33 de ani de la moartea lui Grace Kelly – un destin frânt la Monaco!

Citeste tot despre:

, ,

A avut un nume predestinat, căci frumuseţea aceasta americană avea să intre într-o monarhie europeană tocmai pentru a fi întruparea eleganţei. Un destin remarcabil, de vreme ce a avut o carieră încununată de Oscar și apoi o viaţă personală, transformată în carieră, în care a devenit prinţesă de-a binelea. A excelat în tot, am zice. Dar acesta e doar jumătate de adevăr…

La 33 de ani de la dispariţia ei fulge­rătoare într-un accident de mașină, Grace Kelly e în continuare un sim­bol al graţiei feminine universale. Nimeni până la ea n-a mai trecut cu atâta naturaleţe graniţa glamo­urului hollywoodian spre sobrie­tatea monarhică, unind impecabil două lumi care până atunci doar flirtau. Dacă ar fi trăit, ar fi fost probabil mândră de alegerea nepotului său, Andrea Casiraghi, care pe 31 august 2013  și-a unit destinul cu cel al Tatianei Santo Domingo. Dar pe cât de mult i-a dat viaţa, tot atât i-a și cerut lui Grace, așa că inima ei n-ar mai fi rezistat până la 86 de ani…

Kelly n-a fost o Cenușăreasă modernă. Născută pe 12 noiembrie 1929, în Philadelphia, Pennsylva­nia, a crescut în sânul unei familii care a învăţat-o ce înseamnă confortul, dar și ambiţia de a-ţi transfor­ma visele în realitate. Tatăl ei, John Brendan Kelly, fusese triplu campion olimpic în echipa de caiac a Americii, devenit apoi, prin forţele proprii, milionar, graţie afacerii sale cu cărămizi, una dintre cele mai prospere de pe Coasta de Est. Mama ei, Margaret Katherine, era prima antrenoare a echipei feminine de atletism a Universităţii din Pennsylvania. Niște părinţi temerari, care-i transmiseseră genele succe­sului, dar nu neapărat și dragostea pentru actorie. Domnul Kelly credea că actorul e doar cu o treaptă mai sus decât un pierde-vară, asta deși avea doi fraţi care activau în domeniu: Walter era actor de vaude­ville, iar George câștigase premiul Pulitzer ca autor de piese de teatru. Acesta din urmă avea s-o și ajute pe Grace să-și urmeze visul atunci când s-a înscris la American Academy of Dramatic Arts, din New York, unde a fost admisă datorită intervenţiei lui. Grace încălcase cuvântul tatălui, dornică de inde­pendenţă, o pornire care mai târziu avea să-i dăune­ze. Cazată la Barbizon Hotel for Women, din Man­hattan, unde domnii n-aveau voie să pună piciorul după ora 10 seara, și-a început studiile lucrând ca model, în paralel. Nu știm câtă nevoie avea de bani, căci tatăl ei o putea susţine lejer, dar cu siguranţă strâmba din nas la alegerea fiicei. Grace voia să se facă, însă, repede remarcată.

Modellingul a adus-o pe copertele unor revis­te precum „Cosmopolitan“ și „Redbook“, după ab­solvire fiind selectată într-o producţie TV, iar mai apoi, în 1951, într-o peliculă pentru marele ecran, „Fourteen Hours“, cu un rol mai mic. O apariţie tre­cută cu vederea de critici, dar remarcată pe platouri de starul Gary Cooper. „E atât de diferită de toate actriţele pe care le tot vedem pe-aici“, a comentat Cooper, care și-a adus aminte de ea când se pregătea distribuţia pentru noul lui film, „High Noon“. Așa se face că, în 1952, Grace i-a devenit parteneră în acest western care a lansat-o. Anul următor avea să fie decisiv pentru viaţa ei: i s-a oferit un rol în filmul „Mogambo“, alături de Clark Gable și Ava Gardner. O aventură ameţitoare din toate punctele de vede­re. „Ce altceva ai putea face când ești singură într-un cort în Africa, cu Clark Gable?!“, ar fi comentat ea ulterior bârfele despre idila pe care a trăit-o la filmări cu actorul. „Mogambo“ i-a adus, însă, fulge­rător, și o nominalizare la Oscar și un Glob de Aur pentru rol secundar, însoţite de un contract MGM pe șapte ani.

Și, exact ca într-o poveste, din acel punct, viaţa a luat-o pe sus, cariera ei la Hollywood explodând ca un foc de artificii, cu succes după succes, ca și când destinul ar fi apăsat pe fast forward înainte de întâl­nirea cu Prinţul Rainier de Monaco. Într-un singur an, 1954, Kelly a făcut trei filme de senzaţie, dintre care două cu Alfred Hitchcock, cel care i-a devenit un foarte apropiat prieten și mentor („Rear Win­dow“ și „Dial M for Murder“). Iar ea, la rândul ei, se transformase în muza lui. Pentru Alfred, Grace era epitomul femeii fata­le: avea frumuseţe, stil și acea eleganţă sexuală, cum o descria el însuși. „E prea perfectă. Prea talen­tată. Prea sofisticată. E prea din toate, dar e exact ce vreau“, spunea și actorul James Stewart, partenerul ei din „Rear Window“. În același an 1954, Grace a fil­mat și pentru „Country Girl“, alături de Bing Crosby, o prestaţie pentru care a fost răsplătită cu premiul Oscar. Atinsese apogeul, devenise una dintre cel mai bine plătite și respectate actriţe din lume, dar nu știa că tot acest vis nu mai avea să dureze mult. Curând avea să-l dea la schimb pe un altul, mai măreţ.

