Agatha Christie, enigmatica regină a crimelor
„Intrigile îmi apar în momente ciudate, când merg pe stradă sau când mă uit într-un magazin de pălării. Brusc, o idee splendidă îmi vine în minte“, spunea cea care avea mereu cu ea un carneţel în care îşi nota detalii, potenţiale intrigi şi personaje, din care s-au născut cele mai pline de suspans poveşti, cu răsturnări de situaţie şi finaluri neaşteptate.
„În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”. Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers. Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista «Busy bee» sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. «Merryweather» aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. «Jonas» ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete. Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!“
Aţi recunoscut, probabil, scena cu care debutează cea mai de succes carte a scriitoarei britanice, „Zece negri mititei“, pe care însăşi autoarea a descris-o drept „cartea cel mai greu de scris“, dar şi opera sa preferată. Considerată capodopera Agathei Christie, romanul poliţist a văzut lumina tiparului în Marea Britanie pe 6 noiembrie 1939, la editura Collins Crime Club, în America ajungând în librării sub titlul „Şi n-a mai rămas niciunul“ (And Then There Were None), din motive rasiale. Laitmotivul cărţii îl constituie un cântec englez publicat în 1868 („Ten Little Injuns“) care scoate din joc, descrescător, câte un „negru mititel“. Urmând acest fir, Agatha a imaginat o poveste cu zece personaje atrase pe o insulă izolată, unde se confruntă cu trecutul lor criminal, pentru care sunt ucise rând pe rând, într-o manieră ce face referire la versurile din poezie („Zece negri mititei au mâncat la cină ouă/Unul s-a-necat din ei şi-au rămas doar nouă./ Nouă negri mititei s-au culcat noaptea în cort/Unul a dormit prea mult ş-au rămas doar opt“, ş.a.m.d.). Nimeni nu pare să fi rămas în viaţă după această sumbră numărătoare inversă. Dar, în final, confesiunea criminalului, scrisă pe o hârtie şi băgată într-o sticlă aruncată în mare, e descoperită de echipajul unui vas de pescuit şi trimisă agenţilor de la Scotland Yard.
Romanul „Zece negri mititei“ (1939) a depăşit de mult 100 milioane de exemplare vândute şi este unul dintre cele mai bune subiecte poliţiste imaginate vreodată. De altfel, Agatha Christie, spre deosebire de colega sa de generaţie Dorothy Sayers, a conceput intrigi poliţiste pe bandă runlantă, imaginaţia ei neluând pauză niciodată. Căci, între 1920 şi 1975, au ieşit de pe tastele maşinii sale de scris 77 de romane poliţiste, cinci nuvele, cinci colecţii de povestiri, câteva piese de teatru şi două autobiografii!
Anii tinereţii
Povestea Agathei Mary Clarissa Miller începe la 15 septembrie 1890, în Torquay, comitatul Devon, când venea pe lume ca al treilea copil al unui broker american bogat şi al fiicei unui căpitan din armata britanică. „Unul dintre cele mai norocoase lucruri ce ţi se pot întâmpla în viaţă este să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită“, scrie ea în autobiografia ei. Tutuşi, sora ei, Madge, şi fratele ei, Louis, mai mari cu 11 şi, respectiv, 10 ani, nu-i prea ţineau companie, aşa că de mică s-a retras în lectură, învăţând să citescă singură la vârsta de cinci ani – în perioada în care familia s-a mutat în Franţa. Şi, la fel de singură s-a simţit şi când abia împlinise 11 ani şi a aflat de moartea tatălui lor…. La 16 ani, mama ei, care se ocupase acasă de educaţia sa, a trimis-o să studieze canto şi pian la şcoala Doamnei Dryden din Paris (cum era moda vremii), unde chiar a performat cu succes. Dar teama de a cânta în public a făcut-o să rămână la pupitrul ei, unde începuse să scrie poezii şi povestiri. „Mulţi oameni mă întreabă de ce am început să scriu... Din cauză că nu am beneficiat niciodată de educaţie în şcoală“, spunea cu autoironie scriitoarea. Mama ei, însă, o tot zorea să-şi găsească degrabă un soţ potrivit, ca să nu ajungă să îngroaşe rândurile „fetelor bătrâne“, aşa că o tot plimba pe la diverse evenimente sociale, cu scopul de a-i găsi un partener. Aşa a ajuns să-l cunoască, în 1912, pe colonelul Archie Christie, un aviator din Royal Flying Corps, cu care s-a căsătorit după doi ani de „curte“. Şi, în vreme ce el a fost chemat pe front să lupte împotriva germanilor, ea lucra ca asistentă medicală la farmacia Spitalului Universitar din Londra – lucru care se va simţi în cărţile ei ulterioare, prin cunoştinţele sale de anatomie şi chimie şi prin decesul personajelor sale cauzat de otravă (de obicei, cianură) sau supradoză medicamente.
