Tudor Petruţ: "Vreau să scriu un scenariu <Liceenii după 30 de ani>"

A dat Bucureştiul pe Orange County şi viaţa de actor pe cea de profesor. Totuşi, celebritatea l-a urmărit şi acolo, graţie unei reclame la carduri.

Îl ştiţi ca Şerban din Liceenii, dar pentru mulţi americani el este Miss Peggy din reclama pentru Discovery Card, difuzată chiar şi la Super Bowl. În viaţa de zi cu zi, însă, actorul Tu­dor Petruţ (54) s-a întors printre li­ceeni, fiind profesor de matematică în Orange County, un job care îi aduce multe satisfacţii. L-am vizitat şi noi acasă, în America, curioşi să vedem cum trăieşte el visul american.

Când am ajuns la poarta ta şi am auzit vorbindu-se româneşte, mi s-a părut că am ajuns acasă, deşi eşti aici de peste 20 de ani. Tudor: Da, am venit prima dată în 1990, deci sunt 28 de ani.

Sigur că e un proces natural să te america­nizezi, pentru că trebuie să te obişnuieşti şi să fii acceptat în societatea americană, nu ai cum altfel. Nu ţine numai de limbă, ci şi de o sumă de mentalităţi care se schimbă.

Mie îmi place să spun că am rămas un bun român. Asta înseamnă că mă interesează ce se întâmplă în România, mama mea locuieşte acolo, îmi vizitez ţara în fiecare vară, îmi do­nez timpul pentru cultura românească, atunci când am posibilitatea. Dar recunosc că, deşi vorbesc şi simt româneşte, totuşi sunt ameri­can, sunt de prea multă vreme aici.

Arca TV se adresează românilor de pretu­tindeni, are sediul în Houston şi colectează materiale de la românii din toate colţurile lumii, inclusiv din Los Angeles. Eu încerc să-i ajut cum pot, pentru că sunt mulţi români de valoare în L.A. şi, pe lângă cei recunoscuţi, sunt foarte mulţi oameni de ştiinţă, ingineri, oameni de afaceri care au mult succes în America. Din nefericire, noi, românii, nu ştim să facem echipă, suntem foarte puţini care avem dorinţa de a lucra ori de a face lucruri împreună.

Ooo!

În fiecare duminică dimineaţa, fie ploaie, vânt sau căldură tipic californiană, suntem la fotbal. Ne strângem cam 20-22 de persoane, în majoritate români, de toate vâr­stele şi din toate colţurile României, şi este o extraordinară plăcere să fim împreună.

Foarte greu! Fotbalul e boală grea şi, într-adevăr, noi mai golăneam pe terenurile de fotbal, mai ales când filmam pe la un liceu, şi Nicolae Corjos trebuia să alerge după noi şi să ne trimită la filmare.

Eu sunt gurmand, se vede,

, şi îmi face o mare plăcere să gătesc ca la mama acasă. Din păcate pentru voi, astăzi nu am decât mâncare mexicană. Dar fac foarte multe lucruri, pentru că am învăţat de la bunicele mele, de la mama şi-mi face plăcere, mă relaxează. Soţia mea şi cu mine avem mereu pe cineva la masă.

Nu-i place. Doina este cea de-a doua soţie a mea. Eu am venit aici prin căsătoria cu o ame­ricancă, cu care am doi băieţi. Şi, după ce lu­crurile n-au mai funcţionat, ne-am văzut fie­care de viaţa noastră. Apoi, am cunoscut-o pe actuala mea soţie, care este director de bancă şi căreia nu-i place expunerea, în general. Si­gur că mergem la evenimente împreună, dar niciodată n-am forţat-o să facă poze cu mine.

În vila sa cu piscină, flori şi palmieri din Orange County, cu vedere la întreaga vale, Tudor Petruţ trăieşte din plin visul american.

Şi tu ai o profesie serioasă aici, eşti profesor.

