20 de ani fără Diana. De la puştoaica pusă pe şotii, la soţia nefericită care trăia într-o colivie de aur

La 20 de ani de la dispariţia atât de tagică a Dianei, emoţia este la fel de vie, iar lacrimile celor care au iubit-o, la fel de fierbinţi. Noi te invităm să afli, din aceste pagini, cum a fost, cu adevărat, Prinţesa Inimilor. Povestea unei vieţi care a început ca un basm frumos şi s-a terminat atât de tragic este spusă, de data aceasta, chiar de oamenii care au cunoscut-o cel mai bine: fratele şi fiii ei.

Pe 31 august 1997, Prinţesa Inimilor pleca dintre noi

În copilărie, Diana Spencer era în multe feluri: naivă, ştrengară, o elevă nu foarte studioasă, o fetiţă care se visa balerină, o soră bună şi o puştoaică foarte curajoasă. Aşa şi-o aminteşte contele Charles Spencer, unul dintre cei cinci copii ai contelui Edward John Spencer şi-ai soţiei sale, Frances Vicontesă Althorpe. Şi nu în ultimul rând, Diana era un copil care a trecut, la fel ca fiii săi, prin divorţul părinţilor, la opt ani după naşterea ei.

Ca un mesaj plin de semnificaţii între trecut şi viitor, trebuie specificat că Diana Spencer a fost botezată la biserica St. Mary Magdalene, aceeaşi în care a fost creştinată şi nepoata ei, Prinţesa Charlotte, 54 de ani mai târziu.

Diana şi fratele ei, Charles

„Lumea se gândeşte că ea, în copilărie, a fost o orăşeancă foarte sofisticată. Adevărul este că Diana a fost fetiţa tipică de la ţară. Era o fire foarte sportivă. După ce mama noastră a plecat, ea şi-a atribuit un rol semi matern în casă. Era o puştoaică puternică cu o mare poftă de viaţă“, îşi aminteşte fratele Dianei, Charles, azi în vârstă de 53 de ani şi tatăl a şapte copii.

Aceste amintiri sunt din perioada copilăriei fericite din Park House, o proprietate închiriată de părinţii Dianei pe domeniul regal de la Sandringham. Totul s-a năruit atunci când mama lor a dispărut din peisaj, aşa cum avea să se întâmple, peste ani, şi cu Diana şi propria ei familie.

Diana în adolescenţă

„Divorţul părinţilor noştri a fost foarte dureros pentru Diana. Obişnuia să stea pe treptele casei de la Park House şi s-o aştepte să se întoarcă“, continuă fratele prinţesei.

După ce Diana şi-a terminat studiile, s-a mutat la Londra, acolo unde a locuit într-un apartament, cu un grup de prieteni, şi a lucrat ca educatoare la o grădiniţă.

James Colthurst, un prieten vechi de-al Dianei, îşi aminteşte următoarele, citat de publicaţia „People“: „Era un apartament plin de veselie. Ea era şeful în cadrul grupului ei. Asta era cât se poate de clar. Se vedea de atunci că o să aibă parte de un destin măreţ. Nu se implica în relaţii. Aproape că te gândeai că se păstra pentru ceva special“.

Acel cineva special avea să fie Prinţul Charles, pe care Diana l-a întâlnit în anul 1977, în perioada în care acesta se întâlnea cu sora ei mai mare, Lady Sarah (62). Ceva s-a întâmplat şi Diana i l-a suflat surorii sale pe moştenitorul coroanei. La rândul lui, Charles îşi aminteşte despre prima lor întâlnire, la casa ei din Althorp, pe când el era invitatul lui Sarah, iar Diana i-a apărut ca „o fetişcană de 16 ani, foarte amuzantă, veselă şi atrăgătoare“.

Diana Spencer, pe când lucra ca educatoare

A fost nevoie doar de 12 întâlniri între cei doi înainte ca regatul să fie bulversat de marea veste, pe 24 februarie 1981: un Charles de 32 de ani s-a logodit cu Diana Spencer, de 19.

Cinci luni mai târziu, pe 29 iulie 1981, cei doi se căsătoreau la Catedrala Sfântul Paul din Londra, însă amănuntul mai puţin ştiut este că printre invitaţii la nuntă s-a numărat şi femeia fatală Camilla Parker Bowles, cu care prinţul avusese deja o aventură în 1970. Mariajul ei cu ofiţerul de cavalerie Andrew Parker Bowles a fost obstacolul care a stat, într-o primă fază, în calea fericirii celor doi.

Deşi avea încă sentimente puternice pentru Camilla, Charles a crezut că este posibil să înveţe s-o iubească pe Diana. A fost nevoie de aproape 15 ani nefericiţi pentru ca cei doi să-şi dea seama că nu se potrivesc deloc.

 “Eram trei în acest mariaj“, avea să fie declaraţia tristă a unei femei care a suferit lângă un soţ insensibil, totul culminând cu lupta ei cu depresia şi bulimia.

Diana şi Charles, la anunţarea logodnei

Ba mai mult, o serie de mărturisiri audio trimise jurnalistului Andrew Morton şi publicate de acesta la 25 de ani distanţă, ne arată până unde ajunsese disperarea Dianei.

“Când eram însărcinată în patru luni cu William, m-am aruncat pe scări, încercând să-l sensibilizez pe soţul meu, să-l fac să mă asculte. I-am spus lui Charles că sunt dipserată şi plângeam încontinuu. Mi-a răspuns că nu vrea să mă asculte şi mi-a reproşat că mă port aşa. Aşa că m-am aruncat pe scări. M-a găsit Regina, era îngrozită de-a dreptul, tremura”, se arată îi aceste transcrieri ale casetelor înregistrate de prinţesă în anul 1991. O mărturisire care, dacă este reală, i-ar provoca lui William o suferinţă deloc necesară, după ce ducele a trecut deja prin trauma pierderii mamei.

După divorţul de Charles, în 1997, Diana era mai liniştită ca oricând şi hotărâtă să ducă o viaţă normală. Voia, în primul rând, să fie fericită, iar omul de afaceri egiptean Dodi Fayed părea bărbatul potrivit să umple golul lăsat de dragoste în inima ei. Iubirea se înfiripase între ei la începutul verii, în 1997, şi-avea să-şi găsească finalul tragic, ca un fel de ironie morbidă, la sfârşitul ei.

Cu Dodi Fayed, în ultima vară din viaţa ei

Fratele Dianei, Charles, îşi aminteşte de momentul în care a aflat de moartea acesteia. „Vorbeam la telefon cu sora mea, Jane, iar soţul ei lucra pentru regină. Auzeam discuţii pe numeroase linii telefonice, pe fundal. Apoi, l-am auzit pe el exclamând: Oh, nu!“

Mai dureros a fost momentul înmormântării surorii sale mai mari, pe 6 septembrie 1997. „Cea mai grea parte a fost să merg în spatele sicriului surorii mele, alături de fiii ei. Harry era o fiinţă atât de mică, iar eu eram atât de îngrijorat pentru el. Ce traumă are să fie asta pentru un copil atât de mic!“

„Acum, ea este într-un loc sigur şi fericit“, concluzionează fratele Dianei despre locul de vecii al Dianei, pe o insulă din cadrul reşedinţei familiei sale, Althorp. „Ea iubea natura…“