Coco Chanel: 136 de ani de la naşterea femeii care a schimbat destinul femeilor

„O femeie fără parfum e o femeie fără viitor“, spunea Mademoiselle Coco. Şi este doar una dintre maximele care au rămas de-a pururi în manualul oricărei femei care se respectă. Cine a fost, însă, cu adevărat femeia din spatele numelui care a revoluţionat industria modei?

Karl Lagerfeld a uluit lumea modei, cu opinia sa de-a dreptul blasfemică la adresa Femeii care înfiinţase brandul la umbra căruia el însuşi devenise faimos. „Coco a făcut multe, dar nu atât de multe pe cât se crede. Şi a făcut două mari greşeli“, decreta el, la o conferinţă International Herald Tribune. „A decis că jeanşii sunt oribili. Dar asta era moda lumii în acel moment: erau anii ’60. Şi a spus: «Niciunui bărbat cu care am vorbit nu-i place o femeie în fustă mini». Dar cred că niciunul n-a îndrăznit să-i spună unei doamne de 86 de ani că fustele mini sunt atât de sexy!“. Dacă Mademoiselle Coco ar fi fost lângă el atunci, l-ar fi privit sfredelitor, cu ţigareta între degete, şi i-ar fi spus: „O femeie e cel mai aproape de-a fi dezbrăcată când e bine îmbrăcată. Iar moda, mon cher, este ceea ce port eu!“. Femeia transformată în mit, de la care a început istoria modernă a modei, avea dreptul la orice opinie despre haine. Oare nu ea a declanşat revoluţia pantalonilor pentru femei?! Oare nu ea le-a dăruit doamnelor nemuritoarea little black dress, încă din anii ’20, când negrul era aproape exclusiv dedicat hainelor de doliu?! Sau tunsoarea scurtă, franţuzească, într-o eră în care femeile se chinuiau să-şi prindă părul în cocuri grele? Ori simbolicul taior din jerse, şiragurile de perle şi geanta cu lanţ lung, auriu, care şi azi sunt la fel de chic...  Ori chiar bronzul, îndrăgostită fiind de Riviera Franceză şi sfidând regula pielii albe ca spuma laptelui, impusă de aristocraţie. Coco Chanel făcuse pentru modă mai mult decât suficient,  dar probabil că suferea de păcatul de-a dispreţui propriile compromisuri săvârşite în tinereţe, pe care le dorise şterse cu buretele. Căci nu o dată Mademoiselle (născută pe 19 august 1883) inventase poveşti despre începuturile sale. Şi poate că fusta mini o ducea cumva cu gândul la vulgaritatea din cabaretul frecventat de ofiţeri de cavalerie, aflat în orăşelul Moulins, unde, la 18 ani, tânăra Chanel, proaspăt ieşită de la mânăstirea din Aubazine, încercase să se lanseze ca artistă.

Iată un proiect care i-a eşuat, dar care se pare că i-a adus porecla de Coco lui Gabrielle Bonheur Chanel, care-şi făcea acolo apariţia în ipostaza de „poseuse“, pe un cântec foarte popular atunci, „Qui qu’a vu Coco“.  Tot acolo l-a cunoscut pe Etienne Balsan, care provenea dintr-o familie de industriaşi bogaţi şi care i-a schimbat viaţa. La 23 de ani, Coco s-a mutat în castelul lui din Roy-allieu, de lângă Compiègne, şi, din acel moment, a reinventat instituţia femeii întreţinute (altfel spus, „cocotte“, de la care unii spun că ar veni, de fapt, porecla ei).