În 1955, a fost invitată să facă parte din Delegaţia Statelor Unite ale Americii la Festivalul de Film de la Cannes, calitate în care a participat la o ședinţă foto, în Palatul Principatului Monaco… Așa l-a întâlnit pe Prinţul Rainier. Și… s-au îndrăgostit, spune povestea. Cât a fost, însă, dragoste adevărată și cât iluzie? Căci Grace a fost femeia potrivită la momentul potrivit. Rainier își căuta cu o disperare bine disimulată o ne­vastă. Presiunea momentului era una istorică pen­tru el. Avea 32 de ani și, dacă nu reușea să producă urgent un moștenitor pentru tronul monegasc, micul lui principat avea să devină protectorat francez, conform prevederilor tratatului din 1918.

Grace avea niște bile negre în calitate de concu­rentă la acest rol. În timpul filmărilor pentru „Dial M for Murder“ („Cu C de la Crimă“) scandalizaze Hol­lywoodul cu aventura ei cu co-starul său căsătorit, Ray Milland. Şi, dacă am pleca urechile la bârfele invidioase exploatate de biografa Wendy Leigh, nu ar fi fost singu­rul caz de acest gen: Grace ar fi avut aventuri şi cu alţi parteneri de film, Gary Cooper şi Bing Crosby, şi ar fi fost spaima nevestelor din Cetatea Filmului. „Purta mănuşi albe, dar nu era o sfântă“, o citează Wendy pe văduva regizorului Henry Hathaway. Iar la momentul întâlnirii cu Prinţul, se afla într-o relaţie cu actorul francez Jean- Pierre Aumont. Nu tocmai un CV încântător pentru o tânără de 26 de ani. Dar ceva din eleganţa ei aristocra­tică l-a sedus iremediabil pe Rainier, care a început apoi o corespondenţă intensă cu ea. Un an mai târziu, nun­ta era în pregătiri. Bineînţeles, nu înainte ca Grace să fi fost examinată medical pentru a dovedi că poate oferi moștenitori principatului. Și nu înainte ca Prinţul să-i întâlnească familia și să stabilească detaliile unei astfel de uniuni: părinţii lui Grace trebuiau să furnizeze o dotă de două milioane de dolari. Deloc greu pentru prosperul om de afaceri John Kelly, care oricum ar fi comentat acru despre Prinţ, descriindu-l pentru prieteni drept „nesta­tornic, falit şi scund“. Dar avea titlul şi o ţară. Mică, dar a lui. Astfel dorinţa a fost gata, iar Rainier i-a oferit lui Grace un inel de logodnă cu un diamant de 12 carate. Dar această poveste de dragoste care încântase întreaga lume era pe verso și o veritabilă afacere, care venea la pachet cu niște prevederi contractuale stricte, ce aveau să-și înfigă colţii în fericirea lor maritală. Nunta lor, din aprilie 1956, a fost cea mai fastuoasă de până atunci: un eveniment pentru care palatul din Monaco a fost complet redecorat pentru cei 600 de invi­taţi, (printre care o armată de VIP-uri), peste 20.000 de oameni luând cu asalt străzile principatului pentru a-i întâmpina pe miri. Iar povestea spune că Grace a născut trei copii, spre marea fericire a supușilor săi: pe Caroli­ne, în 1957, pe Albert, în 1958, și pe Stéphanie, în 1965. O veritabilă prinţesă, care purta imaginea casei regale de Monaco în lume, Kelly s-a dedicat educaţiei copiilor săi, dar și misiunilor caritabile.

Care a fost, însă, realmente viaţa ei dincolo de porţile palatului și sub masca zâmbetului său princiar? Pelicula „Grace of Monaco“, cu Nicole Kidman în rolul principal, care va avea premiera anul acesta, în decembrie, dezvă­luie o faţă nevăzută a lui Grace în câteva file dureroase, care au scandalizat casa regală a principatului. Desigur, reacţia familiei este de înţeles, în dorinţa de a-i păstra nealterată imaginea. Dar, în așteptarea peliculei, nu te poţi întreba cât din scenariul său anunţat este adevărat… Căci, după căsătoria sa cu Prinţul Rainier, Grace a fost forţată să-și schimbe complet viaţa. A trebuit să renunţe la cetăţenia ei americană, iar filmele ei au fost interzise în principat. O rigoare monarhică pe care a resimţit-o ca pe un junghi în inimă. Din acel moment, n-a mai avut voie să joace în niciun film. Fusese oare prea tânără când a făcut această alegere și nu cântărise bine situaţia?

