Alexandra Nechita: „Am avut o copilărie diferită“

„Micuţa Picasso“ a crescut sub soarele californian, dar şi acum, când e marea artistă plastică din Los Angeles, are în suflet cerul românesc şi-şi creşte fetiţa în spiritul aceloraşi valori de care e atât de mândră.

Când intri în frumoasa casă a părinţilor ei din Beverly Hills, cu peluză, piscină şi o mulţime de păsări colibri ce zumzăie în jurul hrănitoarelor cu sirop de zahăr, îţi dai seama că familia Nechita s-a încăpăţânat să creeze în acest spaţiu o mică Românie cu toate gusturile şi mirosurile ei, dar mai ales cu dulcele ei grai moldovenesc. Căci atât părinţii, cât şi bunica şi, mai nou, fiica Alexandrei vorbesc româneşte, chiar dacă „micuţa Picasso“ trăieşte de la un an pe „tărâmul făgăduinţei“. Şi dacă în acest loc, unde este şi atelierul său, ne-am simţit ca acasă, Alexandra ne asigură că în căminul ei şi al soţului său, Dima, te simţi ca la ONU, căci se vorbeşte, se glumeşte şi se găteşte deopotrivă româneşte, ruseşte şi americăneşte, pe măsura celor trei apartenenţe culturale. O „înfrăţire“ ce nu poate duce decât la o şi mai mare expresie artistică în lucrările Alexandrei.

Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost la prima ta expoziţie din România. Alexandra: Wow!

Şi nu înţelegeam cum un copil poate să deseneze aşa şi pe pânze atât de mari.

Cu scăriţă!

Spune-mi cum a fost pentru tine să fii un copil dăruit.

Nu am simţit o mare diferenţă între mine şi alţi copii, deşi clar am avut o copilărie diferită. A fost atenţia pe care am început s-o primesc prin presă, la un moment dat, şi faptul că începusem să călătoresc prin lumea întreagă. Atunci mi s-a părut mie că e ceva diferit, dar asta era identitatea mea de când eram mică. Şi mă gândeam că, aşa cum eu aveam pasiunea pentru pictură, altul o poate avea pentru dans, sport ori vreun instrument. Experienţa pe care am avut-o datorită familiei mele a fost o una normală, cu toate că am avut obligaţii sau momente destul de grele, când aveam lucrări de terminat şi încercam să mă echilibrez cu şcoala şi să am o viaţă socială cât de cât. Dar a fost alegerea mea şi întotdeauna ai mei s-au asigurat că sunt acolo cu acordul meu şi că fac tot ce fac pentru că vreau. Mami tot timpul mă întreba: „Eşti sigură? Mai poţi? Mai vrei? Poţi să spui nu, putem facem altceva“. Mai ales când eram la liceu, ea încerca să-mi ţină calendarul mai lejer, ca să mă pot duce şi eu la un school dance sau să pot ajunge la un meci de fotbal american. Asta deşi eu ajungeam la ore maximum de 2-3 ori pe săptămână, câte 3-4 ore pe zi. N-a fost o perioadă uşoară pentru mine, mai ales când vedeam alte fete că aveau timp să se ocupe de ele, să aibă prieteni. Chiar mă întrebam dacă sacrificiul ăsta merită. Dar privind retrospectiv, îmi dau seama că nu putea fi o formulă mai bună pentru mine decât cea care a fost.

Dar aveai un cerc de prieteni...

Da, vreo trei-patru, cam atât. Şi ăştia şi acum îmi sunt cei mai dragi oameni din afara familiei. Dar e OK, uite că n-am ieşit chiar atât de ciudată.

Pritenii tăi cât înţelegeau din ce făceai tu, în orele în care dispăreai?