Da, sunt profesor de matematică la liceu. A fost o opţiune care a apărut când Hollywoo­dul părea foarte departe şi, pentru că trebuia să fac ceva, mi s-a părut o meserie foarte in­teresantă să lucrez cu copiii. Sistemul educa­ţional de aici este diferit, se lucrează foarte mult cu minorităţi, iar liceul la care predau are un program special şi majoritatea elevilor sunt de origine mexicană.

Cui îi mulţumeşti pentru matematică?

Liceului „Mihai Viteazu“. Am terminat mate­matică-fizică şi tot ce ştiu, tot ce folosesc, tot ce îmi trebuie ca să fiu profesor de algebră ţin minte din liceu. Pe urmă, pentru că nu am re­uşit la I.A.T.C. la secţia Regie decât din a treia încercare şi ca să nu fac armata „lungă“, am in­trat la Construcţii. După care cred că am fost singurul care m-am exmatriculat la cerere! Eu voiam să mă fac regizor şi, până la urmă, s-a întâmplat. Eram îndrăgostit de scândura tea­trului datorită unchiului meu, Emanoil Petruţ, şi a unei generaţii de mari actori cu care am copilărit la Teatrul Naţional din Bucureşti. Am nimerit în film ca o aventură, pentru că în ’77, când eram în curtea şcolii cu prietenul meu, Cristian Orăscu, regizoarea Geta Doina Tarnavschi ne-a văzut – că şi fata ei mergea la şcoală cu noi – şi ne-a chemat la o probă pentru

. Şi, uite aşa, am făcut primul film în ’78.

Cât contact mai ai acum cu actoria?

Mă duc la probe de filmare tot timpul, fac mereu câteva lucruri mici. Dar, să ne înţele­gem, indiferent cât de americanizat sunt, to­tuşi, sunt străin, am un nume străin, vorbesc cu accent, pot să fac orice fel de accent şi asta îngustează suma rolurilor pentru care mă pot chema.

Elevii tăi ştiu reclama pe care ai filmat-o aici?

Sigur că da, cea cu Miss Peggy. Uneori mai am surpriza să mă duc în clasă şi cineva să vină la mine cu telefonul şi să mă întrebe: „Tu eşti aici, la televizor?“, „Da, eu sunt“.

Dacă tot vorbim despre şcoală, băieţii tăi sunt studenţi?

Băieţii mei au terminat deja. Alexandru, băiatul cel mare, a terminat Relaţii Publice şi este asistent la Creative Artist Agency, cea mai mare agenţie de impresariat din lume. Face sport management şi lucrează cu mari sportivi. Cel mic, Ştefan, e un mare pasionat de automobile şi lucrează în marketing pentru Mercedes în Seattle, Washington.

Ce te-ar face să te întorci în România?

De câţiva ani de zile, mă duc în fiecare vară să stau cu mama şi să mă întâlnesc cu familia şi prietenii. Sunt foarte familiar cu România mo­dernă şi-mi plac foarte mult schimbările din ultimul timp. M-am învăţat, însă, cu un anumit regim de viaţă şi mi-ar fi foarte greu să mă re­adaptez la viaţa de Bucureşti. Totuşi, de-abia aştept să fac un film şi un spectacol-două de teatru în România. Şi mai am un vis! În fiecare vară, mă întâlnesc cu Ştefan Bănică, cu Mihai Constantin şi cu Oana Sîrbu, depănăm amin­tiri şi eu le spun tot timpul că aş vrea foarte tare să scriu un scenariu

pe care să-l şi filmăm într-o bună zi.

Cât la sută i-ai convins?

Nu ştiu, cred că aşteaptă scenariul.

Păi, pune-te pe treabă.

Uşor de zis, greu de făcut. Nu se ştie nicio­dată însă ce se poate întâmpla în viitor.

foto: Sorin Stana;

OK! Goes To L.A. – proiect realizat cu sprijinul 

.

#buyprint #eturia #designyourholiday #OKgoestoLA