Elisabeta a României, prințesa cea capricioasă care, ajunsă Regina Greciei, era să distrugă monarhia
Cea mai frumoasă și capricioasă fiică a Reginei Maria era percepută ca fiind egoistă, însă, în realitate, ea nu se putea plia pe marele ei rol și nu se simțea în stare să se ridice la nivelul pretențiilor celorlalți.
S-au împlinit 99 de ani de la trecerea în neființă, la Cannes, a fiicei celei mari a Reginei Maria, Principesa Elisabeta a României. Născută în sânul aristocrației europene, această frumusețe clasică a condus Grecia ca soție a Regelui George al II-lea, a avut numeroase aventuri amoroase și a colaborat cu unii dintre cei mai renumiți artiști ai secolului XX. A trăit căderea imperiilor, a participat la mai multe revoluții și, la un moment dat, a decis să-și adopte amantul, mult mai tânăr decât ea. Dar cel mai curios lucru este că Elisabeta a României nu era prea plăcută de nimeni. Și, ca să fim corecți, nici ea nu îi plăcea pe ceilalți.
Acest contrast între marile privilegii și dificultățile personale a urmărit-o pe Principesa Elisabeta toată viața. S-a născut în 1894, fiind fiica Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria a României. S-a născut în plină splendoare neorenascentistă, la castelul Peleș, primind numele mătușii sale paterne, Regina Elisabeta, care a scris mult, a publicat sub pseudonimul Carmen Sylva și a organizat petreceri la Peleș cu elita culturală de la sfârșitul secolului.
Mama tinerei Elisabeta, Maria, era membră a Familiei Regale britanice, fiica Prințului Alfred, duce de Edinburgh (ulterior duce de Saxa-Cobourg și Gotha) și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei. În memoriile sale, Regina Maria și-a descris fiica ca fiind „o fetiță adorabilă, cu o față solemnă și un puternic simț al corectitudinii”. Probabil că acesta este cel mai amabil lucru pe care l-a spus despre Elisabeta, pe care mulți o considerau foarte frumoasă, dar pe măsură de capricioasă. Nu a trecut mult timp până când și Regina Maria a început să o descrie pe tânăra Principesă Elisabeta ca fiind vulgară și rece.
Însă Elisabeta a fost separată de părinții ei și trimisă să locuiască cu monarhii de atunci, Carol I și Elisabeta a României, întrucât aceștia o considerau pe mama ei a fi prea libertină - se zvonea că Maria, pe atunci prințesă moștenitoare, avusese o serie de amanți de rang înalt, printre care Marele Duce Vladimirovici al Rusiei, Prințul Barbu Știrbey și Waldorf Astor. Se spunea chiar că acesta din urmă era tatăl secret al fratelui Elisabetei, Prințul Nicolae, ai cărui ochi albaștri pătrunzători și nasul coroiat semănau uimitor cu cei ai celui de-al doilea Viconte Astor.
Tânăra Elisabeta a României nu putea crește sub o influență atât de imortală, așa că a fost crescută de regi. Aceștia nu erau bunici iubitori, cel puțin nu cu ea. Carol și Elisabeta îl adorau pe fratele prințesei, numit și el Carol, dar nu și pe ea. De aceea, Elisabeta a crescut izolată social și, dacă ne luăm după idila ei fără prea multă pasiune cu viitorul Rege George al II-lea al Greciei, era mai mult decât dispusă să-și descarce frustrările.
Elisabeta, Principesa României, Regina Greciei
Principesa Elisabeta l-a cunoscut pe vărul său de gradul al doilea, pe atunci al doilea în linia de succesiune la precarul tron grecesc, în 1911. Cele două națiuni fuseseră aliate în timpul războaielor balcanice și, așa cum era obișnuit în acea perioadă, au căutat să-și consolideze legăturile diplomatice prin căsătoria a doi membri ai familiilor regale. George i-a cerut mâna Elisabetei, dar mătușa ei a încurajat-o să refuze oferta. Și asta a și făcut. Potrivit Elisabetei, George nu doar că era prea mic pentru a fi soțul ei, dar era și „prea englez”. Ea moștenise elocvența mătușii sale și a declarat motivele refuzului primei cereri în căsătorie: „Dumnezeu a început prințul, dar a uitat să-l termine”.
Dar avea deja 25 de ani, ceea ce o făcea, în toate privințele, „o fată bătrână și ofilită”. În 1919, mama ei (deja Regina Maria) a luat-o cu ea la Paris pentru a participa la conferințele internaționale de pace care au urmat Primului Război Mondial. Dar prințesa română nu era interesată de aceste tratate geopolitice și nici de ororile militare fără precedent. Însă, dacă tot erau acolo, Regina Maria îi căuta un ginere. Neatingându-și obiectivul, Regina Maria și fiicele sale s-au întors în România la începutul anului 1920. În timpul unei escale în Elveția, cele trei s-au întâlnit cu Familia Regală greacă, care trăia atunci în exil după căderea Regelui Constantin I.
