Acasă la Mihaela Cernea & Costin Craioveanu. Talentul, moştenire de familie

Mihaela Cernea, Costin Craioveanu, Leia şi Leon

Este a două oară când revista OK! o vizitează pe Mihaela Cernea în oaza ei de linişte din Cotroceni. În esenţă, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Mihaela este la fel de binedispusă şi cool, aşa cum mi-o aduc aminte şi din videoclipurile formaţiei Class, iar soţul ei, Costin Craioveanu, tipul ăla efervescent şi imposibil de atras într-un interviu ca la carte. Copiii lor, Leon şi Leia, au mai crescut, dar jocul lor de-a şoarecele şi pisica a rămas ace­laşi, ca şi raporturile de forţe. Leia are de partea ei simţul umorului, Leon acea uşoară superiorita­te a artistului în devenire. Ne-au plăcut agitaţia boemă pe care am regăsit-o la eroii materialului nostru, dar şi tabloul frumos pe care am reuşit să li-l creionăm noi, prin imagini şi cuvinte.

Ce s-a mai întâmplat în viaţa voastră în aceşti trei ani, în care nu ne-am văzut?

Mihaela Între timp, a intrat şi Leia la şcoală, tre­ce clasa a doua. Ea împlineşte opt ani, iar Leon, 11. Sunt amândoi elevi la Liceul de muzică Dinu Lipatti. Leon studiază trei instrumente, pian la şcoală, tobe pentru trupa lui, Alarma, şi acum a început şi chitară. Leia face pian şi canto.

Trupa Alarma. Când s-a întâmplat asta?

Trupa există de trei ani. Cam toţi din trupă erau înscrişi încă de la şase ani la şcoala de mu­zică a Crinei Mardare. Iar eu îi ştiu de mici pe fiecare, i-am urmărit, iar când am făcut trupa, cam ştiam cum o să-i repartizez: el la chitară, el la voce etc. La început, i-am coordonat eu, dar acum încep şi ei să aibă idei.

Cât timp îţi mai rămâne pentru Class, formaţia tinereţilor noastre?

Uite, acum câteva luni, o agenţie ne-a propus să facă un documentar despre noi, despre cariera noastră, că împlineam 20 de ani de când ne-am lansat. Am făcut acest documentar, iar, la un mo­ment dat, într-o discuţie, le-am spus că am avut o piesă care n-a avut niciodată videoclip, deşi a fost piesa care ne-a lansat, Adu-i doina. Iar ei ne-au propus să-i facem un remix şi să ne facă ei videoclipul. I-am dat drumul clipului, iar lumea a perceput asta ca pe o relansare a noastră, deşi noi niciodată nu ne-am despărţit. Noi trei, formu­la în care am activat în ultimii şapte, opt ani: eu, Vlăduţ şi Florin. Publicul a perceput că noi ne-am despărţit, dar nu s-a întâmplat asta. Pur şi simplu ne-am luat fiecare cu alte activităţi. Vlăduţ are evenimente la Arenele Romane, eu sunt la studio toată ziua, unde produc muzică pentru alţi artişti. Dar când a sunat cineva pentru un concert sau ceva de genul, noi am fost acolo.

Ce mai fac cei doi băieţi din trupă, fratele tău şi Florin?

Vlăduţ este foarte implicat în chestia asta cu evenimentele, are mai multe firme de concerte, una dintre ele este Arena DNB, cu care aduce DJ şi trupe de drum and bass şi dubstep, o nişă care prinde foarte bine. Are şi un brand de house şi unul de rock. Florin este şi el tătic, fetiţa lui, Alina, este cu un an mai mare decât Leon. În ultima vreme, el a lucrat foarte mult pe montaj video pentru docu­mentare, filme, emisiuni. Iar eu, de dimineaţă până noaptea, sunt în studio, dar am noroc că este lipit de casă şi pot să fiu şi aproape de copii, dar să şi lucrez.

Cumva, voi de la Class aţi trecut în spatele sce­nei. Voi care eraţi acolo, mereu vizibili.

Mie îmi place chestia asta. În 20 de ani de con­certe şi nebunii din astea, le-am cam făcut pe toa­te. Şi premii, şi super-concerte, şi fani. Mi-am luat porţia. Acum îmi place că stau mai liniştită şi că, în continuare, fac muzică. Nu-mi lipseşte chestia asta, ştiu să fac de toate când intru în studio, tot ce înseamnă producţie muzicală.

Chiar n-ai nostalgii legate de perioada aia în care erai în faţă, pe scenă, asaltată de fani?

Eu n-am avut niciodată chestia asta cu vedetis­mul, noi n-am făcut muzică ca să apărem la tele­vizor sau să fim vedete. A pornit din noi chestia asta, de când eram mici. Aşa ne-a dus valul.

Mă gândesc la ceilalţi colegi ai tăi de generaţie, care par că au astfel de regrete.

Poate că le lipseşte muzica. Mie mi-ar lipsi, dacă n-aş mai activa în muzică.

Poate că le lipseşte să fie în faţă.

Nu, asta mie nu-mi lipseşte, chiar deloc. Şi nici colegilor mei din Class. N-am fost genul să ieşim la evenimente mondene, să facem poze. Iar când mai ieşeam într-un astfel de loc, stăteam la o masă, mai retraşi, nu eram primii la panou, pentru poze.