Absolut nimic! Li se părea că eram o enigmă, o extraterestră. Atunci când am început liceul, mă transferasem din alt oraş şi mergeam la o şcoală care voia să lucreze cu mine şi să-mi creeze un curriculum separat. În prima zi, cum nu ştiam pe nimeni, mă aşezasem pe o băncuţă să mănânc singură, când a venit o fată, Meghan, şi mi-a spus: „Hei, nu sta acolo ca o fraieră, singură. Vino şi stai cu noi! Cum o să-ţi faci prieteni dacă stai singură?“. A fost un moment care mi-a rămas la suflet, un gest atât de mic care a schimbat totul. Am fost imediat integrată în grupul ei de prieteni iar Meghan a mi-a rămas de-atunci foarte apropiată – vorbim şi acum, când avem amândouă fetiţe de aceeaşi vârstă. Ştia toate detaliile despre mine, despre unde trebuia să mă duc, când aveam expoziţie, că aveam de terminat o lucrare pentru nu ştiu ce colecţionar, că aveam un interviu ori trebuia să plec în altă ţară... Dar era foarte discretă, avea un anume respect şi asta am apreciat întotdeauna la ea. Ea înţelegea, restul nu, tot spuneau: „Vai, ce ciudat pictează! Înseamnă că e ceva cu ea. Nu vine la petreceri, nu se îmbată, nu se droghează, nu face aia...“. Şi eu eram cea mai plictisitoare dintre toate câte existau! Plus că, fiind mereu foarte sigură pe mine, nu se apropia nimeni de mine. Ajunsesem chiar să mă întreb: „Ce e în neregulă cu mine, de ce nu vorbeşte nimeni cu mine?“

Tata şi acum îmi spune, cu toate că sunt femeie măritată: „Dacă aş fi bărbat, m-aş uita la tine de la distanţă, dar n-aş avea curajul să vorbesc cu tine. Nu ştiu cum Dima a avut curajul...“, „Păi, eram copii, că poate altfel nu ar fi avut curajul“.

Deci tu şi soţul tău, Dima, aveţi o istorie lungă.

Da, de mulţi ani. Eu aveam 19 ani, el 21-22...

Şi cum s-a aprins?

Foarte încet şi natural. Eu eram în al doilea an de universitate şi aveam un program infernal. Luni dimineaţă eram în L.A., iar joi seara plecam spre New York, spre Miami, pentru că acolo aveam cele mai multe proiecte şi expoziţii, iar la un moment dat mi-amintesc că am fost în Australia pentru 4 zile, deci zbor de 11 ore, şi trebuia să mă încadrez ca timp, pentru că aveam examene. Practic, n-aveam viaţă personală.

Şi pe el l-ai cunoscut într-o pauză?

Nici nu ştiu dacă eram în pauză. Eram într-un weekend în L.A., aveam o prietenă UCLA care era îndrăgostită de prietenul cel mai bun al lui Dima şi aşa ne-am cunoscut. Dima avea o personalitate extraordinară, era foarte sigur pe el şi am stabilit încă de la început că prioritatea mea e cariera, că mă încui în atelier pentru 4-5 zile, „deci nu mă suna, nu mă întreba, n-o suna pe maică-mea, că te omor!“

Şi a mers! Suntem foarte opuşi, eu sunt iute, aprinsă, energică, el e gânditor, calm. Fiica noastră, Tevie, tot spune: „Mami, nu mai ţipa la papa al meu!“ Dar eu nu ţip, e sângele meu de moldoveancă care mă face să fiu aşa iute.

Dar şi graiul ăsta... Cum să-mi imaginez eu că voi auzi moldoveneşte... după câţi ani de stat aici?

Păi, am venit aici la un an şi jumătate.

Şi eşti mai româncă decât foarte mulţi care se mută aici.