Doar șase ani mai târziu, Prinţesa își îneca amarul în câteva pahare de whiskey, într-una dintre cele 235 de camere ale palatului. Alfred Hitchcock îi oferise un milion de dolari ca să se întoarcă la Hollywood într-un nou rol. Iar Grace era, așa cum îi mărturisea confidentu­lui său, părintele Francis Tucker, foarte tentată să accep­te și să intenteze divorţ. Nu pentru bani. Şi nu neapărat pentru adrenalina unui nou succes și a adoraţiei de la Hollywood, cât mai ales din cauza temperamentului tira­nic al soţului Rainier. „Copiii tăi vor suferi cel mai mult. Sunt moștenitori ai unui tron european. Vei fi foarte no­rocoasă dacă-i vei mai vedea vreodată. Și cred că lumea va fi foarte dezamăgită“, ar fi avertizat-o Tucker. Același sfat pe care l-ar fi primit și din partea unui avocat american pe care l-a con­sultat în secret. Cât de credibilă e aceas­tă scenă ruptă din scenariul peliculei cu Kidman? Prinţul Albert și surorile sale, Prinţesele Caroline și Stéphanie, au denunţat povestea ca fiind plină de inexactităţi istorice și scene fictive. Dar scenariul este bazat pe sute de interviuri pe care biografii le-au făcut de-a lungul anilor cu surse din interiorul palatului, dar şi pe o misterioasă carte, „Grace: A Disenchanted Princess“, publicată sub pseudonim în Franţa, în 2004. Tomul o citează pe Christian de Massy (a cărei mamă, Prin­ţesa Antoinette, era sora Prinţului Rainier), spunând cât a suferit Grace când i s-a interzis să mai joace. Conform acestor surse, ea și Rainier ajunseseră să doarmă separat, Prinţul devenind infidel la scurt timp după nuntă, când şi-ar fi luat trei amante. „Grace era umilită și nefericită“, susţine Wendy Leigh. Iar la vizita sa din 1962, Hitchcock o regăsise atât de singură (Prinţul nu petrecea timp cu ea, fiind mereu plecat cu treburi), bolnavă de dor de casă, suferind de conjunctivită (sau de prea multe nopţi plânse?) și de insomnie.

Rainier ar fi fost, potrivit acestor voci, violent și ob­sedat să-și controleze total consoarta. Când și-a tăiat buclele blonde într-un bob atât de la modă, el a înnebunit de furie: „Arată îngrozitor. Și ţipă a lipsă de respect!“. În timpul unei partide de tenis, fiind foarte supărat pe Grace, ar fi ţintit cu mingea chiar spre faţa ei, lovind-o. Iar la o petrecere pe iahtul lui Aristotel Onassis, când Grace s-a angajat într-o discuţie cu președintele francez Charles de Gaulle, despre relaţia dintre Marea Britanie și America, Rainier a luat foc: „Aici nu e America. Oamenii nu spun pur și simplu tot ce le trece prin cap!“. „Și ce-ai fi vrut să spun?“, l-a întrebat ea. „Nu știu. Ai fost actriţă. Joacă-ţi rolul!“ Ceea ce poate a și făcut pentru tot restul vieţii. Fi­nalmente, și oferta lui Alfred i-a fost refuzată. „Va trebui să-l suni pe Domnul Hitchcock și să-i spui că nu e cazul. Vom face noi un show despre cât de fericită ești aici“, i-a dictat Prinţul. Și show-ul a continuat…

E jumătatea tristă a unei povești de viaţă care, dacă e adevărată, s-a repetat și în destinul Prinţesei Diana. Chiar și modul în care au părăsit această lume seamănă: tot într-un accident de mașină. Mai exact, Grace a suferit o comoţie cerebrală, în timp ce se afla în mașină cu fiica ei, Stéphanie. Zvonurile ulterioare că ar fi fost vorba de o sinucidere sunt absurde. Căci, desigur, Prinţesa n-ar fi putut face un asemenea gest nebunesc cu fiica sa în maşină. La acel moment, în 1982, Kelly se resemnase de mult cu viaţa într-o colivie de aur. Și se dedicase misiunilor umanitare. A înfiinţat o fundaţie care-i poartă numele și azi, pentru întrajutorarea celor nevoiași. A devenit Președinta Crucii Roșii, înfiinţând tradiţia evenimentului caritabil Red Cross Ball, frecven­tat de numeroase vedete. S-a implicat și în AMADE, o organizaţie care ajuta ţările subdezvoltate cu fonduri pentru medicină și educaţie. Şi a rămas un etalon al ele­ganţei. Iar, mai presus de toate, ei i se datorează trăinicia Casei Regale de Monaco. Ea a salvat, practic, principatul și i-a dat o nouă imagine. Dar cât din propria fericire a costat-o acest rol în istorie rămâne întrebarea care va pluti mereu deasupra zâmbetului ei regal…

foto: guliver/getty images/rex features/splash news, www.outnow.ch, www.cinemagia.ro, photoland/corbis images



INAPOI LA PRIMA PAGINA