O reîntâlnire incomodă, poate, pentru Elisabeta și Prințul George (acum Diadochos, moștenitorul tronului). „Îți amintești de Prințesa României, moró mou? Da, cea care a refuzat să se căsătorească cu tine și te-a numit fizic malformat: aceea. Nu știi cât de bătrână a devenit...”. Regina Maria, mereu atât de încântătoare, era hotărâtă să nu rateze această întâlnire întâmplătoare. După ce i-a reamintit Elisabetei că era „grasă și cu o inteligență foarte limitată”, a convins-o pe fiica sa să accepte a doua cerere în căsătorie a Prințului George.
Minunat! O nuntă regală. Din păcate, statutul monarhiei grecești era mult mai puțin ilustru decât atunci când Elisabeta îl respinsese pe prinț. George și familia sa se aflau, desigur, în exil, cu interdicția de a se întoarce în Grecia și fără un ban. Cu toate acestea, cuplul s-a străduit să scoată ce era mai bun dintr-o situație proastă și s-a întors la București pentru a-și anunța logodna. Din păcate, la intrarea în România, Prințul George a fost informat că fratele său mai mic, Regele Alexandru I, fusese mușcat de un macac de Berberia și murise la scurt timp din cauza unei septicemii.
După un an, Elisabeta și George (acum moștenitor al tronului, grație hazardului) s-au întors la Atena și au început să facă planuri pentru nunta lor. Diadochos fusese repus în funcția de șef al statului după un referendum oarecum dubios, în care 99% din populație votase în favoarea revocării Regelui Constantin. Nunta sa cu Elisabeta în 1921 a fost un eveniment fastuos și solemn, care a adus multă bucurie poporului grec. Nu a fost însă la fel și pentru noua prințesă moștenitoare, despre care se spune că a vărsat o lacrimă înainte de a se căsători.
O intrusă în Familia Regală greacă
Manevrele matrimoniale ale Reginei Maria nu s-au oprit aici. Câteva zile mai târziu, fratele Elisabetei, Prințul moștenitor Carol al României, s-a căsătorit cu sora noului ei soț, Prințesa Elena a Greciei. Elisabeta era foarte supărată, deoarece fusese mereu geloasă pe cumnata ei. Nici cu soacra sa, Regina Sofia, nu era deosebit de afectuoasă. Poate că personalitatea introspectivă a Elisabetei a fost interpretată de suverana greacă ca aroganță, mai degrabă decât ca un simptom al incapacității sale de a vorbi limba noii sale patrii. În orice caz, acum se trezea fără un ban (din cauza tranzacțiilor dubioase ale consilierilor săi financiari din România), trăind în străinătate cu socrii care o considerau destul de iritantă și, probabil, blestemând ziua în care Dumnezeu a inventat maimuța. Ca să completeze totul, soțul ei „nefinisat” continua să fie nesatisfăcător, iar Elisabeta tânjea după o iubire puțin mai pasională decât cea a lui Diadochos, care era destul de stins.
Așa că a decis să se dedice muncii sale. În umbra războiului greco-turc, Prințesa moștenitoare s-a alăturat Crucii Roșii, îngrijind soldații răniți în apropierea Anatoliei. Doar Elisabeta își petrecuse copilăria îngrijind soldații răniți în țara sa în timpul Primului Război Mondial, deși noua sa poziție regală îi oferea probabil o mai mare eficacitate politică: în timpul Primului Război Mondial, tânăra Elisabeta nu putuse oferi decât cuvinte amabile și țigări. În timpul liber, prințesa moștenitoare găsea alinare în grădinărit, pictură și desen, ajungând să ilustreze operele autorului belgian Émile Verhaeren, nominalizat de șase ori la Premiul Nobel.
Tragedia a lovit curând cuplul regal, care nu a reușit să conceapă un moștenitor pentru regatul Greciei. Conform registrelor oficiale, Principesa Elisabeta a suferit un avort spontan în timpul unei călătorii la Izmir. Cu toate acestea, se zvonea că rămăsese însărcinată în urma unei aventuri cu diplomatul britanic Frank Rattigan și că a suferit un avort secret la Izmir pentru a evita nașterea unui copil nelegitim. Oricare ar fi fost cauza, pierderea copilului a cufundat-o pe aceasta într-o depresie. Curând s-a îmbolnăvit de tifos și pleurezie și a căutat alinare la București, în casa părinților ei. Nici căsnicia ei, nici ea nu și-au revenit complet...