Chanel s-a vrut amanta modernă, independentă, cu propria carieră, niciodată soţie, niciodată mamă. Şi aşa a rămas toată viaţa, deşi biografa Justine Picardie sugerează, în cartea sa lansată în 2010, „Coco Chanel: The Legend and the Life“, că nepotul lui Coco, André Palasse, unicul fiu al surorii ei care s-a sinucis, Julia-Berthe, ar fi fost, de fapt, rodul legăturii lui Chanel cu Balsan. Un „detaliu“ neverificat, pierdut în negura timpului, la fel cum Mademoiselle a vrut să şteargă şi urmele sărăciei din

Saumur, acolo unde s-a născut pe 19 august 1883, ca fiică a unei spălătorese şi-a unui vânzător ambulant. O familie cu şase copii, în care părinţii şi-au oficializat relaţia abia după ce rudele lui Eugénie Devolle şi-au unit eforturile pentru a-l plăti pe Albert Chanel s-o ia de soţie. De unde, probabil, şi aversiunea de mai târziu a lui Coco pentru ceea ce ea percepea drept ipocrizia căsniciei. Mama Eugénie a murit când Gabrielle avea 12 ani, însă, ulterior, creatoarea de modă avea să pretindă că rămăsese orfană la doi ani, că tatăl ei fugise în America pentru a face avere şi că ea fusese lăsată în grija unor mătuşi. Chanel a iubit unda de mister aruncată asupra vieţii ei la fel cum creaţiile sale au complimentat mereu eternul mister feminin. „Mătuşile“ fuseseră, probabil, măicuţele de la Aubazine, iar tatăl n-a mai ajuns niciodată să facă avere în America, dar Chanel s-a descurcat singură, de vreme ce existau bărbaţii... „Atâta vreme cât ştii că bărbaţii sunt precum copiii, ştii totul!“, obişnuia ea să spună. Cu banii de la Etienne Balsan şi-a deschis un magazin de pălării şi tot prin Etienne, pătrunzând în cele mai înalte cercuri, l-a cunoscut pe căpitanul englez Arthur „Boy“ Capel (foto jos, alături de el), prieten cu Balsan.

Capel a fost bărbatul care a marcat-o cel mai mult pe Coco. Pentru el, l-a părăsit, în 1908, pe Etienne. El i-a finanţat primele magazine de haine. Şi tot el i-a inspirat designul pentru parfumul Chanel no. 5, Gabrielle fiind fascinată de sticluţele cu apă de toaletă Charvet, pe care Boy le purta în valiza lui de călătorie. A fost, probabil, singurul bărbat pe care l-a iubit. Dar nici cu el nu s-a căsătorit, Coco asumându-şi, parcă într-o dureroasă plăcere, acest statut de „damă cu camelii“ a modei. De altfel, Mademoiselle adora celebrul roman al lui Dumas, la fel cum adora cameliile, pe care le-a folosit şi în creaţiile sale, dar şi în decorul apartamentului pe care şi l-a cumpărat în 1918, pe rue Cambon, la numărul 31, în Paris – unde a rămas şi azi sediul central al Casei Chanel.

În acelaşi an 1918, Capel s-a căsătorit cu Lady Diana Wyndham, fără a întrerupe legătura cu Coco. Un an mai târziu, însă, Boy a murit într-un accident de maşină. „Moartea lui a fost o lovitură îngrozitoare pentru mine. Am pierdut totul atunci. Ce-a urmat, n-a mai fost o viaţă fericită...“, mărturisea Mademoiselle. Dar magazinele deschise cu ajutorul lui în Deauville şi Biarritz au avut un aşa succes încât, în 1916, Coco a putut să-i restituie lui Boy integral împrumutul iniţial, deşi căpitanul nu-i ceruse niciodată asta. „Am crezut că-ţi dau doar o jucărie pentru timpul liber, dar, de fapt, ţi-am dat libertatea“, avea să comenteze Boy succesul ei în modă.

Iar moda începuse să vibreze după ritmul ei. Din 1918, Chanel n-a mai putut fi oprită. Patru ani mai târziu, se împrietenea cu Pierre Wertheimer, directorul casei de parfumuri Bourgeois, şi, împreună cu el, lansa parfumul Chanel no. 5 – denumit aşa fiindcă, în copilărie, un ghicitor îi spusese că acesta e numărul ei norocos. De atunci, când Mademoiselle se apropia de sediul din rue Cambon, un angajat avea obligaţia de-a răspândi faimoasa esenţă pe scara cu oglinzi ce ducea spre apartamentul ei. Ulterior, însă, asocierea cu Wertheimer s-a transformat într-o aprigă bătălie pentru proprietatea asupra parfumului, după război, Chanel primind doar două procente scandaloase din vânzările mondiale ale Chanel no. 5.