Agatha şi Max, cel de-al doilea soţ
În 1919, a născut-o pe unica sa fiică, Rosalind Hicks, acelaşi an în care apare şi primul său roman, „Misterioasa afacere de la Styles“, în care facem cunoştinţă pentru prima oară cu personajul principal din seria de romane poliţiste. „Numele meu este Hercule Poirot şi, trebuie s-o spun, sunt cel mai mare detectiv din lume“. Aşa se prezenta „micuţul“ detectiv belgian, căruia Agatha Christie îi dăruise ca trăsături fizice „un cap în formă de ou şi o pereche impresionantă de mustăţi răsucite“ – un personaj inspirat de belgienii care se refugiaseră la Torquay în Primul Război Mondial. Succesul imediat al cărţii a luat-o prin surprindere pe sora ei mai mare, Madge, care tocmai pusese pariu cu Agatha că n-ar putea scrie un roman poliţist în care cititorul să nu reuşească să identifice criminalul şi forţase, astfel, apariţia romanului. Iar editorii de la The Bodley Head, entuziasmaţi la rândul lor, au contractat-o pentru alte patru cărţi, sugerându-i, însă, ca scena finală a demascării criminalului să aibă loc într-un salon în care se strâng toate personajele implicate – un sfat devenit o marcă a seriei poliţiste a lui Christie.
Dispariţia
La 30 de ani, toate-i mergeau din plin tinerei scriitoare şi nimic nu anunţa să tulbure toată această armonie. Însă, după moartea mamei ei, viaţa Agathei a luat o turnură dramatică. Într-o zi, ea a descoperit că soţul său o înşela şi, pus în faţa faptului împlinit, acesta i-a mărturisit că este îndrăgostit de altă femeie, Nancy Neele, şi că doreşte să divorţeze. După o ceartă cruntă, Agatha a fugit de acasă – dar nu înainte de-a anunţa poliţia că se teme pentru viaţa sa. În aceeaşi seară, maşina i-a fost găsită abandonată, cu luminile aprinse, o geantă cu haine şi un permis de şofer expirat lăsate la vedere. Dispariţia ei subită a creat un interes sporit din partea presei vremii, dar şi o amplă campanie de căutare din partea Scotland Yard. Descrierea dată de poliţie era: „În vârstă de 35 de ani, cu înălţimea de 1,7 metri, părul roşcat şi tăiat scurt, ochii cenuşii. Cu o constituţie solidă, îmbrăcată într-un cardigan gri cu gri închis, o pălărie mică din velur de culoare verde, cu un inel de platină cu o perlă, dar fără un inel de nuntă“. 11 zile mai târziu, Agatha a fost descoperită într-un hotel din Harrogate, în Yorkshire, unde se cazase ca Teresa Neele, din Cape Town. Când a fost găsită, nu-şi mai recunoştea nici soţul, nici propria identitate, lăsând impresia că suferise un episod de amnezie. Lumea, însă, a considerat că dispariţia ei a fost cauzată ori de o depresie nervoasă, ori de dorinţa ei de răzbunare prin umilirea publică a soţului său. Agatha Christie a refuzat toată viaţa să desluşească motivele acestui episod incitant, care a inspirat, în 1979, un film cu Vanessa Redgrave în rol principal, peliculă care prezintă o versiune fictivă a dispariţiei scriitoarei.
Cert e că în 1928 a divorţat de colonelul Archie Christie şi s-a mutat cu fiica ei în Insulele Canare, unde a început o nouă serie de povestiri cu un nou personaj: Miss Marple – o bătrânică aparent naivă, căreia îi plăcea să croşeteze şi care era fascinată de crime şi se lua la întrecere cu Scotland Yard-ul în găsirea vinovatului. Practic, o alternativă prietenoasă a rigidului Poirot, de care Agatha începuse să se cam sature şi pe care, într-un final, l-a „ucis“.
Mirajul Orientului
O nouă etapă din viaţa scriitoarei a început odată cu prima călătorie cu celebrul Orient Express cu destinaţia Bagdad şi apoi către un sit arheologic, unde şi-a cunoscut următorul soţ, pe arheologul Max Mallowman, cu 14 ani mai tânăr, dar cu aceeaşi pasiune de-a călători şi de-a descoperi lucruri noi. În timpul expediţiei în deşert, maşina lor s-a blocat în nisip şi au fost salvaţi de către soldaţi pe camile, parte a Trupelor Deşertului. Apoi, odată ajunşi la Atena, Agatha a primit o telegramă prin care era anuntaţă că Rosalind este grav bolnavă. Aceasta s-a grăbit să plece spre Anglia, dar o luxaţie la gleznă a împiedicat-o să plece singură, aşa că Max s-a oferit să o însoţească şi, la Londra, a cerut-o de soţie.
