Răzvan Exarhu: „Eram înnebunit după parastase“

Citeste tot despre:

Juratul MasterChef ne-a răspuns câtorva întrebări despre viaţă, bucătărie şi ace de siguranţă. E interesant să cunoşti oamenii în timp. Primul interviu cu Răzvan Exarhu l-am făcut cred că acum zece ani. De atunci şi până acum a mai corectat nişte asprimi. Mi-a părut un om mai bun. Bucătăria te schimbă. Gătitul are această dimensiune, aduce oamenii împreună la masă. Se râdea bine cu Răzvan Exarhu, acum se şi mănâncă bine cu el.

Înainte să ajung în juriul masterchef, am stat multă vreme ascuns în bucătărie, transpirând şi alergând.“

Când te prezinţi acum, cum te prezinţi? Poţi fi şi prezentator TV şi om de radio şi bucătar. Pari un artist complet.
Răzvan Am avut o rătăcire lungă în radio (râde). Mi-am revenit, cu ajutorul specialiştilor. Am compus şi nişte cântece, puţină lume ştie. (râde)
Vrei să vorbim şi despre asta?
Nu, nu. Despre asta vorbesc doar cu terapeutul meu. (râde)
Care au fost rătăcirile?
Nu, nu consider că am avut abateri de la calea mea. Chiar dacă aşa pare. Mi s-au întâmplat mai multe lucruri şi, la un moment dat, mai schimbi macazul.
Lucrurile au cumva legătură, tu prezentând o emisiune în calitate de bucătar.
Da. Sunt şi bucătar acum, ce să fac? (râde)
Bucătar poate suna un pic derizoriu. Chef sună mai pozitiv.
Asta e o paranoia românească. Noi trebuie cu toţii să fim împăraţi.
Trebuie să sunăm bine.
Toţi cei despre care spunem că sunt Chefi au fost, la un moment dat, bucătari. Adică aşa ajungi. (râde) Atâta vreme cât găteşti, cred că se numeşte că eşti bucătar.
Mă uitam aşa, ca o constatare generală: toţi bărbaţii importanţi, cum sunt Dan Chişu, Mircea Dinescu, Mihai Tatulici, toţi au sfârşit în bucătari cumva.
Există o criză a bărbatului ajuns la vârsta mijlocie. (râde) Când vezi că nu se mai poate, trebuie să te apuci de chestii mai… (râde) Trebuie să compensezi cumva.

E un fel de ajustare a vârstei.

(râde) Eu am presimţit asta de mai demult. Am zis să-mi pregătesc terenul. (râde) Să nu mă prindă nepregătit, să nu mă apuc să gătesc aşa, din senin. (râde) Să nu se prindă lumea că am o criză.
Deci aşa cu bucătăria…
Da, da. (râde) Li se întâmplă bărbaţilor trecuţi de o anumită vârstă. Descoperă că mai pot doar să gătească.
Dacă stai să te gândeşti la istoria ta, când ţi-ai dat seama că asta e ceva ce trebuie să faci în mod profesionist?
Nu mi-am dat seama niciodată, eu lucram, găteam într-un restaurant şi se vindea mâncarea făcută de mine.
Era restaurantul tău?
Da. Îţi dai sema că ai ajuns la nivelul acesta când poţi să faci un lucru la fel în fiecare zi. Nu aceeaşi mizerie (râde), deci nu la fel de prost în fiecare zi. Când faci un lucru la fel de bine în fiecare zi. E un pas foarte important, implică o oarecare rigoare.
Ai citit cărţi despre asta?
Cred că citesc mai multe cărţi de bucătărie decât de literatură. Mă uit la mine şi nu înţeleg.
Poate că e momentul să şi scrii o carte. Să te descarci adică.
O carte de bucate? Nu mi se mai pare de mult o urgenţă, e lumea plină de cărţi de bucate. Nu mă pasionează să dau gramaje de pătrunjel şi piept de pui.
Ce gust avea viaţa la început, când te-ai apucat de ea?
Eu fiind din Brăila, treaba era cumva amestecată. Jumătate din familia mea e din Grecia şi se gătea cam amestecat. Era o bucătărie care avea o legătură cu Dunărea şi sudul ţării şi o alta venită pe filiera grecească. Erau mâncăruri dense, oale mari. La parastase mâncam bine.
Există şi varianta opusă, la nunţi, de exemplu.
La nunţi nu mergeam. La mine în familie, în copilărie, erau mulţi bătrâni. Se prăpădeau şi toate bătrânele grecoaice făceau nişte parastase… Eram înnebunit după ele.

Deci putem trage o concluzie, prima parte a vieţii a avut un gust de parastas.

