Acasă la Aylin Cadîr! „Naşterea lui Amza ne-a dat peste cap cu totul“

Are acelaşi aer de puştoaică, doar că acum este căsătorită şi ţine de mână un băieţel de doi ani şi jumătate, iar în braţe un prunc de numai patru luni.

Ne-am întâlnit la final de februarie, chiar în ziua în care iarna s-a dezlănţuit cu furie, după o perioadă de primăvară incertă. A fost interesant să descopăr micul univers otoman al lui Aylin Cadîr (32), construit atât de frumos în jurul familiei pe care o formează cu avocatul Traian Paicu (36), cu obiecte dragi, care-i amintesc de copilărie şi de lumea cu poveşti turceşti şi arome orientale. De altfel, şi conversaţia noastră s-a purtat la o cafea cu aromă de mastic, în timp ce Pavel (2 ani şi ju­mătate) se juca în colţul său de la fereastră şi privea uimit la fulgii de nea de-afară, iar mezi­nul Amza (4 luni) îşi cerea dreptul la intimitate cu mama sa.

OK!: Locuiţi aici dintotdeauna? Aylin Nu, doar de vreo trei ani. La parter stau părinţii lui, iar la etaj stăm noi.

Am văzut că, la parter, aveţi o adevărată expoziţie de tablouri.

Da, părinţii lui Traian au o pasiune pentru artă. Şi ei, şi fratele lui Traian, Victor, sunt co­lecţionari de tablouri, sculpturi. Tatăl lui Trai­an ne-a adus şi nouă lucrări reprezentând tă­tari, dervişi, peisaje din Balcic, Dobrogea... Şi tangenţial, ne-am cultivat şi noi pasiunea asta de-a colecţiona.

Nu pot să nu observ că faptul că toată familia e strânsă sub acelaşi acoperiş e ceva ce ţine şi de cultura din care vii tu.

Da, aşa este. Familia este cea mai importan­tă şi e bine să îi ai aproape. Părinţii mei au ră­mas la Constanţa şi vin din când în când la noi. Tata e foarte legat de Constanţa.

Dar la bunici ai mai ajuns?

Ajungem destul de greu pentru că ei locu­iesc într-un sat din Dobrogea. Ai mei merg mai des la ei.

Povesteai, la un moment dat, că e vorba despre un sat populat numai de turci, ceea ce pare incredibil în era „satului global“.

Da. Acolo pare că timpul stă în loc, nu există sistem de canalizare, oamenii se duc şi-şi iau apa de la cişmea, animalele merg la păscut ca pe vremuri... Sufletul meu se trage de acolo, lucrurile acelea mi-au rămas dragi.

Se vede şi din microclimatul pe care l-ai creat aici.

Da. Sincer, atunci când am amenajat acest spaţiu, soţul meu mi-a dat voie să fac tot ce-mi trece prin cap şi i-a plăcut tot ce-am adus cu mine: soba de teracotă, covorul persan, ta­piseria, şemineul şi coloanele din dormitor...

Cât la sută eşti turcoaică?

Sunt 100% turcoaică şi 100% româncă.

Mi-e foarte greu să răspund la întrebarea asta. Sunt

turcoaică pentru că aşa am crescut, pen­tru că în casă am învăţat să vorbesc turca, ai mei sunt turci şi vorbim turceşte atunci când nu vrem să ne înţeleagă ceilalţi. Ciudat e că atunci când am fost la Istanbul, cei de acolo nu considerau că sunt turcoaică, li se părea că nici n-arăt a turcoaică, spuneau că am mai de­grabă trăsături de tătăroaică.

Povesteai de bunica ta că făcea târlici, şerbet, halva, cuscus... Tu ce ştii să faci tradiţional turcesc?

Ştiu să fac cafea turcească, să fac câteva preparate specifice bucătăriei turceşti, ca orez cu lapte, supă de linte, lahmacun... Dar când gătesc, nu fac neapărat mâncare turcească. Mama face sarmale şi ciorbe. Când vine la noi, petrece mult timp în bucătărie.

Pe Traian l-ai obişnuit cu mâncărurile condimentate?

Traian e foarte pasionat de bucătăria tur­cească, nu neapărat datorită mie, ci pur şi simplu îi place foarte mult şi chiar mergem des într-un restaurant din Bucureşti cu spe­cific turcesc. Îi place mult o omletă turcească, pe care i-o fac şi eu acasă.

Dar prietenii se aşteaptă să le oferi ceva tradiţional?

Nu neapărat, deşi eu le mai gătesc. Acum sunt şi la dietă...

Ce dietă? Nici n-ai zice că ai făcut doi copii!

Mi se tot spune treaba asta şi nu mă satur să o aud, poţi să-mi mai zici.