În ciuda diferenţei de vârstă şi a infidelităţilor de mai târziu ale lui Max, cei doi au avut un mariaj lung şi liniştit, iar Agatha l-a însoţit constant în călătoriile lui arheologice în Orientul Mijlociu, folosindu-se din plin de noile cunoştinţe acumulate pentru seria sa orientală: „Moarte pe Nil“ (cu detalii din călătoria sa în Egipt), „Crima din Mesopotamia“ (plasată în Irak), „Crima din Orient Express“ (scrisă la Hotelul Pera Palace din Istanbul). Aceasta din urmă a beneficiat de mai multe adaptări, pentru cinema, televiziune, teatru, teatru radiofonic, roman grafic şi chiar ca joc video. Una din cele mai apreciate ecranizări a apărut în 1974, cu Ingrid Bergman (Oscar pentru interpretare), Lauren Bacall, Albert Finney (nominalizat la Oscar) şi Sean Connery în distribuţie.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, maestra suspansului reuşea să scrie chiar şi două-trei cărţi pe an, dar după război Agatha s-a concentrat mai degrabă pe scenariile pentru piesele de teatru adaptate după povestirile ei ori pe romanele de dragoste, scrise sub pseudonimul Mary Westmacott. Un succes uimitor l-a avut piesa de teatru „Cursa de şoareci“, care a avut premiera în 1952, la Londra, şi care s-a jucat de atunci neîntrerupt, intrând în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe reprezentaţii (peste 24.000!).
În 1956, Christie a primit titlul onorific de Comandant al Ordinului Imperiului Britanic, iar 12 ani mai târziu, în 1968, soţul ei era ridicat la rang de cavaler pentru munca sa arheologică.
Ultima apariţie publică a ei a fost legată tot de o poveste orientală, la premiera ecranizării „Crimei din Orient
Expres“ din 1974. Sănătatea ei tot mai şubredă a consemnat-o la reşedinţa Winterbrook de lângă Wallingford, în Oxfordshire, unde s-a stins din viaţă la 12 ianuarie 1976, la vârsta de 85 ani, din cauze naturale. Fiica sa, Rosalind Hicks, a continuat să se ocupe de popularizarea operei şi de consolidarea reputaţiei mamei sale. Rosalind a decedat la 28 octombrie 2004, tot la vârsta de 85 de ani şi tot din cauze naturale. Nepotul Agathei Christie, Mathew Prichard, a moştenit drepturile de autor ale unor opere ale bunicii sale şi este în continuare asociat la compania ce se ocupă de gestionarea operei, Agatha Christie Limited.
Scrierile ei preferate.
A scris 80 de romane şi povestiri şi a intrat în Guinness Book of World Records ca scriitorul cel mai bine vândut al tuturor timpurilor şi al tuturor genurilor, alături de Shakespeare. Singura carte care a depăşit aceste vânzări a fost Biblia. Într-o scrisoare din 1972 către un admirator din Japonia, ea a enumerat care sunt romanele ei preferate din cele pe care le-a scris: Zece negri mititei, Uciderea lui Roger Ackroyd, O crimă anunţată, Crima din Orient Expres, Miss Marple. 13 Probleme, Spre zero, Noapte nesfârşită, Casa strâmbă, Vinovat fără vină, Mâna ascunsă.
Piesa ”cursa de şoareci”
Potrivit datelor UNESCO, este cel mai tradus scriitor, cărţile ei apărând în peste 56 de limbi. Răspândirea internaţională a operei ei este întrecută numai de producţiile Disney. Christie a repurtat succes după succes şi cu piesele de teatru pe care le-a scris: „Cursa de şoareci", jucată în deschiderea stagiunii Teatrului „Ambassadors" din Londra, la 25 noiembrie 1952, a fost menţinută în program şi în 2009, după cel puţin 23.000 de reprezentaţii. Pentru renumele ei literar, Agatha Christie a primit o seamă de distincţii, între care se detaşează cea de Commander of the Order of the British Empire în 1956, ridicat la rangul de Dame Commander of the Order of the British Empire în 1971.
Hercule Poirot.
David Suchet, probabil cel mai cunoscut interpret al lui Hercule Poirot pe micul ecran.
Detectivul apare în 33 dintre romanele şi în 54 de povestiri. Popularitatea sa a fost atât de mare, încât este singurul personaj literar căruia i-a fost publicat necrologul în New York Times, în 1974, după publicarea romanului „Ultimul caz al lui Poirot“ („Curtain: Poirot's Last Case“), la finalul căruia personajul moare.
La 100 de ani de la publicarea primului roman de Agatha Christie, serviciul poştal britanic, Royal Mail, a lansat o serie de timbre inspirate de şase dintre romanele sale, printre care romanul de debut „Misterioasa afacere de la Styles“, „Crima din Orient Express“, „Cadavrul din bibliotecă“ şi „O crimă anunţată“.
Miss Marple. Un personaj aparent ingenuu, menit să-i ia locul lui Poirot, care era deja vedeta seriei de romane poliţiste şi pe care autoarea ajunsese să-l deteste.