Nu, parastas în sensul bun al cuvântului. Că sunt şi parastase unde se găteşte execrabil. (râde)
Chiar nu recomanzi.
Îţi dai seama ce părere proastă au avut despre răposat. (râde) Mie îmi plac oalele mari. Îmi place mâncarea făcută pentru multă lume şi în special cea împărţită cu mâna.
Odată ajuns în Bucureşti, ce gust avea el atunci?
Cred că avea gust de merdenele. Erau nişte merdenele bune în Amzei.
Tu ai venit în Bucureşti odată cu ProTV-ul?
Nu, am venit în ’90, la facultate. Deci acesta era gustul şi îl adaug şi pe cel de iaurt la ciob.
Când îţi e dor de un gust, de ce gust îţi e dor?
Îmi e foarte dor de covrigii pe care îi mâncam în Brăila. Era un tip de covrig care avea un aluat aproape de cozonac. Există încă simigeria aceea în Brăila, cea la care mergeam cu bunicul meu. Şi-i vedeam pe cei care munceau la covrigi. Covrigi, sana şi iaurt la ciob.
Tu, de-a lungul acestor ani în care ţi-ai asamblat viaţa, ai ştiut ce paşi urmează sau toţi au fost întâmplători?
N-am ştiut. Pentru mine ceea ce fac mereu are legătură cu ceva ce urmează să aflu despre mine. N-am avut obiective. Sunt un om balcanic. Am o amestecătură de sânge leneş. E un pasaj în Panait Istrate care-mi place. Acesta e vagabondul perfect şi idolul meu din copilărie. Un puşti care pleca din Brăila şi-şi petrecea verile prin Egipt şi Asia Mică. Era într-o vară în Istanbul la soare, cu un alt prieten vagabond şi se gândeau la oamenii care muncesc pentru necesităţi primare şi glorie socială. Se uitau la câini, pisici şi la ceilalţi vagabonzi de prin port. Şi spuneau că primul lucru de care au oamenii nevoie e soarele şi se gândeau la cei care atunci erau în fabrici şi lucrau, în locurile acestea umbrite. De asta ai nevoie să fii fericit. Să stai ca o pisică lungită la soare. De aceea mie lucrul pe obiective mici mi se pare mult mai benefic. Radioul îţi spuneam că a fost o întâmplare în viaţa mea. Îmi căutam un job. În primul an m-a enervat cumplit.

Şi ca să ajungem în prezent, a venit această ofertă de la ProTV, care împacă multe dintre valenţele tale.
Mi se pare foarte rotund momentul. El vine la capătul unor ani în care eu am învăţat altceva. Ştiu că nu pare, lumea se miră şi spune că toţi s-au apucat de gătit. E o muncă, iar eu înainte să ajung în juriul MasterChef am stat multă vreme ascuns în bucătărie, transpirând şi alergând şi obosind rău. N-am povestit despre asta, pentru că asta e munca mea. Muncă de meseriaş. Şi din asta trăiam, iar toată treaba aceasta m-a dus aici, la MasterChef, având două competenţe majore: înţeleg bine mâncarea şi am abilitatea de a fi la televizor. M-am educat în sensul acesta.
Viaţa ta la televizor a început cu un talk-show cu Octavian Paler la ProTV. Cu ce ai rămas de la el?
Cu o teamă de a nu ajunge cumva foarte serios. (râde)
Bucătăria e o treabă serioasă.
Ea da, dar asta nu înseamnă că trebuie să te iei şi pe tine foarte în serios.
ProTV-ul cum l-ai găsit, întorcându-te după 16 ani?
A rămas spiritul Pro. Te simţi mai şmecher. (râde)
Şi ce ai dobândit în aceşti 16 ani? Cum te-ai schimbat?
Aveam nevoie de mai multe efecte speciale. Aveam nevoie de mai multe accesorii. Acum am purificat mult discursul. Nu mai am chef de fraze lungi. Mă simt norocos că am reuşit să fac asta cu mine.
Ai scos acum o carte, se numeşte „Fericirea e un ac de siguranţă“. Cum explicăm titlul?
În copilăria mea, mamele aveau ace de siguranţă înfipte în hainele de casă. Erau tot timpul acolo. Îţi dădeau un sentiment că se poate drege totul uşor.
Când ai fost fericit, Răzvan?
Păi, în copilărie cred că eşti fericit. Ai momente când te întinzi pe iarbă şi totul e construit în jurul tău.
Ultima întrebare. Eşti condamnat la moarte, Răzvan. Ultima masă…
Nu, nu, nu! (râde) Pot să-i gătesc unuia ultima masă. Dar putem să vorbim care ar fi masa supremă. Ar trebui să aibă gălbenuş. Şi unt. Şi fragi. Şi nişte miere din flori de mentă. Cam aşa. Ceva cald, în orice caz.
Şi un pahar cu apă, că ştim cu toţii, cineva la bătrâneţe trebuie să-l aducă.
Eu chiar îmi propun să mă apuc în mod serios de băut la bătrâneţe. Am văzut că Brad Pitt acum s-a lăsat. E foarte uşor să te apuci de băutură. E foarte greu să continui. (râde)

Foto: Pro TV



INAPOI LA PRIMA PAGINA