Aşa tată, aşa fiu

25 mai 2010   Interviu

Trei fii celebri de la noi au acceptat să intre în pielea reporterului şi să-şi ia la întrebări taţii, doar pentru revista OK!. Cristi şi Cristian Ţopescu La 33 ani, Cristi este managerul hotelului Residence din Bucureşti, în timp ce tatăl său priveşte tot mai mândru spre el. Curioşi să ştiţi cum sună un dialog între Cristian Ţopescu şi fiul său mai puţin mediatizat? Cam aşa...

Trei fii celebri de la noi au acceptat să intre în pielea reporterului şi să-şi ia la întrebări taţii, doar pentru revista OK!.

Cristi şi Cristian Ţopescu

La 33 ani, Cristi este managerul hotelului Residence din Bucureşti, în timp ce tatăl său priveşte tot mai mândru spre el. Curioşi să ştiţi cum sună un dialog între Cristian Ţopescu şi fiul său mai puţin mediatizat? Cam aşa...

Cristi: Eşti mulţumit de mine?

Cristian: E o mare satisfacţie pentru un părinte să-şi vadă copiii pe terenurile de sport, în bazine, pe pârtiile de schi, în loc să-i caute prin localuri cu fum de ţigară sau cu aburi de alcool. Tu ai făcut baschet de performanţă, sora ta, Cristina, înoată, schiază, patinează. Sebastian, fratele tău mai mic, înoată foarte bine, schiază excelent şi se antrenează acum la sărituri în apă şi la călărie, unde va intra în concursuri de dresaj şi de sărituri peste obstacole.

Cristi: Ai vrut sau vrei ca unul dintre noi să ajungă un campion sau o campioană?

Cristian: Părinţii care ţin morţiş ca odrasla lor să ajungă sportiv de performanţă fac o mare greşeală. Cuvântul hotărâtor trebuie să-l aibă antrenorul. El este cel care-i spune părintelui dacă un copil are talent şi calităţi native pentru un anume sport. Dacă nu are, este pierdere de timp, consum inutil de energie.

Cristi: Ai trei copii. Mai vrei şi alţii?

Cristian: De ce nu? Aş putea să-i întrec pe Anthony Quinn şi pe Charlie Chaplin, care au devenit taţi la vârste mult mai înaintate decât vârsta pe care o aveam eu când s-a născut fratele tău cel mai mic, mezinul familiei noastre.

Cristi: Regrete ai?

Cristian: Da. Unul singur. Că timpul dedicat vouă, copiilor mei, a fost afectat de preocupările mele profesionale.

Cristi: Ce-ţi mai doreşti?

Cristian: O viaţă la fel de plină de iubire şi trăită cu demnitate. Şi tu să nu-mi mai adresezi atâtea întrebări, că nu eşti ziarist. Vezi-ţi de treaba ta, că o faci bine! Glumesc.

Tudor şi Radu Vasile

Toţi ştiu că Radu Vasile este premierul din perioada lui Emil Constantinescu, dar puţini ştiu că fiul său, Tudor, este pilot de avion. Relaţia dintre tată şi fiu este ca un joc de şah fără deznodământ. Aşa arată dialogul dintre Tudor şi Radu Vasile.

Tudor: Ce crezi că am moştenit de la tine?

Radu: Inteligenţa vie şi simţul umorului! Un om cu simţul umorului trece mai uşor prin viaţă şi suportă mai uşor loviturile semenilor. Tot aşa mă mândresc şi cu faptul că fratele tău, Mihăiţă, a moştenit deschiderea spre umanism şi artă, deşi este funcţionar de bancă. Dar aşa a fost, până la 40 de ani, şi Gauguin… Însă vă spun la amândoi, mai presus de orice contează credinţa în Dumnezeu şi în tine, sănătatea şi, de ce nu, norocul. Păstraţi-vă integri şi, indiferent ce spun unii sau alţii, să vă ştiţi voi cu conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu!