Voi, de la Class, dădeaţi tonul şi în modă. Eu admiram ţinutele voastre, mi se păreau cool pentru vremurile acelea. Care este reacţia ta când vezi imagini vechi, cu ţinutele de atunci?

Şi acum mi se par mişto. Aş mai putea purta şi azi una dintre costumaţiile alea. Nu mi-e ruşine cu nimic din ce am purtat. Chiar şi când mă uit pe po­zele de acum 15, 18 ani, mi se par foarte mişto. Noi aveam nişte locuri unde ne căutam hainele, nişte locuri foarte cool. În clubul Martin, de exemplu, era aşa un nucleu de oameni care se îmbrăcau foarte avangardist, veneau şi nişte creatori de modă. De la ei mă inspiram eu când venea vorba de haine. Toată lumea venea îmbrăcată cât mai nebun. Nu era pe piţiponceală, pe tocuri.

Mai păstrezi ceva din ţinutele alea?

Da, mai am câteva. Pe cele din videoclipuri le-am păstrat pe toate. Sunt în pod.

Cu fosta ta colegă, Mihaela Florea, mai ţii legătura?

În fiecare zi vorbesc cu ea, deşi locuieşte în Germania. Avem şi un grup al nostru, pe Whats App, dar ne vedem şi faţă-n faţă. Cum are o va­canţă, vine în ţară să ne vedem. Eu şi Mihaela suntem prietene din clasa a şasea, am stat în aceeaşi bancă şi la şcoală, şi la liceu, şi la facul­tate. Are şi ea o fetiţă, Anna. Şi cu Anca (n.r. Ba­diu) vorbesc des la telefon, dar ne vedem mai rar.

Se mai trăieşte aşa bine din muzică astăzi, comparativ cu anii '90/2000?

Cred că se trăieşte. Deşi tarifele pentru cântări pe care le aud astăzi la numele noi mi se par mult mai mici faţă de cele pe care le-am cunoscut noi, pe vremuri. Multe din numele care sunt acum la radio merg pe preţuri mici. Şi, după ce mai împarţi şi cu casa de discuri, şi cu impresarul, rămâi cu foarte puţin. Noi câştigam mai mult pe vremuri.

Un exemplu în cifre ne poţi da?

Nu, că nu-mi place să vorbesc despre bani.

Revenind la familia Craioveanu-Cernea: cum arată o zi obişnuită în această casă de artişti?

Ziua începe la ora 7, când se dă trezirea. Îi îm­brăcăm pe copii şi le dăm să mănânce, apoi vine cineva şi-i ia să-i ducă la şcoală. Eu cu Costin mai dormim puţin, până pe la vreo 10-11, după care începe nebunia. Costin cu tablourile, tranzacţii, vânzări, iar eu mă bag în studio, unde lucrez la vreo trei, patru proiecte în paralel, tot timpul. Co­piii se întorc de la şcoală, încep să-şi facă temele cu mama mea, care a fost profesoară şi locuieşte în casa de lângă noi. Seara îi pun să studieze la in­strumente, pian şi teorie.

Vreau s-o întreb ceva şi pe Leia. Mama ta face muzică, tatăl pictează, ţie ce-ţi place?

Leia Mie-mi place arta plastică. Eu am făcut în clasa zero artă plastică, care înseamnă să faci o grămadă de chestii din carton, din plastic, din... Dar cred că o să mă fac doamnă care face zile de naştere. Sau cineva care face costume de haine.

Dar asta e nouă! În fiecare zi, tu vrei să faci altceva. Pe ea am observat că o interesează banii, tot timpul mă întreabă care e meseria cu care faci mulţi bani. Leon, în schimb, e visător, îi place foarte mult pe scenă, acolo se simte el în ele­mentul lui, când este cu prietenii lui din formaţie.

Cum curge vara voastră, mai ales că locuiţi la casă, în acest colţ liniştit din Bucureşti?

Da, ne strângem cam în fiecare seară aici, la noi, punem şi muzică. Avem şi nişte vecini înţe­legători, nu ne-a zis nimeni niciodată nimic, sunt foarte drăguţi. Copiii se joacă pe stradă, în faţa ca­sei, noi stăm în curte. Dar şi călătorim mult. De obicei, mergem în Deltă, că avem o casă la Sulina. Plaja de acolo e superbă, eu zic că e cea mai fru­moasă din România, cu cel mai fin nisip pe care l-am văzut. Mergem la Sulina de când eram mici şi avem, aşadar, o mulţime de prieteni în Deltă. Ne cunosc şi cei de la nava rapidă, ne salută vecinii, vin prietenii la noi în curte. Iar iarna, ne mutăm la schi. Leon şi Leia schiază deja pe pârtiile cele mai dificile. De la părinţii mei am deprins pasiu­nea pentru schi, ei ne-au pus de mici pe schiuri, pe mine şi pe fraţii mei, Vlăduţ şi Bubu.

Ce-ai zice dacă unul dintre copii ţi-ar zice că renunţă la muzică?

E OK să facă ce vor ei. Eu zic că le pun o meserie în mână, dacă ei vor s-o facă, bine, dacă nu, nu. Uite, mie îmi foloseşte foarte mult educaţia muzi­cală de la Lipatti, de la Conservator. Ştiu să cânt la vioară, la pian, ştiu cum sună o orchestră. Din asta câştig acum bani.

Foto: Sorin Stana