Odată cu abdicarea Regelui Constantin, George a urcat pe tron la 27 septembrie 1922, iar Elisabeta a devenit regina elenilor. Dar nici măcar monarhii greci nu au scăpat de revoluția care străbătea străzile țării lor. Nu au putut opri aproape execuția unchiului său, Prințul Andrew, în timpul Procesului celor Șase. În plus, Elisabeta nu mai era îndrăgostită de soțul ei și îi mărturisise mamei sale că nu dorea să-i dăruiască un moștenitor. Iar o tentativă de lovitură de stat în octombrie 1923 a fost picătura care a umplut paharul. Regele George și Regina Elisabeta au decis că se săturaseră de Grecia și s-au întors în România.
Regina Elisabeta Greciei era să distrugă monarhia
Situația s-a schimbat la București. Acum George era cel nemulțumit și se plictisea. Regina Elisabeta, în schimb, era destul de fericită în exil. A ajuns la o anumită pace cu mama sa, ilustrând cartea Mariei „Țara pe care o iubesc” (care a fost recenzată de Virginia Woolf, care considera că dezvăluia prea mult cortina aurită a monarhiei: „Cuvintele sunt lucruri periculoase, să nu uităm”, scria ea, „o republică s-ar putea naște dintr-un poem”). Elisabeta s-a distras de la căsnicia ei lipsită de dragoste jucându-se, mâncând în exces și flirtând cu cumnatul ei, Regele Alexandru I al Iugoslaviei, în timpul unei presupuse vizite la sora ei bolnavă, Regina Maria. Când vestea unei aventuri cu bancherul soțului ei amenința să provoace un scandal, ea s-a limitat la a-l numi „șambelanul ei”, ceea ce este genul de lucruri pe care le poți face când ești Regina Greciei.
În mai 1935, Elisabeta s-a confruntat cu o veste teribilă: republica greacă cădea. Monarhia urma să fie restaurată. În sfârșit, se putea întoarce la Atena ca regină legitimă. „Nici vorbă!”. Regina Elisabeta l-a acuzat pe Regele George al II-lea că a părăsit căminul familiei și a divorțat rapid de la un tribunal din București. Regelui nu i s-a cerut niciodată versiunea sa asupra faptelor.
Fosta regină a grecilor a putut trăi în stil mare după divorț. Instabilitatea politică din România a dus la urcarea pe tron a fratelui ei, Prințul moștenitor Carol, spre consternarea familiei sale. Ei nu-i aprobau amantul, dar dacă era ceva ce Elisabeta înțelegea, acela era purgatoriul întunecat al unui mariaj eșuat. Ca singură apărătoare a noului Rege Carol, pe care îl ținuse la curent cu problemele naționale în timpul propriului exil, ea a exercitat o mare influență în România din vila sa în stil italian, Palatul Elisabeta.
Lucrurile păreau în sfârșit să se îmbunătățească. Dar, așa cum era de așteptat în istoria Elisabetei a României, în curând au început să se înrăutățească din nou. Regele Carol al II-lea a fost detronat în 1940, iar nepotul său, Mihai I, a fost încoronat. Iar Elisabeta — considerată acum un fel de primă doamnă — a decis că preferă comunismul coeziunii familiale și a conspirat activ împotriva coroanei. Ea a primit lideri revoluționari în domeniile sale din Banloc și nu numai că a încercat să scape de regele român, dar și-a folosit amantul, un om de finanțe, pentru a plăti o gherilă care lupta împotriva fostului său cumnat, Regele Pavlos I al Greciei. Împreună cu sora sa, Ileana, Elisabeta era cunoscută drept „mătușa roșie” a Regelui Mihai.
Ce nu știa ea era că n-a ajutat nicidecum monarhia, ci a dus la nimicirea ei și la trimiterea sa într-un alt exil. După căderea monarhiei în România, Partidul Comunist a expulzat-o pe Elisabeta din țară. După ce și-a ars arhivele personale, fosta regină s-a urcat într-un tren cu destinația Zurich, înainte de a se instala în Villa Rose Alba, în Cannes. Acolo, a avut un iubit mult mai tânăr, Marc Favrat, care promitea să devină artist, și i-a cerut vărului său, Prințul de Hohenzollern, să-i acorde un titlu. Cum acesta nu a făcut-o, Elisabeta a decis... să-și adopte tânărul iubit.
Când a murit, la 14 noiembrie 1956, Isabel a României fusese exilată de cel puțin două ori, se căsătorise într-una dintre cele mai turbulente monarhii din Europa (și apoi divorțase) și își petrecuse o mare parte din viață supărată pe familia sa numeroasă. Poate că mama ei îi lăuda uneori corectitudinea, dar se pare că, într-adevăr, cea mai mare calitate a Elisabetei era sângele rece.
FOTO: Historia, Muzeul Național de Istorie a României, Arhivele Naționale ale României, Colecția Documente fotografice, Profimedia, Casa Regală