Ăsta e un compliment foarte mare pentru mine, pentru că eu niciodată nu am ascuns faptul ăsta. Şi când eram copil, mi se părea cel mai mişto lucru că eu ştiu să vorbesc o altă limbă, că eu mănânc o altfel de mâncare, că eu am alte tradiţii, că uite, pe Glob, de aici vin eu şi astea sunt poveştile care mă cuprind pe mine ca om şi pe familia mea. Cu toate că eu ştiu prea bine cât s-a zbătut tatăl meu să plece pentru a ne oferi o altă viaţă, cu mult mai multe oportunităţi. Dar conceptul e foarte simplu: „Nu uiţi de unde vii!“. Şi nu numai că nu uiţi, face parte din cine eşti tu. Asta a fost povestea mea, asta sunt eu şi, mai ales acum, că am o fetiţă cu care mi-ar fi mult mai uşor să mă descurc în engleză, am zis că trebuie să o învăţ româna, am dus-o vara trecută în România... Aici, acasă la ai mei, bunica mea vorbeşte în română cu ea. Dacă o întrebi ce îi place să mănânce mai mult, spune: „mămălingă cu fântână“, că încă nu poate spune „smântână“.

  Şi „pârjoluţe şi ciorbiţă“.

E o mică moldoveancă, trăită în alt spaţiu.

Da, sunt foarte norocoasă că-i am pe toţi aici şi suntem o mică armată care sărim pe Tevie de fiecare dată când scapă nişte vorbe în engleză. Normal că la şcoală vorbeşte engleza, vorbeşte şi rusa din partea lui Dima, care e ucrainean, şi încercăm ca şi cultura lui să-şi lase la fel de mult amprenta asupra ei.

Păi, şi acasă cu Dima în ce limbă vorbeşti?

Noi între noi în engleză, dar şi eu vorbesc destulă rusă şi el destulă română, când e nevoie.

La voi e ca la ONU.

Da.

Şi avem o bonă care vorbeşte în rusă cu ea, la şcoală aude engleză, iar pe noi ne aude vorbind între noi tot în engleză. Să vezi cum suntem în maşină, când Tevie îi spune lui Dima în rusă că vrea îngheţată, el o pune să mă întrebe pe mine dacă are voie, iar ea repetă întrebarea în română. Deci imediat suceşte totul într-o altă limbă, ceea ce e fantastic!

Te-am văzut şi pictând cu ea.

Da.

De când a „furat“ de la tine?

Ea dacă mă ştie zilnic în atelier şi-i arăt ce am lucrat sau îi spun „culoarea asta îmi aminteşte de emoţia asta“, pictura face parte din viaţa ei şi din filonul pe care îl are, indiferent dacă va dezvolta sau nu o pasiune personală pentru desen sau pictură. Mergem împreună la muzee şi expoziţii şi, la 3 ani, are deja câteva noţiuni. Ne uităm la tablouri, la sculpturi şi e clar că am un impact asupra ei, pentru că dacă mă vede pictând vrea şi ea să facă acelaşi lucru.

Ea ce impact are asupra ta?

Cu toate că eu cred foarte mult în disciplină, aş fi în stare să fac orice pentru ea, oricând! Iar taică-su e îngheţată topită, nu are nicio şansă în faţa ei, deci eu trebuie să fiu bad guy-ul.

Nu ştiu dacă ai şanse! Deja îi pictezi unghiile, îi faci poftele, pare că a câştigat mai mult teren.

Să ştii că aşa e! M-a schimbat foarte mult. M-a învăţat să pun o frână mititică în viaţa mea, să înţeleg şi mai bine cât de scurt e timpul. Eu întotdeauna am avut o personalitate pozitivă, dar cariera m-a făcut să fiu mereu în priză, să fac totul repede, cinci tablouri, patru expoziţii, pe avion, totul e numai un haos, o nebunie! Şi eram şi mult mai acidă înainte.

Serios? Pari foarte dulce. Poate de-aia ai şi curtea plină de păsări colibri.

Da, păsările colibri de care are grijă tata! Da, la suflet sunt dulce, dar am o personalitate dificilă.

Acum cât timp stai acasă?

