OK! Live from L.A.

Alexandra Nechita: „Am avut o copilărie diferită“

Alexandra Nechita: „Am avut o copilărie diferită“

„Micuţa Picasso“ a crescut sub soarele californian, dar şi acum, când e marea artistă plastică din Los Angeles, are în suflet cerul românesc şi-şi creşte fetiţa în spiritul aceloraşi valori de care e atât de mândră.

Când intri în frumoasa casă a părinţilor ei din Beverly Hills, cu peluză, piscină şi o mulţime de păsări colibri ce zumzăie în jurul hrănitoarelor cu sirop de zahăr, îţi dai seama că familia Nechita s-a încăpăţânat să creeze în acest spaţiu o mică Românie cu toate gusturile şi mirosurile ei, dar mai ales cu dulcele ei grai moldovenesc. Căci atât părinţii, cât şi bunica şi, mai nou, fiica Alexandrei vorbesc româneşte, chiar dacă „micuţa Picasso“ trăieşte de la un an pe „tărâmul făgăduinţei“. Şi dacă în acest loc, unde este şi atelierul său, ne-am simţit ca acasă, Alexandra ne asigură că în căminul ei şi al soţului său, Dima, te simţi ca la ONU, căci se vorbeşte, se glumeşte şi se găteşte deopotrivă româneşte, ruseşte şi americăneşte, pe măsura celor trei apartenenţe culturale. O „înfrăţire“ ce nu poate duce decât la o şi mai mare expresie artistică în lucrările Alexandrei.

Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost la prima ta expoziţie din România.
Alexandra: Wow!

Şi nu înţelegeam cum un copil poate să deseneze aşa şi pe pânze atât de mari.
Alexandra: Cu scăriţă! (râde)

Spune-mi cum a fost pentru tine să fii un copil dăruit.
Alexandra: Nu am simţit o mare diferenţă între mine şi alţi copii, deşi clar am avut o copilărie diferită. A fost atenţia pe care am început s-o primesc prin presă, la un moment dat, şi faptul că începusem să călătoresc prin lumea întreagă. Atunci mi s-a părut mie că e ceva diferit, dar asta era identitatea mea de când eram mică. Şi mă gândeam că, aşa cum eu aveam pasiunea pentru pictură, altul o poate avea pentru dans, sport ori vreun instrument. Experienţa pe care am avut-o datorită familiei mele a fost o una normală, cu toate că am avut obligaţii sau momente destul de grele, când aveam lucrări de terminat şi încercam să mă echilibrez cu şcoala şi să am o viaţă socială cât de cât. Dar a fost alegerea mea şi întotdeauna ai mei s-au asigurat că sunt acolo cu acordul meu şi că fac tot ce fac pentru că vreau. Mami tot timpul mă întreba: „Eşti sigură? Mai poţi? Mai vrei? Poţi să spui nu, putem facem altceva“. Mai ales când eram la liceu, ea încerca să-mi ţină calendarul mai lejer, ca să mă pot duce şi eu la un school dance sau să pot ajunge la un meci de fotbal american. Asta deşi eu ajungeam la ore maximum de 2-3 ori pe săptămână, câte 3-4 ore pe zi. N-a fost o perioadă uşoară pentru mine, mai ales când vedeam alte fete că aveau timp să se ocupe de ele, să aibă prieteni. Chiar mă întrebam dacă sacrificiul ăsta merită. Dar privind retrospectiv, îmi dau seama că nu putea fi o formulă mai bună pentru mine decât cea care a fost.

Dar aveai un cerc de prieteni...
Da, vreo trei-patru, cam atât. Şi ăştia şi acum îmi sunt cei mai dragi oameni din afara familiei. Dar e OK, uite că n-am ieşit chiar atât de ciudată. (râde)

Pritenii tăi cât înţelegeau din ce făceai tu, în orele în care dispăreai?
Absolut nimic! Li se părea că eram o enigmă, o extraterestră. Atunci când am început liceul, mă transferasem din alt oraş şi mergeam la o şcoală care voia să lucreze cu mine şi să-mi creeze un curriculum separat. În prima zi, cum nu ştiam pe nimeni, mă aşezasem pe o băncuţă să mănânc singură, când a venit o fată, Meghan, şi mi-a spus: „Hei, nu sta acolo ca o fraieră, singură. Vino şi stai cu noi! Cum o să-ţi faci prieteni dacă stai singură?“. A fost un moment care mi-a rămas la suflet, un gest atât de mic care a schimbat totul. Am fost imediat integrată în grupul ei de prieteni iar Meghan a mi-a rămas de-atunci foarte apropiată – vorbim şi acum, când avem amândouă fetiţe de aceeaşi vârstă. Ştia toate detaliile despre mine, despre unde trebuia să mă duc, când aveam expoziţie, că aveam de terminat o lucrare pentru nu ştiu ce colecţionar, că aveam un interviu ori trebuia să plec în altă ţară... Dar era foarte discretă, avea un anume respect şi asta am apreciat întotdeauna la ea. Ea înţelegea, restul nu, tot spuneau: „Vai, ce ciudat pictează! Înseamnă că e ceva cu ea. Nu vine la petreceri, nu se îmbată, nu se droghează, nu face aia...“. Şi eu eram cea mai plictisitoare dintre toate câte existau! Plus că, fiind mereu foarte sigură pe mine, nu se apropia nimeni de mine. Ajunsesem chiar să mă întreb: „Ce e în neregulă cu mine, de ce nu vorbeşte nimeni cu mine?“ (zâmbeşte) Tata şi acum îmi spune, cu toate că sunt femeie măritată: „Dacă aş fi bărbat, m-aş uita la tine de la distanţă, dar n-aş avea curajul să vorbesc cu tine. Nu ştiu cum Dima a avut curajul...“, „Păi, eram copii, că poate altfel nu ar fi avut curajul“.

