Regele Mihai, un secol de istorie

Cu el se încheie şirul regilor României. Martor al unor evenimente cruciale pentru întreaga lume, istoria lui se confundă cu mai mult de jumătate din cei 151 de ani de regalitate în ţara noastră. Acum, în ceasul despărţirii, apune un secol de loialitate, decenţă şi clasă, aşa cum România n-a mai avut. Nu ne rămâne decât onoarea de a-i fi fost contemporani.

Era ultimul şef de stat în viaţă care era în funcţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un om cât o istorie, cu un destin ca un scena­riu de film. Pe cât de iubit, pe atât de prigonit. Pe cât de apreciat de politicienii lumii, alături de care a stat la masa tra­tativelor, pe atât de uitat în anii de exil, când a fost nevoit să trăiască în anominat. Silit să-şi părăsească tronul şi ţinut o jumătate de secol în pribegie forţată, Regele a închis ochii departe de poporul căruia i-a fost loial şi care-l considera, cumva, nemuritor.

Cu un destin trist, marcat de suferinţe, ul­timul rege al României a cunoscut, de la naş­tere până la tinereţe, doar intrigi de palat şi singurătatea puterii. Iar amintirea unei mame mai tot timpul în lacrimi i-a marcat semnifica­tiv primii ani: „Suferinţa mamei a fost cea mai veche amintire a mea din România...“, spunea amar Regele, care a văzut lumina zilei la Pe­lişor, în Sinaia, pe 25 octombrie 1921, după o naştere grea. „Ştiam că se întâmplau lucruri care nu trebuiau să se întâmple. O vedeam pe mama plângând şi nu înţelegeam de ce“, re­memora Majestatea Sa acei ani, în interviul Nihil sine Deo, realizat de Cristina Ţopescu în 2006, făcând referire la mariajul părinţilor săi, Regele Carol al II-lea şi Regina Elena. Divorţul din decembrie 1925 l-a marcat profund, când tatăl său i se dăruia total femeii vieţii lui, Elena Lupescu – amanta care nu doar că a făcut faţă priapismului de care suferea Carol al II-lea, ci a şi dezbinat o familie, făcându-l pe acesta să renunţe la tron pentru ea şi ţinându-l departe de fiul său.

După ce a rămas fără urmaş direct în linia de succesiune, Regele Ferdinand s-a văzut nevoit să-l declare pe nepotul său Principe Moştenitor. Astfel că, doi ani mai târziu, după decesul lui Ferdinand, grăbit de un cancer la colon (18 iulie 1927), Mihai I a preluat locul lă­sat vacant de tatăl său, fiind proclamat Rege. Se întâmpla la Peleş, pe când nici nu împlinise 6 ani şi când avea să afle cât de greu cântărea coroana. Fiind minor, s-a instituit o Regenţă, compusă din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Buzdugan, care a funcţi­onat doar trei ani, până în 8 octombrie 1929, la moartea lui Gheorghe Buzdugan – situaţie care a dus la o criză politică. Din Franţa, Carol al II-lea a întrevăzut momentul prielnic de-a reveni în ţară. Astfel, pe 10 iunie 1930, Româ­nia făcea o nouă rocadă regală, Carol al II-lea instalându-şi amanta la Peleş şi cerându-i Re­ginei-mamă Elena să plece în exil, la Florenţa.

1923, alături de Regina-mamă Elena.

Rămas în grija tatălui său, Mihai I, acum Vo­ievod de Alba Iulia, a urmat cursurile clasei palatine, special organizate pentru acesta la Peleş, cu copii provenind din toate colţurile ţării şi de toate categoriile sociale. Un soi de experiment educaţional, dublat de activita­tea sportivă şi de pregătirea militară. Astfel, la doar 16 ani, Mihai I devenea sublocotenent. Peste alţi doi ani, însă, redevenea comandan­tul suprem al Armatei Române, odată cu re­venirea pe tron, după fuga ruşinoasă a tatălui său în faţa pericolului hitlerist. Şi, tot atunci, avea să-l vadă ultima oară, pe peronul gării...

