea în România timp de 13 ani şi că are în plan să mai stea încă şapte ani ca să promoveze educaţia timpurie a celor mai săraci copii şi să încerce să transforme programul „Fiecare Copil în Grădiniţă“ în politică publică. Mi se pare că este un  angajament foarte serios. Aşa că cel mai mic lucru pe care pot să-l fac şi eu este să ajut la  strângerea de fonduri necesare pentru continuarea programului iniţiat de Asociaţia OvidiuRo. Mama crede că motivul pentru care „munca de  caritate“ uneori nu dă suficiente rezultate este faptul că donatorii îşi pierd repede răbdarea. Multă lume donează „la întâmplare“ sau doar atunci când este vreo inundaţie sau altă catastrofă. Este foarte bine că oamenii donează când  se-ntâmplă aşa ceva, dar dacă vrei să construieşti o societate mai bună, acest mod de a dona la  întâmplare nu funcţionează. Problemele sunt prea complexe. Munca trebuie să fie susţinută pentru o perioadă lungă. Mama pune în practică ideile şi principiile ei despre caritate şi educaţie şi pentru asta o respect foarte mult. Deşi mi-ar plăcea să fie mai aproape de mine şi să aibă grijă mai des de copiii mei!

„Before Midnight“, o trilogie care a început în 1995 şi o poveste de dragoste extraordinară. Spune-mi câte ceva despre secretul acestei colaborări speciale cu Julie Delpy şi Richard Linklater şi cum s-a născut ideea filmului.

Ar trebui, de fapt, să-l întrebi pe Rick cum s-a născut ideea, eu pot doar să-ţi spun că a petrecut o noapte extraordinară cu o fată în Philadelphia, acum mulţi ani, şi că au pierdut contactul unul cu celălalt. Când am făcut „Before Sunrise“, ne mai întrebam uneori cum ar fi să facem o continuare, dar nu cred că vreunul  dintre noi a luat ideea prea în serios. Atunci când am făcut „Before Sunset“, în mod cert nu ne-am aşteptat să fie aşa un succes şi să menţinem, chiar să creştem interesul pentru un al treilea film.

Privind înapoi, la cum ţi-ai început cariera de actor, ce crezi acum despre primul tău rol, la vârsta de 14 ani? O mişcare riscantă? Mă gândesc la riscurile şi tentaţiile în faţa unui copil (şi adolescent) în acest domeniu…

A fost riscant. Şi mama spune că, dacă ar fi ştiut atunci ce ştie acum, nu m-ar fi lăsat să mă duc la audiţie la 13 ani şi să joc într-un film la 14. Celălalt actor de 14 ani din acelaşi film, River Phoenix, a murit de o supradoză nouă ani mai târziu. Nu mi-aş lăsa copiii să meargă la audiţii când sunt atât de tineri. E probabil o experienţă bună pentru orice copil, dar atunci când primeşti o ofertă, este imposibil de refuzat şi, dacă  continui să faci filme, copilăria şi adolescenţa îţi sunt cumva alterate. Am fost norocos că nu am mai primit altă ofertă până la „Dead Poets Society“, când terminasem deja liceul.

Să vorbim puţin şi despre tatăl Ethan Hawke: cum îţi organizezi timpul între muncă şi familie, care e momentul preferat din zi cu copiii şi cum reuşeşti să le păstrezi echilibrul? Pentru că, având prea multe oportunităţi, poate fi riscant pentru un copil cu un tată celebru…

Sper că sunt un tată bun. În munca mea, trebuie să stau departe de ei pentru perioade lungi de timp, ceea ce nu-mi place. Avantajul este că, după aceea, am perioade la fel de lungi pe care le pot petrece cu ei, ceea ce e minunat. Când nu lucrez, pot să-i duc şi să-i iau de la şcoală, să-mi petrec timpul cu ei în zilele  înzăpezite, de exemplu, când şcoala este închisă, sau să stau o lună întreagă la mare. E greu pentru copii când părinţii lor sunt divorţaţi. Provin eu însumi dintr-o familie cu părinţi divorţaţi, am jurat că nu o să-mi pun copiii să treacă prin aşa ceva. Dar iată că asta am ajuns şi eu să le fac celor doi copii mai mari. Regret profund, dar presupun că asta m-a făcut şi o persoană mai plină de compasiune. În mod cert, m-a ajutat să mă uit la părinţii mei cu un ochi mai puţin critic. Nu cred că o persoană poate avea prea „multe oportunităţi“, dar când viaţa este „prea uşoară“ oamenii devin leneşi. Şi ăsta nu e un lucru bun. Însă viaţa ne rezervă şi surprize neplăcute, care să ne deschidă ochii. În ceea ce mă priveşte, cel mai fericit mă simt atunci când toţi cei patru copii sunt cu mine.

Foto: Guliver/Splash News



INAPOI LA PRIMA PAGINA