Deci tu şi soţul tău, Dima, aveţi o istorie lungă.
Da, de mulţi ani. Eu aveam 19 ani, el 21-22...

Şi cum s-a aprins?
Foarte încet şi natural. Eu eram în al doilea an de universitate şi aveam un program infernal. Luni dimineaţă eram în L.A., iar joi seara plecam spre New York, spre Miami, pentru că acolo aveam cele mai multe proiecte şi expoziţii, iar la un moment dat mi-amintesc că am fost în Australia pentru 4 zile, deci zbor de 11 ore, şi trebuia să mă încadrez ca timp, pentru că aveam examene. Practic, n-aveam viaţă personală.

Şi pe el l-ai cunoscut într-o pauză?
Nici nu ştiu dacă eram în pauză. Eram într-un weekend în L.A., aveam o prietenă UCLA care era îndrăgostită de prietenul cel mai bun al lui Dima şi aşa ne-am cunoscut. Dima avea o personalitate extraordinară, era foarte sigur pe el şi am stabilit încă de la început că prioritatea mea e cariera, că mă încui în atelier pentru 4-5 zile, „deci nu mă suna, nu mă întreba, n-o suna pe maică-mea, că te omor!“ (râde) Şi a mers! Suntem foarte opuşi, eu sunt iute, aprinsă, energică, el e gânditor, calm. Fiica noastră, Tevie, tot spune: „Mami, nu mai ţipa la papa al meu!“ Dar eu nu ţip, e sângele meu de moldoveancă care mă face să fiu aşa iute.

Dar şi graiul ăsta... Cum să-mi imaginez eu că voi auzi moldoveneşte... după câţi ani de stat aici?
Păi, am venit aici la un an şi jumătate.

Şi eşti mai româncă decât foarte mulţi care se mută aici.
Ăsta e un compliment foarte mare pentru mine, pentru că eu niciodată nu am ascuns faptul ăsta. Şi când eram copil, mi se părea cel mai mişto lucru că eu ştiu să vorbesc o altă limbă, că eu mănânc o altfel de mâncare, că eu am alte tradiţii, că uite, pe Glob, de aici vin eu şi astea sunt poveştile care mă cuprind pe mine ca om şi pe familia mea. Cu toate că eu ştiu prea bine cât s-a zbătut tatăl meu să plece pentru a ne oferi o altă viaţă, cu mult mai multe oportunităţi. Dar conceptul e foarte simplu: „Nu uiţi de unde vii!“. Şi nu numai că nu uiţi, face parte din cine eşti tu. Asta a fost povestea mea, asta sunt eu şi, mai ales acum, că am o fetiţă cu care mi-ar fi mult mai uşor să mă descurc în engleză, am zis că trebuie să o învăţ româna, am dus-o vara trecută în România... Aici, acasă la ai mei, bunica mea vorbeşte în română cu ea. Dacă o întrebi ce îi place să mănânce mai mult, spune: „mămălingă cu fântână“, că încă nu poate spune „smântână“. (râde)  Şi „pârjoluţe şi ciorbiţă“.

E o mică moldoveancă, trăită în alt spaţiu.
Da, sunt foarte norocoasă că-i am pe toţi aici şi suntem o mică armată care sărim pe Tevie de fiecare dată când scapă nişte vorbe în engleză. Normal că la şcoală vorbeşte engleza, vorbeşte şi rusa din partea lui Dima, care e ucrainean, şi încercăm ca şi cultura lui să-şi lase la fel de mult amprenta asupra ei.

Păi, şi acasă cu Dima în ce limbă vorbeşti?
Noi între noi în engleză, dar şi eu vorbesc destulă rusă şi el destulă română, când e nevoie.

La voi e ca la ONU.
Da. (râde) Şi avem o bonă care vorbeşte în rusă cu ea, la şcoală aude engleză, iar pe noi ne aude vorbind între noi tot în engleză. Să vezi cum suntem în maşină, când Tevie îi spune lui Dima în rusă că vrea îngheţată, el o pune să mă întrebe pe mine dacă are voie, iar ea repetă întrebarea în română. Deci imediat suceşte totul într-o altă limbă, ceea ce e fantastic!