Realitatea e că mă îngrăşasem foarte mult în timpul celei de-a doua sarcini şi a trebuit să iau măsuri.

Mai contează pentru tine atât de mult imaginea asta?

Da, pentru că tipologiile pe care le joc pe scenă sunt de adolescente sau amante. Joc rolul lui Marlene în

, cu Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, tânăra văduvă Noemi în

, o joc pe Mai­treyi la 16 ani în spectacolul lui Chris Simion,

, iar în spectacolul lui Răzvan Mazilu joc rolul unei fete de 18 ani, aşa că nu pot arăta oricum, e în job description.

Observ că şi acasă ai un mediu artistic foarte interesant, pictură jos, muzică sus...

Da. De fapt a fost o chestiune practică cu instrumentele. A fost mult mai uşor să repet cu băieţii din trupă la mine acasă, decât să caut săli de repetiţie prin Bucureşti. Aşa sunt acasă, aproape de copii şi economisesc timp. În perioada asta ne întâlnim mai rar, e-adevă­rat, pentru că Amza e încă foarte mic.

Dar tu nu cânţi numai jazz.

Toate piesele pe care le cânt cu trupa au aranjamente de jazz. Reinterpretăm romanţe şi şlagărele româneşti din anii ’60-’70, avem şi propriile compoziţii sau piese compuse speci­al pentru proiectul Aylin and The Lucky Char­ms.

Cum ai ajuns la jazz de la Pops – care n-avea nicio legătură cu genul ăsta?

Nu avea legătură, e-adevărat, dar nici eu nu eram cine sunt azi. Sunt la ani lumină distanţă de acel moment. Aia a fost o mare şansă pen­tru mine pentru că altfel n-aveam nicio altă variantă să scot capul în lume. Dar de-acolo eu consider că am evoluat, am un public care mă ştie pentru altceva. Am propriile proiecte şi joc constant la teatru. Cred că este impor­tant să fiu mereu activă ca actriţă, să am exer­ciţiu scenic, să am exerciţiul comunicării cu partenerii de scena, să am contact constant cu industria, cu actori, cu regizori. Tocmai de aceea nu am intrat în concediu de maternitate şi am continuat să joc foarte repede după ce am născut.

Totodată, multă lume şi-aminteşte de tine şi din film.

Da.

Ţi-e dor de un asemenea proiect pe TV?

Proiecte cum a fost

n-or să se facă prea curând. Ăla a fost un proiect foarte mare, cu distribuţie enormă, cu trei se­zoane de filmare, care a generat foarte mulţi fani. Sigur că vreau să fac televiziune şi să joc în seriale de calitate, dar să se facă! Dacă o să fie un casting pentru aşa ceva, o să mă duc.

Dar în reality show-uri ai fost invitată să apari?

Da, dar la un moment dat am declinat foarte drastic nişte apariţii şi cred că au înţeles că nu sunt genul de lucruri care să mă atragă.

Te atrage mai mult partea de actorie decât cea muzicală?

Eu sunt actriţă, în principal.

În momentul ăsta, cu rolurile tale din teatru, cu trupa ta, eşti în zona în care doreai să ajungi sau eşti încă under construction?

Sunt mereu under con­struction. Dar mă simt bine fiind pe scenă, făcându-mi meseria şi făcând-o bine. Nu mă simt bine atunci când mi se întâmplă lu­cruri neaşteptate care îmi dau peste cap ritmul. De exemplu, o răceală, ca cea de acum, care mă împiedică să dau 100% din ce pot da. Şi, ca lucrurile să meargă unse şi cu copiii, sunt în constantă legătură cu ei, ca să previn orice s-ar putea întâmpla şi s-ar putea agrava pentru că nu am fost atentă.

Oricum, atunci când ai copii mici, clar apar lucruri neprevăzute.

Aşa este. Accept o doză de arbitrar, dar re­cunosc că îmi place să controlez situaţia, să nu apară lucruri neaşteptate.

Dar, uite, Amza a apărut neaşteptat.

Da. Dar lucrurile neaşteptate sunt şi fru­moase. Iar Amza a fost cel mai frumos lucru neaşteptat.

Ne-a dat peste cap cu totul. Aveam o grămadă de lucruri de făcut, erau pe rol nişte proiecte, dar a fost exact ca atunci când tu îţi faci planuri, iar Dumnezeu râde de planurile tale. Interesant a fost că, în timpul sarcinii cu Amza, am fost foarte activă, foarte creati­vă, mult mai mult decât aş fi pu­tut anticipa. Am avut spectacole foarte faine, am jucat în „Fecioa­rele noastre grabnic ajutătoare“ de Lee Hall, în regia lui Răzvan Mazilu, am lucrat cu Iuri Kordonski într-un workshop când eram foar­te gravidă

, am fost în turneu cu Teatrul Naţional...