De când o am pe Tevie, am făcut o pauză şi am învăţat să spun şi „Nu!“. Ceea ce pentru mine, care sunt deschisă la idei noi, a fost dificil să refuz proiecte. Am avut expoziţie şi când eram însărcinată în a şaptea lună! Până atunci, în fiecare weekend eram în alt avion, la altă expoziţie, recepţie... Eram nonstop pe drumuri, la un moment dat ajunsesem să pictez şi în somn. Produceam atât de multe lucrări, era aproape un soi de burn up, iar sarcina a coincis cu atâtea lucruri! Dar a fost şi oportunitatea perfectă să iau o pauză şi să mă bucur de lucruri într-o manieră lejeră. Asta nu înseamnă că n-am mai lucrat. Poate n-am venit la atelier în fiecare zi, în primul an, dar acasă lucram, schiţam, aveam concepte, scriam... Deci tot timpul ăsta am produs lucrări, a fost vara în care am fost în România cu proiectul la Ateneu, iar acum lucrez pentru două expoziţii ale unor galerii independente, una în Florida şi alta în Texas, şi pentru alte genuri de proiecte care vor integra arta în spaţii neconvenţionale. Şi sunt mai multe, dar o iau încetişor. Plus că am dobândit o răbdare pe care n-o aveam înainte. E ironic dacă stai şi te gândeşti, adică „stai atâta cu pensula în mână toată ziua şi n-ai răbdare?“ Dar e diferit.

Eşti în cel mai bun moment al tău ca artist, de până acum?

Absolut! Şi cred că ce e mai bun de-abia o să vină! Acum pot să stau şi să mă uit la munca mea şi să zic da, îmi place sau nu, nu-mi place şi o acopăr. Scopul este pur şi simplu să mă mulţumesc eu pe mine creativ, emoţional şi să fiu cât de sinceră pot în munca pe care o fac – şi nu s-o fac doar că trebuie să complez neapărat ceva sau că am un contract... Şi dacă am câteva zile când vin în atelier şi mă uit pe pereţi şi nu se întâmplă absolut nimic, după care vine taică-miu şi mi-aduce o sticlă de vin şi stăm amândoi şi ne uităm pe pereţi, pe urmă vine maică-mea, vine frate-miu şi tot nu se întâmplă nimic, altădată asta mă înfuria, mă gândeam „Ce pierdere de timp!“ Acum sunt mult mai îngăduitoare cu mine şi am început să înţeleg că, totuşi, cea mai bună muncă e produsă cu linişte.

Oricum, lucrările tale bucură pe foarte multă lume şi au ajuns şi în casele unor celebrităţi. De exemplu, Oprah este o mare fană a ta. Spune-mi alte câteva nume.

Da, aşa este. În ultimii ani, a fost şi Charlize Theron, Ellen DeGeneres... Sunt foarte mulţi baschetbalişti, fotbalişti... Mă mai uitam la reportaje cu casele bogaţilor şi mă trezeam că văd acolo un tablou al meu sau o sculptură a mea de sticlă. Mi se pare atât de cool, pentru că mulţi cumpără sub alte nume şi galeriile nu ştiu să-mi spună cine e cumpărătorul real, de multe ori afli din întâmplare chestia asta. Dar sunt mulţi actori, multe manechine... Eu ştiu că lumea e interesată să audă asta, mai ales în L.A. Dar ceea ce mi se pare mie extraordinar când cineva alege să aibă o lucrare a mea este că ia o parte din mine, o bucăţică din sufletul meu. Iar onoarea nu stă în faptul că o anumită persoană a colecţionat lucrările mele, ci că acea persoană are o conexiune atât de puternică cu cine sunt eu, încât vrea să mă aibă acolo cu el în casă, zilnic. Şi eu sunt o colecţionară mare de artă şi pe acelaşi principiu îmi aleg şi eu artiştii de la care iau lucrări.

Mai ţii minte când ai vândut primul tău tablou?

O, da! Îmi amintesc perfect, pentru că nu am vrut!

