Andreea Marin a vrut să renunţe la casa de la ţară. Cum a făcut-o Violeta să se răzgândească

Andreea Marin are o casă de poveste, la ţară, pe care recunoaşte că s-a gândit de multe ori să o vândă. Ce care i-a schimbat ideea a fost nimeni alta decât Violeta, fiica ei.

“Nu ştiu când au trecut 20 de ani... Atunci am început să construiesc această casă la ţară, în drumul dinspre capitală spre munte, şi e o binecuvântare şi azi.

Somnul e mai odihnitor decât oriunde, iar liniştea, brăzdată doar de zbor şi ciripitul păsărilor. Aerul proaspăt şi, în zare, crestele munţilor, uimitoare atunci când se scaldă-n lumina de foc a apusului.

Căţeii noştri sar veseli în portbagaj când plecăm, ştiu că se îndreaptă spre locul libertăţii lor. Aleargă-n livada aşezată în pantă şi când ajung jos, au prieteni pufoşi ca şi ei, cu care stau la şuetă, ca vecinii. În casă, mai ales pe gerul de acum, ne urmează oriunde mergem, doar să stea tolăniţi, dar să ne simtă în preajmă.

Aici, am timp de cărţile mele ce aşteaptă să fie citite. De uleiurile aromate ce-şi doresc să dea gust când gătesc. Aici mă aşteaptă poza dragă şi amintirea bunicului - ce mândru a fost el singura dată când a ajuns la casa ridicată în ani de muncă, puţin câte puţin, de nepoata lui... La scurt timp, s-a stins mulţumit că sunt "pe drumul cel bun" ...

Apoi, duşumeaua de lemn care scârţâie când păşesc şi bârnele de lemn din tavan... Căldura ce te cuprinde cu ochii pe fereastră, când ninge feeric peste livadă... Ceaiul fierbinte turnat din ceainicul de porţelan pictat în cana de metal, ca pe timpuri, şi ea decorată manual... Icoanele scrilejite în lemn sau cea pictată în interiorul unei nuci de cocos, adusă din peregrinările mele în depărtări... Aragazul vechi cu butelie care face mâncarea gustoasă... Simplitatea ţesăturilor moi şi căldura lemnului... Papucii pufoşi în care mă afund de cum vin şi pijamaua din care nu mai ies până plec... Poeziile lui Eminescu de pe noptieră... Dragostea, recunoştinţa, credinţa şi natura”,

De aici pleacă întotdeauna spre casă cu dorinţa de a reveni. “Aveam 25 de ani, când m-am încumetat să încep a clădi aici, din lemn şi piatră de râu, cu mână de lucru din împrejurimi, făceam un pas, iar ajungeam la fundul sacului, iar aşteptam salariul următor...

Anul acesta m-am gândit să o înstrăinez, veneam prea rar... Fata mea m-a trezit: "Mami, acolo sunt atătea amintiri din copilăria mea!" Străinul mereu ocupat eram eu. Acum m-am întors la rădăcini”.