Prințesa condamnată la singurătate. Necăsătorită și fără copii, a ajuns să depindă de sora ei, Regina Sofia a Spaniei
Sora Reginei Sofia a Spaniei şi a Regelui Constantin al Greciei putea fi o artistă de excepție sau o soție de prinț ori de ambasador, dacă nu i s-ar fi refuzat dreptul la fericire.
Viața venerabilei Prinţese Irene (83) a fost întotdeauna indisolubil legată de cea a surorii sale mai mari, Regina Sofia a Spaniei (87). Nu numai rude, ci şi confidente şi surori de suferinţă, ambele fiice ale Reginei Federica şi ale Regelui Pavlos al Greciei au trăit, de-a lungul întregii lor vieţi, drama exilului, trădări în dragoste şi multe experienţe care le-au rănit, găsind totodată alinare în actele caritabile, pasiunea pentru artă şi călătorii şi mergând mai departe mână-n mână.
Cu toate acestea, cel mai necunoscut aspect a al vieţii private a Prinţesei Irene a fost întotdeauna dragostea. „Am fost îndrăgostită, desigur, dar nu vreau să împărtășesc nicio poveste de dragoste pe care am trăit-o din discreție”, a spus ea în cadrul unei conversații pentru cartea Evei Celada. Discreția nu este doar o alegere pentru Irene, ci un principiu care ghidează fiecare decizie din viața ei: „Relațiile mele romantice implică terțe părți și nu doresc să fac rău nimănui“, a mărturisit ea, despre care se ştie că a sacrificat multe pentru „binele familiei“. „I-a fost refuzată fericirea iubirii“, spun jurnaliştii de la Bunte, rezumând modul în care aceasta nu a reușit să își găsească jumătatea, ceea ce a determinat-o să fie mereu singură.
Prințesa Irene a Greciei s-a născut pe 11 mai 1942 la Cape Town, în Africa de Sud, ca al treilea copil al familiei moştenitoare elene. Părinții ei, pe atunci Prințul Pavlos și Prințesa Frederica, se aflau în exil împreună cu ceilalţi doi copii ai lor, Sofia (n. 1938) şi Constantin (n. 1940), născuţi la Atena.
După război, bunicul ei şi-a recăpătat tronul prin referendum, în 1946, iar familia moştenitoare s-a întors bucuroasă la vila din Psychiko, de lângă Atena. La vremea aceea, însă, nimeni nu intuia că, în doar câteva luni, totul se va prăbuşi în jurul lor: pe 1 aprilie 1947, bunicul său, Regele George al II-lea, a murit, iar părinţii ei au devenit noii regi; iar o insurecție comunistă pornită în nordul Greciei a dus la Războiul civil grec, destabilizând ţara. Răsculaţii o arătau cu degetul pe Federica pentru ascendența sa germană – bunicul ei fusese Împăratul Wilhelm al II-lea – , iar fraţii săi fuseseră nazişti, membrii ai SS, şi chiar ea însăşi fusese racolată în adolescenţă în Liga Fetelor Germane, un grup nazist de tineret. Sub acest val de ură generalizat, Familia Regală elenă a fost permanent atacată din toate părţile.
Cât au fost mici, copiii au fost ţinuţi departe de aceste neajunsuri ale puterii cu greu redobândite. Irene, în special, era o fire artistică şi, de la la o vârstă fragedă, ea a arătat clar că are un mare talent pentru muzică. Apoi, sub îndrumarea pianistei Gina Bachauer, Prinţesa Irene a Greciei a devenit o pianistă profesionistă de excepție. De fapt, presa își amintește de marele ei debut britanic în 1969, la Royal Festival Hall. A fost un moment în care Irene a fost emoționată până la lacrimi de o ovație care a ridicat publicul în picioare, inclusiv mondenitățile vremii. „Prințesă sau nu, ea cântă mai mult decât bine“, spunea presa vremii, lucru reamintit azi de un reportaj din publicaţia germană Bunte.