Avea 22 de ani când, pe 23 august 1944, a avut curajul să dispună arestarea mareşalu­lui Ion Antonescu şi predarea lui comunişti­lor, întorcând armele împotriva Germaniei na­ziste, gest care a rămas în istorie drept actul eroic care a dus la scurtarea războiului cu şase luni şi la salvarea a sute de mii de vieţi ome­neşti. Însă, odată cu schimbarea de macaz, a produs şi un viraj total în propriul destin pe tronul României, permiţând venirea la putere, în 1945, a guvernului Petru Groza, impus de la Moscova de Vîşinski. La 30 decembrie 1947, Groza i-a cerut Regelui, prin Gheorghe Ghe­orghiu-Dej, să abdice, şantajându-l cu viaţa a peste o mie de studenţi aflaţi în închisoare.

1929. Copilăria la Peleş.

Aşa se face că, tot de la Peleş, a plecat în exil forţat în dimineaţa zilei de 3 ianuarie 1948, luând cu el doar un bagaj de mână, deşi românii au ştiut o jumătate de secol că trăieş­te în luxul conferit de obiectele de valoare cu care ar fi plecat din ţară, anume un tren plin de tablouri, mobilier, bijuterii şi lucrări de artă. Aveam să aflăm abia în urmă cu patru ani, după desecretizarea dosarului de urmărire de către Securitate că, de fapt, bagajele au fost riguros controlate şi minuţios inventariate de „exper­ţii“ guvernului Petru Groza. Până şi fructele din compartimentul Reginei-mamă au fost tăiate în două, pentru a se proba că acolo n-a fost as­cuns nimic de valoare. Ultima dovadă a faptului că poporul încă îl mai dorea pe Rege era mulţi­mea care îl aştepta tremurândă în gările de po­pas, la Braşov şi Făgăraş, să-i transmită dragos­tea sa prin urale şi multe lacrimi.

1932. Regele Mihai despre tatăl său, Regele Carol al II-lea: „Dumnezeu a făcut să nu ne putem întâlni în nicio latură a caracterului nostru.“

1940

Exilul a fost cu atât mai dure­ros pentru Mihai I, care tocmai îi ceruse mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma (pe care o remarcase mai întâi în reportajele primite de pe front şi apoi o cunoscuse cu ocazia nunţii verişoarei sale, Regina Elisabeta a II-a, în noiembrie 1947). Acum era un rege fără regat, obligat să bată la uşile europenilor pentru a i se permite căsă­toria în rit ortodox – stipulată în tradiţia mo­narhică română, dar negată vehement de Papă din cauza confesiunii catolice a Principesei. Singura ţară care i-a arătat bunăvoinţă a fost Grecia, patria Reginei-mamă Elena, şi asta nu doar datorită relaţiilor dinastice existente (Elena fiind Principesă a Greciei şi Danemar­cei), ci şi pentru faptul că grecii împărtăşesc aceeaşi credinţă religioasă cu românii. Aşa se face că, pe 10 mai 1948, unchiul său prefe­rat, Regele Paul al Greciei, organiza la Palatul Regal din Atena căsătoria lui cu Ana. Printre invitaţi s-au numărat principii Sofia (viitoa­rea Regină a Spaniei) şi Constantin ai Greciei, Ducesa Irina de Aosta, Principesa Katherine a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Duce­le Amedeo de Aosta şi rude din partea famili­ilor de Hanovra şi Hesse. Regina însăşi a adus cu sine alte relaţii cu casele regale europene. Născută la Paris în 1925, aceasta era nepoata Împărătesei Zitta a Austriei, strănepoata Re­gelui Cristian al XI-lea al Danemarcei şi stră­nepoata Regelui Miguel I al Portugaliei.

