Madălina Manole… Vaya con Dios!

E un tip de obişnuinţă pe care vedetele îl întreţin. E dincolo de o dramă a ştirilor de la ora 5. Sunt persoane pe care le ştii undeva şi care într-un fel fac parte din obişnuinţele tale. De aici vin o parte din intenţiile isterice ale presei de-a afla detalii. Din faptul că marea parte a lumii trăieşte vieţile celor de la televizor. Îi investim constant cu senzaţia noastră despre fericirea lor. Privim cu invidie spre vieţile construite din succesul pe care ţi-l aduce celebritatea.

De Mădălina Manole ştiu cam de când m-am născut. E complicat să nu-ţi placă muzica ei şi să nu le porţi oamenilor ăstora o recunoştinţă. Astea sunt momentele în care ipocrizia umană nu mai poate fi personală. O găseşti exteriorizată isteric. Spontan toţi devin fani Mădălina Manole. Dacă te apuci să-i întrebi despre ultima melodie a ei, băi unu nu încropeşte un răspuns. Ironia sorţii e că toţi explică ce mare pierdere e pentru ei. Apoi apar cei din generaţia Mădălinei. Încep discursul cu adevăratele valori. Băi şi nu-l mai termină. Mădălina a făcut parte din generaţia Luminiţei Anghel şi a Loredanei. N-a ţinut pasul cu vremurile. Nu asta e drama.

Drama e tânguiala celor care nu contează azi, dar care trebuie respectaţi pentru că au contat atunci. Şi sunt exasperante discursurile care înconjoară momente nefericite de tipul ăsta. Ca să aibă rost ce zici, discursul trebuie să fie proporţional evenimentului. “A fost o mare artistă”. Luăm în discuţie şi varianta că n-ar fi fost?!? Nu? Atunci vorbeşti într-o exersare a maxilarului? Inna a câştigat sâmbătă la premiile industriei muzicale româneşti cinci premii. Probabil le merită. Dar ceea ce e cazul să recunoaştem e că generaţia noastră produce o muzică momentană. Generaţia Mădălinei Manole e cam ultima care a cântat o muzică pe care o vor asculta zâmbind cei care vor urma.