Prințesa Irene a Greciei a murit domnișoară. Nu și-a găsit niciodată împlinirea în dragoste

Moartea Prințesei Irene a Greciei, survenită ieri la Palatul Zarzuela din Madrid, a adus în atenție figura unei femei care a trăit mereu în umbra istoriei, dar și în umbra propriei tăceri.

Sora mai mică a Reginei Sofia a Spaniei și a Regelui Constantin al II‑lea, Prințesa Irene a Greciei s‑a stins la 83 de ani, „înconjurată de cei dragi”, după cum a transmis Casa Regală Spaniolă: „Majestățile Lor Regele și Regina, împreună cu Majestatea Sa Regina Sofia, regretă să anunțe trecerea la cele veșnice a Alteței Sale Regale Prințesa Irene a Greciei, la ora 11:40, la Palatul Zarzuela din Madrid.”

Deși născută într‑o Familie Regală, Irene nu a urmat niciodată traseul clasic al unei prințese europene. Nu s‑a căsătorit, nu a avut copii și, după cum notează presa internațională, a rămas „o figură discretă și privată” a monarhiei elene. „Daily Mail” subliniază că: „Îndrăgita prințesă nu s‑a căsătorit niciodată și nu a avut copii.” Cu alte cuvinte, Prințesa Irene a murit domnișoară.

O viață fără partener – între speculații și tăcere

Despre viața sentimentală a prințesei nu există date publice. Nicio publicație nu menționează logodne, relații confirmate sau iubiri ratate. 

Deși s-a zvonit că prințesa ar fi avut o relație cu un grec căsătorit, nu s-a știut niciodată oficial că ar fi avut un partener. S-a spus că a avut o relație serioasă cu Prințul Michel d'Orléans și că a fost pe punctul de a se căsători cu Regele Harald al Norvegiei (ar fi fost regină), dar în cele din urmă se pare că Irene nu a găsit dragostea sau un partener căruia să-i spună „Da”.

Această absență a informațiilor a alimentat ideea unei vieți neîmplinite în plan personal. Într‑o epocă în care prințesele europene deveneau regine, mame, figuri publice, înseși surorile sale au purtat coroană și au născut câte 3-5 copii, Irene a rămas „domnișoară” – un cuvânt care, în cazul ei, pare să descrie nu doar o stare civilă, ci o întreagă existență, mulțumindu-se să joace rolul de mătușă pentru numeroșii ei nepoți și nepoate. O alegere de viață pe care a explicat-o târziu în memoriile sale, scrise în 2007 împreună cu jurnalista Eva Celada: „Sincer, viața mea a fost foarte împlinită, în ciuda celibatului meu. Nu pot să mă plâng, pentru că a fost bogată în alte privințe. În Grecia, eram întrebată mereu când mă voi căsători; în exil, slavă Domnului, acest lucru a încetat. Există alte forme de iubire cărora te poți dedica și care îți umplu viața”, a explicat prințesa.

Ea spunea atunci că consideră celibatul „o șansă și un destin. Când eram mai tânără, mi s-a întâmplat să mă simt singură și mi-aș fi dorit să am un partener și copii; nu neg acest lucru”. O ușoară frustrare cu atât mai prezentă cu cât pianista confirma că a cunoscut într-adevăr emoțiile iubirii: „Am fost îndrăgostită, desigur, dar nu doresc să povestesc poveștile mele de dragoste”.

Prințesa a respins, însă, zvonurile potrivit cărora celibatul ei se datora apropierii de mama sa, Regina Frederika, acea „Queenie cea mică și rea”, cum era cunoscută în epocă și căreia „îi plăcea să controleze totul”. Cele două femei au fost nevoite să plece împreună în exil, în urma instaurării dictaturii coloneilor în 1967. „Desigur, fiind celibatară, petreceam mai mult timp cu ea, dar nu am renunțat niciodată la căsătorie pentru a mă ocupa de ea”, mărturisea prințesa. În acea perioadă, în Grecia, era prost văzut să devii independentă și să locuiești în propriul apartament fără să fii căsătorită. Se locuia cu mama până la căsătorie. Lumea s-a schimbat atât de mult! În bine, în anumite privințe”, își amintea Prințesa Irene, înainte de a se felicita pentru o altă schimbare: posibilitatea prinților și prințeselor de a se căsători cu persoanele pe care le aleg.

De altfel, pentru Irene, obligația de a-și găsi un soț printre membrii aristocrației i-a frânat direct planurile matrimoniale. „Era o problemă pentru toate persoanele de vârsta mea. Diversitatea era mai redusă, așa că găsirea unui partener era o adevărată provocare. Și dacă nu iubești pe cineva, nu-l iubești, indiferent dacă este prinț sau nu. Pentru a găsi un soț, nu aveam nevoie de un bărbat, ci de un sfânt. Nimeni nu m-ar fi putut suporta”, explica prințesa, despre care zvonurile insistente spuneau că ar fi logodită cu Harald al Norvegiei, care în realitate avea ochi doar pentru viitoarea sa soție, plebeea Sonja Haraldsen.

O femeie cultivată, spirituală, dar mereu în umbră

Pasiunea ei pentru muzică este bine documentată. A fost o pianistă profesionistă, iar presa britanică nota încă din anii ’60: „Are o tehnică admirabilă, un simț al ritmului foarte viu și, mai presus de toate, poate transmite o intensitate a emoției.”

A fost atrasă de spiritualitate, de filosofia indiană, de arheologie și de activități caritabile. Site‑ul oficial al familiei regale grecești o descrie astfel: „Liniștită, neconvențională și interesantă, cu o latură spirituală și plină de umor, Prințesa Irene și‑a dedicat viața muzicii și alinării suferinței umane.”

Totuși, în ciuda acestor preocupări, imaginea publică a rămas aceea a unei femei care nu și‑a găsit niciodată propriul drum în afara familiei. A locuit peste patru decenii la Palatul Zarzuela, într‑un apartament modest, aproape monastic. „Greek City Times” nota: „În ultimii ani, a locuit într‑un apartament din Palatul Zarzuela.”

Regina Sofia, sora ei „inseparabilă”, după cum o numește revista „Hola!”, i‑a fost alături până în ultima clipă. Moartea Prințesei Irene închide nu doar un capitol al monarhiei grecești, ci și povestea unei femei care a trăit între datorie și singurătate, între luminile istoriei și umbrele propriei tăceri. O viață în care discreția a fost scut, iar neîmplinirea – poate – o rană pe care doar ea a cunoscut‑o cu adevărat.

FOTO: Profimedia, Getty Images