Un sfert de veac de la moartea lui Freddie Mercury

Citeste tot despre:

Azi se împlinesc 25 de ani de la trecerea în nefiinţă a acestui geniu al muzicii. „Nu mă aştept să ajung la bătrâneţe. Mi-e totuna ce va fi. Ar fi plicticos să trăiesc până la 70 de ani”, declara cel care a trăit în 45 de ani cât alţii în zece vieţi. Şi care anul acesta ar fi împlinit acea vârstă de 70 de ani. Dar n-a apucat să se plictisească…

O fotografie simbolică din 1984 cu Freddie, renunţând la celebra lui mustaţă...
O fotografie simbolică din 1984 cu Freddie, renunţând la celebra lui mustaţă…

„Plictiseala e cea mai grea boală a lumii”, spunea el. Şi s-ar putea spune că Freddie a murit după ce s-a îmbolnăvit de la atâta goană după anti-plictiseală. „Dacă n-aş fi fost celebru, aş fi făcut aceleaşi lucruri pe care le-am făcut până acum”, completa el, cu referire la stilul lui nebun de viaţă.

45 de ani. Atât a durat „minunea mercurială”. Una care a mai purtat un nume: Queen. Numele formaţiei cu care a bătut lumea-n lung şi-n lat, ales chiar de Freddie după o lecţie practică urmată la Ealing College of Art, din Londra. Tema lecţiei: „The Queen’s Garden Party”. Acolo, studenţii aveau drept misiune să creeze oaspeţi imaginari pentru petrecere şi apoi să le facă portretul…

Un fel de a doua vocaţie aceasta a petrecerilor, pentru Freddie. Asta după muzica pe care a compus-o alături de Brian May (student la Fizică atunci când şi-a înfiinţat prima formaţie), Roger Taylor (fost student la Stomatologie) şi John Deacon (student la Beauchamp Grammar School), care li s-au alăturat un an mai târziu. Altfel spus, destinul a făcut ca prin 1971 să se adune această gaşcă de titraţi, care au compus un altfel de muzică. Fiindcă nu există dubii asupra amprentei lăsate de Queen în istoria muzicii. Fiecare piesă a lor a reuşit să fie o perlă. Cu o tonalitate aparte  – recunoşti o piesă Queen fără eforturi, dintr-o sută, chiar dacă e una, să zicem, mai puţin promovată, pe care n-ai mai ascultat-o. Asta deşi cântecele lor n-au urmat niciodată drumul bătătorit. Au sunat mereu altfel, au urmat mereu altă reţetă. Ei au fost formaţia rock cu o muzică proprie, care, în egală măsură, au aprins inimile de pe zeci şi zeci de stadioane, cu melodii cu mesaje puternice, precum „I Want to Break Free” sau „One Vision”, ori cu balade rock sensibile, precum „It’s a Kind of Magic”… Dar tot ei şi-au permis adorabile derapaje, cum ar fi cele disco („Another One Bites The Dust” sau „Under Pressure”) ori electronice („Radio Gaga”). În fine, nimeni n-a mai reuşit ca ei fuziunea miraculoasă între rock şi operă, ilustrată solo de Freddie în duetul cu Monserat Caballe („Barcelona”), sau ca grup, în capodopera „Bohemian Rhapsody” – în fapt, tot o demonstraţie solo a lui Freddie, căci este compoziţia sa prin excelenţă. Și dacă Rapsodia lui nu e atingerea geniului, ce altceva ar putea fi în muzica modernă?!