M-am simţit chiar ofensată! Eram în clasa a treia, aveam opt ani şi, după o şedinţă cu părinţii, la care ai mei au aflat că nu prea vorbesc cu copiii, un profesor a vrut să înţeleagă ce se întâmplă cu mine şi maică-mea l-a invitat acasă, în apartament. Atunci aveam peste 100 de pânze şi ştiu că mişcaseră toată mobila din sufragerie spre centrul camerei, ca să le facem loc. Şi când a venit profesorul, nu i-a venit să creadă ce vede: „O, wow, nu doar că desenează pentru şcoală şi nu vrea să interacţioneze cu copiii! Pictura e chiar e o pasiune pentru ea!“. Şi nu ştiu cum, am pus de-o expoziţie. Noi încă n-aveam habar de aşa ceva şi chiar mă gândeam cum o să fie să-i adun pe toţi copiii de la mine din clasă şi cum o să râdă de mine, că ce să înţeleagă ei din maimuţoii mei cu 3 ochi, cu 4 degete... Dar am zis că e ocazia perfectă, mai ales că îmi plăcea şi mie un băiat.

Şi la expoziţie, vine domnul ăsta la mine şi-mi zice că vrea să cumpere un tablou. Eu nu, că nu vreau să-l vând. Pe urmă, s-a dus la taică-miu, dar tata i-a spus că trebuie să mă întrebe pe mine. „Păi, am întrebat-o eu şi a spus că nu vrea“, „Păi, atunci, nu ştiu“. Omul, dacă l-a văzut pe tata încurcat, a aplicat o altă strategie: „Păi, vine Mother’s Day şi vreau s-o cumpăr pentru mama mea!“. Şi eu, când am auzit că vrea să o cumpere pentru mama lui, m-am învoit s-o vând, dar doar pentru că e Mother’s Day. Şi am vândut-o pentru 50 de dolari! Am şi acum cecul, nu l-am încasat niciodată.

Şi recordul care ar fi pentru o lucrarea a ta?

Pentru o pânză mai mărişoară am primit la vreo 400.000, în Asia.

Cum ai virat spre sculptură şi când?

A fost o tranziţie foarte naturală, pentru că eu de fiecare dată când mă uitam la tablourile mele aveam capacitatea de-a vedea în spatele figurilor, a trupurilor. Şi acum pot să văd rotunjimile din spatele capului şi îmi pot imagina că are părul prins la spate ori că are o coadă care atârnă... Deci e o întreagă poveste, din toate unghiurile. Am început să mă joc cu plastilină, cu clei, cu mulţi ani în urmă. Am început să lucrez în mod foarte tradiţional, cu machete micuţe din clei, turnate în bronz, piesele din faţa atelierului sunt sunt primele mele lucrări. După aceea, am început să lcurez cu aluminiu, cu oţel sudat, pictat – aţi văzut lucrările în România vara trecută.

Alexandra şi Dima, soţul ei

Îţi ocupă la fel de mult timp?

Nu. Prima mea mare dragoste este culoarea şi-mi place să lucrez cu ea pe degete, să o simt.

Deci chiar îţi imprimi la propriu ADN-ul.

Absolut!

După atâta timp, pare că ai trăit mai mult de o viaţă. Ce vârf ar mai fi de atins?

O, Doamne! Vârful se înalţă tot mai tare! Profesional sunt multe de atins, dar trebuie să găsesc un echilibru frumos între a fi mamă şi a fi artistă. Acum prioritatea mea e să cresc un om bun, o femeie puternică, Tevie e prioritatea mea! N-am crezut că ea o să preia locul întâi, dar uite, maică-mea a avut dreptate! Nu ştiu cum de toate mamele astea au dreptate. Eu încă n-am ajuns să fiu la nivelul la care să le ştiu pe toate, dar aştept şi eu să ajung acolo! Ăsta e vârful muntelui meu, să am înţelepciunea mamei mele!

foto: Sorin Stana

Proiectul OK! Goes To L.A. a fost realizat cu sprijinul www.eturia.ro.