Din păcate, deşi se remarcase prin talentul său, Irene nu avea la fel de mult succes şi în viaţa privată. Brunetă, slabă, de înălțime medie și cu trăsături atrăgătoare, ea se număra printre burlăciţele regale ale anilor ’60. Fraţii ei se căsătoriseră deja, Sofia cu Juan Carlos al Spaniei, iar Constantin cu Anne-Marie a Danemarcei, şi erau meniţi să fie regi. Iar ea trebuia să se mulţumească cu titlul de Prințesă moștenitoare a Greciei, pe care l-a deţinut temporar între moartea tatălui său și nașterea primului copil al fratelui său, în 1964. La 22 de ani, Irene şi-a făcut mari speranţe atunci când a început să fie curtată de Prinţul Maurice de Hesse şi apoi de Prințul Michel de Orléans, fiul pretendentului la tronul Franței, Henri, Conte de Paris. Însă primul nu a fost pe gustul mamei sale, iar al doilea a cunoscut-o între timp pe nobila franceză Béatrice Marie Pasquier de Franclieu, cu care s-a şi căsătorit.
Regina n-a fost niciodată de acord cu pretendenții ei
Oricum, Regina Frederica nu a fost niciodată de acord cu pretendenții ei, mai ales după căsătoria Sofiei, care ridicase ștacheta foarte sus. Federica voia s-o mărite cu un membru destoinic dintr-o casă regală domnitoare şi nimic mai puţin. Asta deşi Irene era foarte îndrăgostită de unul dintre pretendenții săi, printre care s-ar fi aflat şi cu un conaţional al ei, chipurile un bărbat căsătorit.
Visele de mărire ale Familiei Regale elene s-au destrămat odată cu detronarea lui Constantin, care a fost ultimul rege al grecilor, monarhia fiind abolită în 1973, anul care a declanşat cel de-al doilea lor exil. Un timp, Irene s-a mutat în India împreună cu mama ei, însă după moartea acesteia, în 1981, a acceptat chemarea surorii ei în Spania, locuind într-un apartament din Palatul Zarzuela din Madrid. La începutul acelui deceniu, se vorbea despre o posibilă relaţie a prinţesei, care avea în jur de 40 de ani, cu Gonzalo de Borbón, fratele Ducelui de Cadiz și vărul Regelui Juan Carlos, ori cu scriitorul Jesus Aguirre, care a curtat-o intens, dar care s-a căsătorit în cele din urmă cu Ducesa de Alba.
Bărbatul care i-a frânt inima
Dar, mai mult decât pe aceştia, Irene l-a preţuit pe diplomatul Guido Brunner, ambasadorul Germaniei la Madrid între 1987 și 1992. Brunner era un bărbat inteligent, cult şi foarte sociabil, căruia îi plăcea muzica la fel de mult ca prinţesei elene şi deţinea ca nimeni altul arta conversaţiei. În plus, trecuse prin aceleaşi încorsetări sociale, ca fiu al unui german, însă reuşise să intre în serviciul diplomatic şi să ocupe funcții importante, inclusiv pe cea de comisar european pentru energie, educație și cercetare, apoi de membru al Senatului din Berlin, de viceprimar al Berlinului și de membru al Observatorului german al ONU. Totodată, trecuse deja printr-un mariaj şi se vedea recăsătorit, dar… nu cu Irene.
El o considera „o adevărată prințesă preocupată de umanitate, în loc să își petreacă timpul la prezentări de modă“, potrivit jurnalistului Jaime Peñafiel, fost redactor-şef al revistei Hola şi autor de biografii regale romanţate, care povestea că cei doi se întâlneau într-o cafenea din Madrid. Cert e că, pe fondul unei animozităţi între el şi Regele Juan Carlos, Guido Brunner a ales să se căsătorească cu Elena Abreu. Dar mai mult decât această alegere, pe Irene a durut-o moartea lui prematură, la 67 de ani.
După o lungă depresie, ea a fost diagnosticată cu cancer la sân în 2002. În urma chimioterapiei, starea ei s-a deteriorat rapid, acum suferind de Alzheimer şi fiind imobilizată într-un scaun cu rotile. „Prinţesa trăiește în izolare, în spatele zidurilor Palatului de la Zarzuela“, ne informează publicaţia Bunte. Un final trist pentru o prinţesă atât de sensibilă, dar care n-a reuşit să-şi trăiască nicio poveste de dragoste până la final.
Foto: Getty Images, Profimedia