Au vândut peste o sută de milioane de discuri, fiind mai productivi decât orice altă formaţie – au scos cam un LP pe an, în vreme ce altora le trebuia şi patru ani! Şi asta fiindcă în spatele geniului Freddie, ceilalţi trei erau şi ei extrem de inspiraţi, compunând, la rândul lor, hituri – să ne gândim doar la „We will Rock You”, care e al lui Brian May, „Radio Gaga”, scris de Roger Taylor, ori fenomenalul „I Want To Break Free”, semnat de John Deacon. Ce-ar mai fi de spus despre unicitatea mărcii Queen? Last but not least, magia a venit de la solistul său. Marea Britanie şi Asia şi-l dispută în continuare pe acest artist complet, născut în Zanzibar, care e şi azi votat în câte-un top de referinţă drept cel mai mare cântăreţ al tuturor timpurilor. O voce senzaţională dublată de un talent de showman nemaivăzut. „El a fost un actor care putea ţine publicul în palmă”, spunea David Bowie. „A cânta în faţa unei mulţimi uriaşe – un veritabil talaz dezlănţuit – este ceva de neegalat. Când plec de pe scenă, am nevoie de ore întregi ca să mă potolesc şi să-mi revin”, mărturisea artistul care a urcat pe scenă aşa cum lumea rock-ului nu mai văzuse până atunci: cu maiou de balet din saten, mulat pe corp, cu decolteul adânc, haine de blană şi pantaloni din velur, jachete scurte gen bolero şi pantofi de balet. Sau, mai simplu: doar într-un slip minuscul. Mercury era un one man show desăvârşit.

3 septembrie 1984: Freddie şi chitaristul Brian May.
3 septembrie 1984: Freddie şi chitaristul Brian May.

Spectacolul lui era ca o explozie de energie venită din lumea lui interioară, aşa cum nimeni n-ar fi bănuit văzându-l pe studentul de altădată de la Şcoala de Arte din Londra. „Freddie era cel mai tăcut băiat din facultate”, îşi aminteşte Jerry Hibbert, coleg de studenţie. „A fost realmente o mare surpriză când s-a dovedit o mare stea”. „Era mai degrabă tont şi chicotea ca o şcolăriţă, ducându-şi mâna dreaptă la gură pentru a-şi acoperi dinţii foarte mari”, completează maliţios Graham Collis, regizor de filme acum. Complexul danturii i-a rămas până târziu. Însă Freddie nu e nici primul nici ultimul artist intrat în istorie care în adolescenţă era mai degrabă o prezenţă nepromiţătoare… „Noi nu credeam că ar avea vreun talent deosebit. Obişnuia să se ridice şi să-l imite pe Jimi Hendrix. Atunci noi strigam la el: «Stai jos, Freddie, n-o să ai succes niciodată! »”. Cât de tare s-au înşelat!

Dar în Freddie existau două persoane: artistul, care se aprindea ca o flacără la contactul cu publicul, şi omul, care nu s-a vindecat niciodată, de fapt, de timiditate. „Când nu lucra, era foarte modest, surprinzător de vulnerabil, ceea ce te îndemna să-l protejezi”, destăinuie regizorul Mike Hodges, în biografia artistului, semnată de Richard Sky. De unde şi ideea că starul Freddie Mercury ar fi funcționat pe stimulente. Dar Faroukh Bulsara (numele său original) era cu totul altul. Mai ales în prezenţa părinţilor săi. Bom şi Jer. „Orice aş fi întrebat, îmi spunea: «Mamă, ăsta e business, aici e familie!»”, povestea anul trecut doamna Bulsara, ajunsă la venerabila vârstă de 91 de ani. Altfel spus, toată nebunia lui exotică, flamboaiantă, cu stilul de viaţă sălbatic bisexual era strict ţinută în zona de show-business. Acasă, era Faroukh. Nu discuta niciodată aceste lucruri cu părinţii săi. Deşi, în ciuda a ceea ce s-a mai scris de-a lungul timpului, îi vizita constant atunci când nu era în turnee, la casa lor din Nottingham. Familia Bulsara se mutase în Londra de când el avea 19 ani. Asta după ce plecase cu ai lui din Zanzibarul natal (protectorat britanic) în Bombay, pentru că acolo hotărâse tatăl Bom că fiul lui va avea parte de cea mai bună educaţie. Şi aşa a fost. În Bombay, Faroukh a învăţat să cânte la pian, dar emoţiile în faţa clapelor nu i-au dispărut niciodată, mai ales când a ajuns să interpreteze „Bohemian Rhapsody” în faţa unui stadion întreg. Mai târziu, când a ajuns în Regat, adaptarea la Londra cea ştearsă  – pe lângă insula lui caldă din Oceanul indian şi atât de coloratul şi aglomeratul Bombay – a fost foarte grea pentru el. „Îi plăcea cum gătesc, mai ales dulciuri. Iar când avea câte o cină importantă cu invitaţi la el acasă, uneori îmi cerea să-i fac prăjituri”, îşi aminteşte doamna Bulsara.