La 18 ani după căsătoria lor, Regele Mihai şi Regina Ana şi-au reînnoit jurămintele în rit catolic la Monaco, în prezenţa Prinţului Rainier şi a lui Grace de Monaco, care le erau prieteni apropiaţi.

Din păcate, familia miresei n-a putut par­ticipa la nuntă, după ce Vaticanul a excomu­nicat-o, astfel că Ana a fost condusă la altar de un unchi protestant, Prinţul Erik al Danemar­cei. De la acest eveniment au lipsit şi mătuşile mirelui: Maria, fostă regină-mamă a Iugoslavi­ei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, şi Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana. Dar poate cel mai mare absent de la această cununie a fost Regele Carol al II-lea, care, după a doua renunţare la tron şi fuga din ţară cu un tren plin de valori, se căsătorise anul anterior cu amanta sa, „Duduia“ Elena Lupescu, în Rio de Janeiro, iar acum trăia în Estoril, bucurându-se de lux şi umplându-şi timpul jucând poker şi colecţionând timbre. Şi nici în anii ce-au ur­mat, Carol Caraiman (după numele său „civil“) nu s-a preocupat de soarta fiului său, absen­tând şi de la botezul celor cinci nepoate şi de la toate evenimentele importante din viaţa lui. De altfel, Carol mai avea şi alţi copii, din nenu­măratele sale relaţii amoroase, pe care îi vitre­gise de prezenţa şi bunăvoinţa sa: fetiţa Mariei Martini, plasată „discret“ la un orfelinat, şi fra­tele acesteia, Silviu, trecut ca fiu al soţului im­pus Mariei Martini, un anume domn Leones­cu; Mircea Grigore Lambrino (n. 20 aug. 1920), fiul lui „Zizi“ Lambrino, singurul recunoscut, în 1955, după moartea lui Carol; Ecaterina „Lana“ Marconi (n. 8 sept. 1917) şi Mirel Mar­covici (n. 12 febr. 1923), copiii Mirellei Marco­vici, nerecunoscuţi. Nici chiar la moartea sa, pe 3 aprilie 1953, survenită în urma unui atac de cord, acesta nu-i lăsase nimic fiului legitim, „doar un tablou care mă reprezenta pe mine la vânătoare“, după cum Mihai însuşi spunea. Carol credea, probabil, că şi-a făcut o ultimă „datorie“ faţă de Mihai, trimiţându-i nurorii pe care n-a cunoscut-o niciodată o scrisoare în care o sfătuia să fie o soţie bună. „În scri­soarea mea, în esenţă, i-am răspuns aşa: «Sper să fiu o soţie la fel de bună pe cât de bun soţ aţi fost pentru soacra mea». Cred că era foarte ironic. Dar m-am consultat şi cu Regele, i-am citit scrisoarea şi l-am întrebat «pot să i-o trimit tatălui tău?» Şi el mi-a răspuns: «Dă-i drumul»“, a povestit Regina Ana într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pentru emisiunea Profesioniştii, de la TVR 1, în 2008.

Cert e că, pentru Regele Mihai şi Re­gina Ana, acesta era începutul unui lung şi sinuos drum în doi, parcurs aproa­pe şapte decenii braţ la braţ, în ciuda exilului de jumătate de veac şi a condi­ţiilor de trai pe care au fost nevoiţi să le îndure. „Toată viaţa asta am făcut, ne-am ajutat unul pe altul şi am fost complici fără să ne uităm unul la altul, ci privind amândoi ca o singură fiinţă drumul şerpuitor din faţa noastră“, spunea ani mai târziu Regina. După câteva luni petrecu­te la Florenţa, la Villa Sparta a Reginei-mamă, tinerii însurăţei au mers să locuiască la Lau­sanne, unde li s-au născut fiicele Margareta, Elena şi Irina. În 1950, familia s-a mutat în Anglia, unde a dus o viaţă austeră, departe de confortul regal. Pentru a se întreţine, vânau, făceau grădinărit şi, cu cei câţiva pui de gă­ină trimişi din Danemarca de mama Reginei, au pus bazele unei ferme de păsări. Pe lân­gă asta, Mihai I avea un atelier de tâmplărie, unde făcea mese din capace de butoaie. Toate produsele erau vândute vecinilor, la piaţă şi în magazinele din apropiere.