În 1926, Coco mai dădea o lovitură de piaţă, inventând rochia neagră, denumită de Vogue-ul francez „Fordul lui Chanel“. În 1935, firma ei ajunsese să aibă 4.000 de angajaţi, iar Gabrielle îşi celebra succesul cu petreceri flamboaiante, devenind şi dependentă de morfină. Cineva avea să spună apoi că numele Coco i se trăgea mai degrabă de la faptul că dădea cele mai tari petreceri cu cocaină. „Trăieşti doar o dată. Atunci măcar să fii amuzant...“, comenta ea.

După Capel, bărbaţii n-au lipsit din viaţa ei, alegându-i chiar dintre cele mai influente figuri ale timpului, printre care şi poetul Pierre Reverdy, multe dintre maximele ei fiind atribuite inspiraţiei date de acesta. Una dintre cele mai cunoscute legături ale sale a fost, însă, cea cu Ducele de Westminster, care a cerut-o neobosit în căsătorie. „Au fost mai multe ducese, dar există o singură Chanel“, a replicat ea. Cea mai controversată legătură a sa rămâne, totuşi, cea cu ofiţerul nazist Hans Günther Von Dincklage, începută chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Coco s-a refugiat în Hotelul Ritz din Paris şi şi-a închis toate magazinele, decretând: „Acestea nu sunt vremuri pentru modă!“. Coco avea 58 de ani, Gunther era mult mai tânăr, iar opinia publică era scandalizată, creatoarea de modă fiind acuzată că e spioană nazistă. „La vârsta mea, dacă ai şansa de-a mai avea un bărbat, nu te mai uiţi în paşaportul lui“, a răspuns Coco.

Cu siguranţă, însă, că acest geniu al modei ar putea fi acuzat de un egoism feroce. Chanel iubea luxul, iubea viaţa bună şi a vrut, cu riscul oprobriului, să se ştie la adăpost. Mai departe de-atât, însă, lucrurile nu sunt clare, deşi suspiciunile de spionaj şi convingeri antisemite persistă până acum asupra numelui ei, tomul publicat în 2011, „Sleeping with the Enemy: Coco Chanel’s Secret War“, susţinând această ipoteză cu presupuse dovezi strânse din arhivele din întreaga lume. „S-au scris peste 57 de cărţi despre Gabrielle Chanel. Vă recomandăm să le consultaţi pe cele serioase“, a fost răspunsul oficial al Casei Chanel. La vremea respectivă, în 1944, anchetată fiind de autorităţile franceze, Mademoiselle a fost eliberată de aceste acuzaţii, în lipsa dovezilor, iar brandul ei a revenit răsunător în modă după război, ca şi când n-ar fi existat nicio pauză.

Chanel no. 5 a bătut recordurile de vânzări, după ce Marilyn Monroe a mărturisit că nu poartă în pat decât cinci picături din faimosul parfum. Iar Coco a continuat să-şi supervizeze îndeaproape colecţiile de modă până în ultima clipă a vieţii. A murit în somn, la 87 de ani, pe 10 ianuarie 1971. Era istovită după ce muncise la colecţia de primăvară. A lăsat în urmă o moştenire încă vie. Simplitatea în lux şi inspiraţia masculină, care, paradoxal, au reinventat feminitatea, sunt, indubitabil, mărcile ei. Şi, de fapt, istoria modei scrisă de ea nu e despre modă, ci despre ceva mai presus de asta. „Moda e trecătoare, stilul e etern“, spunea Coco. Şi iată cum creaţiile ei simbolice rămân piese de rezistenţă în garderoba oricărei femei care se respectă.