Freddie şi colegii lui de formaţie.
Freddie şi colegii lui de formaţie.

Salt brusc de la casa părintească la diversele locaţii unde Faroukh devenea superstarul Freddie, cu tot cu prăjiturile mamei Jer la subraţ: ei bine, nimeni din industria muzicală a acelor vremuri nu organiza petreceri mai tari ca Mercury! Richard Sky, care a avut norocul să participe la 4 astfel de petreceri legendare povesteşte atât de savuros despre cum invitaţii erau conduşi la Londons Roof Gardens Club de către liftiere complet goale, cu trupurile pictate, iar doamnele erau întâmpinate la toalete de „bodyguarzi” goi, cu truprile sculptate, purtând doar o centură. Invitaţi: de regulă în jur de 300. Foarte multe vedete, mâncare şi băutură cât puteau duce, numere de divertisment incluzându-l pe Freddie însuşi cântând, bărbaţi travestiţi, curse de hipism sau chiar adevărate orgii, începute cu numere de striptease la care dansatoarele fumau cu… „vaginul”. Locaţiile? Dintre cele mai diverse: de la banalele cluburi la hipodromul din Kempton sau o barcă uriaşă în mijlocul unei scene, care reprezenta un lac… Nicio petrecere de-a lui Freddie nu costa mai puţin de 50.000 de lire. Era, într-adevăr, „Big Spender”, vorba cântecului… „Excesul face parte din natura mea”, i-a mărturisit el într-un interviu rar lui Richard Sky. „Pentru mine, plictiseala e o boală. Simt cu adevărat nevoia pericolului şi a emoţiei. Şi sunt, prin definiţie, o persoană cu un mare apetit sexual. Îmi place să fac sex tot timpul. Până acum, spuneam că m-aş duce cu oricine, dar în ultimul timp am devenit mult mai pretenţios.” Dependenţa asta de adrenalină sexuală a lui, provocată şi de narcotice, era felul lui de-a ucide plictiseala care, însă, finalmente, l-a ucis pe el. Pentru că Freddie chiar ajunsese, la un moment dat, să nu mai aibă limite. Se crezuse, oare, invincibil, de când îşi luase coroana şi sceptru de Rege pe scenă? Sau fusese pur şi simplu inconştient când nu se înfrânase nici de la sexul cu diverși bărbaţi agăţaţi prin cluburi? Se zice că vizitase câteva cluburi de gay din Londra împreună cu Lady Diana, pe care o luase deghizată în bărbat… Dacă e adevărat, prinţesa se distra periculos în vreme ce Freddie îşi dădea întâlnire cu moartea într-unul dintre aceste cluburi. Căci, o recunoscuse chiar el, era de neoprit. Se culca şi cu barmanul, când avea chef. Să fi fost vreun iubit anonim care l-a infectat pe artist cu HIV? Ori chiar vreunul dintre iubiţii lui mai mult sau mai puţin oficiali, precum Tony Bastin, curierul din Brighton, pe care Freddie l-a agăţat şi care a murit şi el de SIDA… Sau Bill Reid, un tip pe care l-a întâlnit într-un bar din New York, cu care a avut o relaţie destul de violentă (Bill şi-a înfipt odată dinţii în mâna lui până când i-a dat sângele, iar Mercury a urlat atât de mult la el până când a răguşit, fiind la un pas de a rata un show)? Ori poate stewardul John Murphy, secerat şi el de aceeaşi boală? Sau Nicolai Grishanovich, soldatul rus dintr-un club londonez, cel pe care-l „creditează” cei mai mulţi a-i fi transmis boala… De altfel, despre el se spune că l-ar fi infectat şi pe entertainerul britanic Kenny Everett (decedat în 1995), un alt iubit cu care Freddie a întreprins menage-à-trois-uri alături de Nicolai.

