OK! Live from L.A.

Alexandra Nechita: „Am avut o copilărie diferită“

Te-am văzut şi pictând cu ea.
Da.

De când a „furat“ de la tine?
Ea dacă mă ştie zilnic în atelier şi-i arăt ce am lucrat sau îi spun „culoarea asta îmi aminteşte de emoţia asta“, pictura face parte din viaţa ei şi din filonul pe care îl are, indiferent dacă va dezvolta sau nu o pasiune personală pentru desen sau pictură. Mergem împreună la muzee şi expoziţii şi, la 3 ani, are deja câteva noţiuni. Ne uităm la tablouri, la sculpturi şi e clar că am un impact asupra ei, pentru că dacă mă vede pictând vrea şi ea să facă acelaşi lucru.

Ea ce impact are asupra ta?
Cu toate că eu cred foarte mult în disciplină, aş fi în stare să fac orice pentru ea, oricând! Iar taică-su e îngheţată topită, nu are nicio şansă în faţa ei, deci eu trebuie să fiu bad guy-ul. (râde)

Nu ştiu dacă ai şanse! Deja îi pictezi unghiile, îi faci poftele, pare că a câştigat mai mult teren.
(râde) Să ştii că aşa e! M-a schimbat foarte mult. M-a învăţat să pun o frână mititică în viaţa mea, să înţeleg şi mai bine cât de scurt e timpul. Eu întotdeauna am avut o personalitate pozitivă, dar cariera m-a făcut să fiu mereu în priză, să fac totul repede, cinci tablouri, patru expoziţii, pe avion, totul e numai un haos, o nebunie! Şi eram şi mult mai acidă înainte.

Serios? Pari foarte dulce. Poate de-aia ai şi curtea plină de păsări colibri.
(râde) Da, păsările colibri de care are grijă tata! Da, la suflet sunt dulce, dar am o personalitate dificilă.

Acum cât timp stai acasă?
De când o am pe Tevie, am făcut o pauză şi am învăţat să spun şi „Nu!“. Ceea ce pentru mine, care sunt deschisă la idei noi, a fost dificil să refuz proiecte. Am avut expoziţie şi când eram însărcinată în a şaptea lună! Până atunci, în fiecare weekend eram în alt avion, la altă expoziţie, recepţie... Eram nonstop pe drumuri, la un moment dat ajunsesem să pictez şi în somn. Produceam atât de multe lucrări, era aproape un soi de burn up, iar sarcina a coincis cu atâtea lucruri! Dar a fost şi oportunitatea perfectă să iau o pauză şi să mă bucur de lucruri într-o manieră lejeră. Asta nu înseamnă că n-am mai lucrat. Poate n-am venit la atelier în fiecare zi, în primul an, dar acasă lucram, schiţam, aveam concepte, scriam... Deci tot timpul ăsta am produs lucrări, a fost vara în care am fost în România cu proiectul la Ateneu, iar acum lucrez pentru două expoziţii ale unor galerii independente, una în Florida şi alta în Texas, şi pentru alte genuri de proiecte care vor integra arta în spaţii neconvenţionale. Şi sunt mai multe, dar o iau încetişor. Plus că am dobândit o răbdare pe care n-o aveam înainte. E ironic dacă stai şi te gândeşti, adică „stai atâta cu pensula în mână toată ziua şi n-ai răbdare?“ Dar e diferit.

Eşti în cel mai bun moment al tău ca artist, de până acum?
Absolut! Şi cred că ce e mai bun de-abia o să vină! Acum pot să stau şi să mă uit la munca mea şi să zic da, îmi place sau nu, nu-mi place şi o acopăr. Scopul este pur şi simplu să mă mulţumesc eu pe mine creativ, emoţional şi să fiu cât de sinceră pot în munca pe care o fac – şi nu s-o fac doar că trebuie să complez neapărat ceva sau că am un contract... Şi dacă am câteva zile când vin în atelier şi mă uit pe pereţi şi nu se întâmplă absolut nimic, după care vine taică-miu şi mi-aduce o sticlă de vin şi stăm amândoi şi ne uităm pe pereţi, pe urmă vine maică-mea, vine frate-miu şi tot nu se întâmplă nimic, altădată asta mă înfuria, mă gândeam „Ce pierdere de timp!“ Acum sunt mult mai îngăduitoare cu mine şi am început să înţeleg că, totuşi, cea mai bună muncă e produsă cu linişte.

Oricum, lucrările tale bucură pe foarte multă lume şi au ajuns şi în casele unor celebrităţi. De exemplu, Oprah este o mare fană a ta. Spune-mi alte câteva nume.
Da, aşa este. În ultimii ani, a fost şi Charlize Theron, Ellen DeGeneres... Sunt foarte mulţi baschetbalişti, fotbalişti... Mă mai uitam la reportaje cu casele bogaţilor şi mă trezeam că văd acolo un tablou al meu sau o sculptură a mea de sticlă. Mi se pare atât de cool, pentru că mulţi cumpără sub alte nume şi galeriile nu ştiu să-mi spună cine e cumpărătorul real, de multe ori afli din întâmplare chestia asta. Dar sunt mulţi actori, multe manechine... Eu ştiu că lumea e interesată să audă asta, mai ales în L.A. Dar ceea ce mi se pare mie extraordinar când cineva alege să aibă o lucrare a mea este că ia o parte din mine, o bucăţică din sufletul meu. Iar onoarea nu stă în faptul că o anumită persoană a colecţionat lucrările mele, ci că acea persoană are o conexiune atât de puternică cu cine sunt eu, încât vrea să mă aibă acolo cu el în casă, zilnic. Şi eu sunt o colecţionară mare de artă şi pe acelaşi principiu îmi aleg şi eu artiştii de la care iau lucrări.

Modifică Setările