Deci lucruri grele.

Da, lucruri care m-au făcut să evoluez şi care s-au întâmplat atunci când m-aş fi gândit că gata, mă pregătesc să nasc şi atât.

Faptul că ai devenit mămică simţi că a reconfigurat ceva în tine?

Cred că m-a făcut să fiu mai încrezătoare în ceea ce fac. Întotdeauna aveam îndoieli şi ezitări, dar acum nu mai pun preţ pe ce crede lumea, mă simt mai stăpână pe mine şi preţu­iesc mai mult ceea ce fac. Parcă am deprins o nouă forţă.

Nunta a fost dublă, ca să împăcaţi ambele religii. Botezurile cum au fost?

Au fost creştine. Ne-a fost mai simplu aşa.

Cum ai ales numele copiilor tăi, Amza şi Pavel?

Ambii copii au primit un nume turcesc şi un nume românesc: Pavel Ali şi Amza Mitruţ. Ali şi Amza sunt nume turceşti foarte întâlni­te. Pavel înseamnă „umil“, iar Ali înseamnă „măreţ“, practic traducerea ar fi „umil în măreţia lui“. Amza înseamnă „darul lui Dum­nezeu“, iar Mitruţ îl chea­mă şi pe soţul meu.

Anul acesta, tu şi Traian împliniţi 15 ani de convieţuire.

Da...

Te imaginai cu el atâta timp, când eraţi la început?

Nu, nu mă gândeam atât de departe. Pur şi simplu, ne-am bucurat unul de altul şi am lă­sat viaţa să ne surprindă.

Mai e timp şi pentru romantism?

Da. Şi pot să spun că shootingul de astăzi a fost unul dintre lucrurile romantice făcute de Traian pentru mine – pentru că el n-ar fi făcut asta niciodată. E un mare gest venit din partea lui! Traian e un tată foarte bun şi e un bărbat aşa cum ar trebui să fie toţi, are grijă de casa şi de familia lui, e atent cu mine şi cu copiii lui.

Cu soacra ta cum te înţelegi?

Foarte bine. Şi imaginează-ţi că nu doar că locuim în aceeaşi clădire, ceea ce simplifică mult lucrurile, ci şi că, fiind medic pediatru, mă poate ajuta şi în alte situaţii şi îi pot lăsa cu toată încrederea pe cei mici cu ea. E şi dispo­nibilă, îi şi adoră pe cei mici, deci n-am de ce să mă plâng.

Acum când vei redeveni 100% activă profesional?

Mi-am reluat în mare parte activitatea, deja am calendarul full până în aprilie. Încă n-am intrat într-un spectacol nou, pentru că asta ar însemna să-mi ocup chiar tot timpul.

Dar un timp al tău, tu cu tine mai ai?

Sigur! Nu mi se pare că a fi mamă înseamnă că nu mai ai timp pentru tine. Cel puţin, dacă Pavel se joacă liniştit într-un loc, iar pe Amza îl alăptez, îl schimb sau îl culc, am timp să mă uit la seriale, organizez baby showers pentru prietene...

Având proiecte şi în muzică, şi în teatru, cam unde te vezi peste cinci ani?

Nu ştiu. Momentan, vreau să-mi creas­că copiii, să fie bine, să ne aducă experienţe noi, să putem ieşi cu ei să schiem, să facem tot felul de lucruri împreună. De câţiva ani ne limităm vacanţele la România. Abia aştept să putem pleca şi în străinătate, să-l iau de mână pe Traian şi să mergem undeva, dar asta în­seamnă ca băieţii să mai crească. Când vin co­piii, viaţa ta rămâne, cumva, în stand-by. Şi e o mare paranteză cât ţine maternitatea, când toată atenţia se îndreaptă către copii, după care treptat revii la lucrurile pe care le făceai înainte în cuplu. Deci cred că peste cinci ani, vom fi mai mult prin vacanţe, că se pare că asta îmi lipseşte cel mai mult acum.

Doar dacă nu apare al treilea copil.

Nuuu.

Ca o surpriză, evident!

Nu ştiu şi cu surprizele astea, trebuie şi ele ţinute în frâu.

Am şi eu de jucat, de făcut roluri memorabile, de întâlnt oameni precum Kordonski...

Foto: Sorin Stana; stilist: Madena; vestimentaţie: Zadig&Voltaire/Sport Couture; Pepe Jeans, Ted Barer, Scotch&Soda, Hugo boss/Collective, Next; make-up: Laura Perian; hair style: Andreea Ciurea/Gett’s Artistic Team.