Puţini ştiu că locuinţa din Anglia era un conac bântuit! „Da, la Bramshill House. E amuzant. Eram cu mama şi amândouă am vă­zut fantoma lui Sir John Coope, în salon, pe un scaun. (…) Iar prin camerele copiilor bântuia fantoma unei doamne în alb“, povestea seni­nă Regina, care credea în fantome şi spunea că a văzut una chiar şi în Palatul Elisabeta, „o femeie foarte dră­guţă“, şi aflase şi despre poveştile cu Regina Maria, bunica soţului ei, care îşi lăsa dâra de parfum de violete prin odăile Peleşului.

În 1956, s-au întors în Elveţia şi s-au stabilit la Versoix, la Vila Serena, unde pasiunea pen­tru motoare şi cunoştinţele de mecanică şi zbor l-au recomandat pe Regele Mihai pentru un post de pilot de încercare pentru compa­nia aeriană Lear Jets&Co. din Geneva. „Nici nu mai ştiu de când s-a născut această pasiune a mea pentru motoare şi maşini. Cred că m-am născut cu ea! Din curiozitate, de una, de alta, am învăţat singur diferite lucruri“, mărturisea Regele. Aşa a ajuns să lucreze ca pilot pentru americanul William Lear, timp de doi ani, apoi să înfiinţeze o companie de electronică şi de mecanisme automate, numită Metravel, şi pe urmă să lucreze ca agent de bursă la New York.

În tot acest timp, Regina Ana ţinea un jurnal, din care aveam să aflăm că: „Regelui i-au tre­buit aproape zece ani să se regăsească pe sine. (...) În primii trei ani totul era confuz, greu de îndurat şi sfâşietor, de aceea primele noastre trei fete au crescut lângă un tată blând, drept, iubitor, dar foarte tăcut, serios şi trist. Când Margareta a întrebat, la vârsta de patru ani, «De ce e tata aşa de trist şi de tăcut?», i-am spus că e supărat fiindcă şi-a pierdut ţara.“ Aceeaşi supărare l-a determinat, ani la rând, să facă lobby în toată lumea pentru România şi să înregistreze mesaje pentru români pe care le transmitea prin intermediul posturilor de radio Vocea Americii, BBC şi Europa Liberă.

Tot din Elveţia avea să pornească Familia Regală spre România, de Crăciun, în 1990, când Regelui i s-a refuzat intrarea în ţară şi a fost întors din drumul său spre Mânăstirea Curtea de Argeş, unde erau înmormântaţi îna­intaşii săi. Abia în 1992, când se mutaseră deja la Aubonne, lui Mihai I i s-a permis să revină în ţară de Paşte, fiind aclamat de peste un milion de oameni ieşiţi în stradă să-l vădă. Dar abia peste alţi cinci ani şi-a recăpătat cetăţenia ro­mână, furată de comunişti.

„Când eram în Elveţia, ne povestea mie şi copiilor, la masă, mereu despre România şi, când am ajuns aici, am regăsit ceea ce ne spu­sese. Era fantastic! Când am vizitat România, aveam un ghid care nu era alături de mine, ci în gândurile mele“, spunea Regina în intervi­ul luat de Cristina Ţopescu. Însă, când li s-a oferit să locuiască la Palatul Elisabeta, reveni­rea aici a fost dureroasă, pentru că a retrezit amintiri tulburătoare. „Acest loc i-a fost dat soţului meu ca să poată trăi aici până la moar­te. E un loc foarte frumos, pentru că suntem ca într-un fel de pădure, în afara oraşului. Şi Săvârşin e un loc fermecător, care îmi place mult şi pe care fiica mea, Margareta, l-a aran­jat ca pe vremea Reginei Elena. E o casă care te primeşte cu braţele deschise. Are şi un parc frumos, cu arbori bătrâni“, descria Ana locul preferat din România al Regelui. Iar, în 2008, statul român i-a redat şi Peleşul, locul copilă­riei sale zbuciumate.

