”Annus horribilis”, mesajul codat al Reginei Elisabeta din 1992. În lumina dosarelor Epstein, înțelegem mai bine
În toamna lui 1992, Regina Elisabeta a II-a a rostit una dintre cele mai memorabile fraze din istoria recentă a monarhiei britanice: „annus horribilis”. Discursul, ținut la Guildhall cu ocazia aniversării a 40 de ani de domnie, a fost o rară fisură în armura ei de autocontrol.
Regina Elisabeta a II-a a ținut aici un discurs despre „Annus Horribilis” (anul oribil) pe care tocmai îl trăise, odată cu destrămarea căsătoriilor fiilor ei, Prințul Charles și Prințul Andrew, și cu incendiul devastator de la Castelul Windsor. Prânzul de la Guildhall a fost oferit de Lordul Primar și de Corporația Londrei pentru a sărbători cea de-a 40-a aniversare a urcării sale pe tron. Prim-ministrul John Major o asculta, în timp ce își rostea tristul discurs.
Expresia folosită atunci a devenit emblematică atunci când casele regale trec prin probleme.
Elegantă, dar înspăimântată... asta a transmis atunci regretata suverană britanică.
Elisabeta știa multe și s-a simțit copleșită. În lumina dezvăluirilor actuale, înțelegem și de ce. Nora ei Fergie era o infidelă notorie, iar fiul Andrew o luase pe cărări greșite și inexplicabile.
Anul fusese marcat de incendii – la propriu și la figurat – iar cuvintele au părut, pentru prima dată, o recunoaștere publică a unei crize profunde în familie și instituție.
1992 a adus separarea lui Charles și Diana, ruptura dintre Andrew și Sarah, divorțul prințesei Anne și, peste toate, incendiul devastator de la Castelul Windsor. Atmosfera era apăsătoare, iar presa britanică devenise nemiloasă. Monarhia, obișnuită cu deferență, era pusă sub microscop, iar ideea de „familie-model” se destrăma în direct.
Pentru Prințul Andrew, anul a fost unul al expunerii publice. Fotografiile compromițătoare cu Sarah Ferguson și relația ei cu John Bryan au făcut înconjurul lumii. Imaginea Ducesei de York, surprinsă în ipostaze intime, a afectat grav prestigiul Casei Regale. Regina, profund atașată de rigoare și discreție, s-a văzut confruntată cu o sfidare a normelor pe care le prețuia.
Discursul „annus horribilis” a fost interpretat de unii comentatori drept un mesaj codat. Regina a vorbit despre „evenimente care nu au fost lipsite de tristețe” și despre nevoia de reflecție. În limbajul său rezervat, aceasta era aproape o mărturisire de durere personală. Nu era doar o criză instituțională; era o mamă care își vedea copiii rătăcind sub ochii unei națiuni critice.
Privind retrospectiv, unii leagă acea perioadă de umbrele care aveau să apară mai târziu în jurul lui Andrew, în contextul relației sale cu Jeffrey Epstein. Totuși, în 1992 nu existau public informații despre acele conexiuni. Asocierea lui Andrew cu Epstein a devenit cunoscută public mult mai târziu, culminând cu interviul controversat acordat BBC în 2019.
Speculația că regina ar fi știut detalii compromițătoare încă din anii ’90 nu este susținută de dovezi publice. Ce se poate afirma cu certitudine este că suverana era conștientă de vulnerabilitățile personale ale fiului său și de anturajele sale discutabile. Dar cultura monarhiei britanice a fost întotdeauna una a gestionării discrete, nu a confruntării publice.
Atmosfera din 1992 era una de asediu mediatic. Tabloidele britanice dominau agenda, iar fiecare greșeală era amplificată. În acest context, regina a ales să mențină linia tradițională: separarea problemelor personale de responsabilitatea constituțională. Andrew nu era atunci perceput ca o amenințare existențială pentru Coroană, ci mai degrabă ca un fiu imprudent.
De ce l-a „iertat”? În interiorul familiei, iertarea nu echivalează neapărat cu aprobarea. Regina era cunoscută pentru loialitatea față de membrii familiei, chiar și atunci când aceștia greșeau. În 1992, scandalurile erau de natură morală și maritală, nu juridică. În ochii ei, probabil, acestea țineau de sfera privată, nu de datoria publică.
Abia decenii mai târziu, când acuzațiile legate de Epstein au devenit imposibil de ignorat, poziția s-a schimbat. Andrew a fost retras din îndatoririle oficiale și i-au fost retrase patronajele. Deciziile au arătat că, atunci când reputația instituției a fost în joc la un nivel critic, regina – împreună cu actualul Regele Charles al III-lea – a acționat pentru a proteja Coroana.
„Annus horribilis” rămâne, astfel, un moment-cheie. Nu un cod al unor secrete ascunse, ci o rară fereastră către fragilitatea umană din spatele simbolului. În lumina evenimentelor ulterioare, discursul capătă o rezonanță diferită: vorbea despre durere, dezamăgire și responsabilitate. Dar, din datele publice disponibile, nu există dovezi că ar fi fost o aluzie la scandaluri care aveau să explodeze abia peste un sfert de secol.
Foto: GettyImages