„Când am o legătură, n-o fac niciodată fără să mă implic total din punct de vedere sentimental. Nu cred în jumătăţile de măsură sau în compromis. Dau tot ce am, pentru că aşa sunt eu”, spunea starul. Care, până la urmă, şi-a dat şi viaţa pe altarul erosului. Şi adevărul e că iubea năvalnic. Când a aflat, de exemplu, că Tony Bastin îl înşela, Mercury, care se afla în turneu în SUA, a luat foc. Dornic de răzbunare, i-a cerut lui Bastin să ia avionul să-l viziteze în America, plătindu-i biletul de călătorie. La hotel, i-a urlat din prima clipă când l-a văzut că totul s-a terminat între ei şi l-a trimis pe Tony acasă cu următorul zbor spre Londra, „confiscându-i” acestuia şi pisica. Fiindcă Freddie era un mare iubitor de pisici :-)))

Cea mai îndelungată relaţie a avut-o cu Jim Hutton, care a fost frizerul lui personal. El i-a fost alături în ultimii şase ani din viaţă. Dar interesant este că, potrivit testamentului, Freddie i-a lăsat acestuia doar 500.000 de lire sterline şi o bucată de pământ unde Jim şi-a construit o casă. Marele paradox al lui Mercury a fost că şi-a lăsat mai toată averea… unei femei: Mary Austin, prietena lui de-o viaţă, cea cu care a format un cuplu vreme de aproape şapte ani, de pe la începutul anilor ’70. Ea e motivul pentru care mulţi l-au etichetat pe Freddie drept bisexual. După despărţire, Mary i-a rămas cea mai apropiată persoană, cântăreţul spunând că ea e singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat şi cu care s-ar fi căsătorit… Toate milioanele lui, luxoasa reşedinţă din Kensington şi drepturile de autor din muzică i-au revenit ei, spre şocul multora. Mai ales al colegilor de formaţie, care după dispariţia lui Freddie au îndepărtat-o, Mary concluzionând amar că averea lui Mercury a fost ca un blestem pentru ea. Doar bătrâna lui mamă, care a continuat să trăiască modest după pierderea fiului, spunea acum câțiva ani cu voce stinsă că a acceptat testamentul şi că Mary continuă să fie parte din familia lor.

Artistul a aflat, potrivit apropiaţilor, cam prin 1986 că a contactat virusul HIV. Dar a ales să păstreze secretul în faţa publicului chiar până în ultimul moment – cu doar o zi înainte de a se stinge. În 1991, anul morţii, când Freddie a apărut pe platourile de filmare ale clipului său pentru piesa “I’m Going Slightly Mad”, de pe albumul „Innuendo”, echipa a încremenit. „Bărbatul solid şi musculos de altădată era acum doar o palidă umbră a celui ce fusese. Hainele atârnau pe el, iar faţa suptă, avea o culoare cenuşie, bolnăvicioasă”, scrie Richard Sky, autorul biografiei „Spectacolul trebuie să continue”. Era luna februarie. În noiembrie, legenda rock a trecut în nefiinţă. „A fost un privilegiu pentru noi să împărţim acest timp mirific”, au spus colegii din Queen. La fel pentru noi, toţi ceilalţi, milioanele de suflete pe care le-a încântat. Şi continuă s-o facă. Fiindcă, nu-i aşa… Show Must Go On!

Foto: Getty Images



INAPOI LA PRIMA PAGINA