2011

La 10 mai 1998, în Franţa, înconjuraţi de familie şi prieteni, Majestăţile Lor au săr­bătorit nunta de aur. Iar, după alţi zece ani, au celebrat nunta de diamant, la Bucureşti şi la Castelul Peleş. Atunci a avut loc în Româ­nia primul Jubileu Regal, la care au participat mai multe familii regale din Europa, reparând cumva absenţele şi refuzurile de la nunta din 1938. Şi tot pentru a face un liant cu acel mo­ment, Regina a avut un buchet identic cu cel de la nuntă, cu flori de mazăre. Printre cei sosiţi la Bucureşti să asiste la concertul de la Ateneu şi apoi la dineul regal de la Sinaia s-a aflat şi verişoara preferată a suveranului, Regina Sofia a Spaniei, dar şi fratele acesteia, Regele Constantin al Elenilor, Regele Simeon al Bulgarilor, principii moştenitori ai Serbiei şi Iugoslaviei, prinţi şi principese din 14 ţări eu­ropene. Ana şi Mihai au prins chiar şi nunta de safir, celebrată la 65 de ani de la căsătoria lor, devenind astfel cel mai longeviv cuplu re­gal din istoria României. Însă povestea lor de dragoste, sacrificiu şi dăruire completă s-a încheiat pe 1 august 2016, ziua în care sufletul Reginei Ana a urcat la ceruri.

Din păcate, şi ultimii ani de viaţă ai Regelui i-au fost umbriţi de controverse apărute chiar în sânul familiei. Pe lângă renegarea fiicei sale, Irina, acuzată în Statele Unite, laolaltă cu so­ţul ei, John Walker, că a organizat lupte ilegale cu cocoşi, Regele a fost dezamăgit şi de nepotul său, Nicolae, pe care-l şi vedea ducând mai departe misiunea regală a familiei. În 2016, i-a retras şi acestuia titlul, dimpreună cu toate beneficiile, pare-se după ce Nico­lae a ezitat să-şi recunoască fetiţa născută în urma unei idile cu o fostă colaboratoare din România. Recent, acelaşi principe renegat s-a luptat chiar cu rudele sale pentru dreptul rudimentar de a-şi vedea bunicul pe patul de moarte. Din păcate, Rege­le Mihai, suferind de leucemie şi de cancer de piele, s-a stins mai înainte ca Nicholas Medforth-Mills să-l re­vadă şi să-i mai ceară o dată iertare, chiar în ajunul Sfântului Nicolae. A făcut-o, în schimb, la catafalc, unde Familia Regală, în semn de reconcili­ere, i-a permis să asiste la funeralii, aşa cum s-a întâmplat şi în 2016, la moartea Reginei Ana.

Odată cu această ultimă dramă trăită de fa­milie pe timpul vieţii Regelui Mihai, poporul şi-a manifestat simpatia pentru Casa Regală şi i-a adus un omagiu ultimului său Rege, ca sin­gurul păstrător al valorilor autentic nobile.

”Sunt român şi asta o simt foarte tare”

Memorabil rămâne discursul lui din Parla­ment, de la aniversarea celor 90 de ani, clă­dit parcă sub formă testamentară: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. (…) Democraţia tre­buie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi. (…) Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“. Şi încă o dată ne răsună în urechi vocea mulţimii care îi striga, la revenirea din 1992, de Paşte: „Majestate, nu pleca! România-i ţara ta!“ Din păcate, însă, acum Regele a plecat din nou şi, de data aceasta, pentru totdeauna.