Tudor: M-ai încuraja sau descuraja dacă aş dori vreodată să intru în politică?

Radu: Tu ai o profesie pe care o admir mult: eşti pilot. Piloţii sunt singurii oameni care privesc această lume de sus şi se ştie că de acolo pământul se vede atât de frumos. De aceea te întreb: ce să cauţi în politică, mai ales în România de azi, unde şi cele mai cinice definţii ale politicii au fost depăşite cu mult de realitate? Răspunsul meu este, deci, nu. Continuă să zbori,vei fi şi mai aproape de Dumnezeu!

Tudor: După părerea ta un pilot de avion are stofă de familist?

Radu: Nu sunt eu în măsură să-ţi dau sfaturi de căsătorie în general, dar sunt convins că meseria de pilot nu-ţi va afecta viaţa personală. Cine te va lua de bărbat va şti că eşti pilot şi tot ce implică acest lucru. Important este să ajungi să te căsătoreşti!

Tudor: Joci zilnic şah. Ce este şahul pentru tine?

Radu: Am învăţat să joc şah singur, cu manualul doamnei Polihroniade în mână. Când eram student la ASE, jucam frecvent. Părerea mea este că şahul trebuie să se afle în programa şcolară, în clase speciale măcar. Şahul este singura modalitate prin care îl poţi învăţa pe un copil disciplina şi logica gândirii şi care poate să-i dezvolte puterea de concentrare. Şahul a fost jucat cu pasiune de mari figuri ale istoriei universale!

Tudor: Ştiu că eşti interesat şi de alt subiect: aşa-zisul sfârşit al lumii. Unii au stabilit şi date exacte: 2012. Ce părere ai?

Radu: Într-adevăr, aşa cum mulţi oameni au observat, timpul se grăbeşte. Dar că e vorba de un sfârşit al lumii deja vizibil, nici vorbă! Nu a sosit timpul, chiar dacă ne aflăm poate, zic eu, în ultima parte a existenţei acestei lumi, adica în aceea „jumătate de timp“ de care aminteşte Apocalipsa. Oamenii nu vor şti însă niciodată când va veni acest sfârşit. Deci e bine să ne trăim viaţa şi să încercăm să o facem mai bună.

Carmin şi Marian Ionescu

Carmin are naivitatea, dar şi încrederea tipice unui tânăr de 25 de ani. La vârsta lui, totul pare posibil. Cântă în camera şi la pianul la care tatăl său, Marian Ionescu, a inventat succesul unei formaţii care pare veşnică. „Talentul nu se moşteneşte”, ne spune Marian, privind însă optimist spre Carmin.

Carmin: Ce-ai simţit când am cântat împreună pe scenă?

Marian: Este un sentiment admirabil, pe care îl trăiesc doar părinţii cu copii care au urmat profesia lor. Trăiesc o stare de împlinire sufletească datorată unei dorinţe mai vechi de-a fi împreună cu tine pe scenă. E un dar pentru care îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu.

Carmin: Ce gânduri aveai la vârsta mea? Erai la fel ca mine?

Marian: Când aveam 25 de ani, îmi doream să am o formaţie. Pe vremea aceea cântam cu Timpuri Noi şi visam ca într-o bună zi să însemnăm şi noi ceva. Acum, privind în urmă la cei aproape 25 de ani de carieră, îmi dau seama că ai multe de îndurat. Ai multe situaţii dificile de depăşit până să ajungi să trăieşti acel sentiment de satisfacţie. E complicat ce ai de făcut, dar este ceva pentru care merită să lupţi.

Carmin: Când ai fost prima dată mândru de mine?

Marian: A fost acum trei ani, când am plecat în turneu. Formaţia ta de atunci a cântat în deschiderea noastră. Nu am fost prezent la toate repetiţiile voastre şi, atunci când am auzit frumuseţea muzicii pe care o făceaţi, am fost mândru de tine. A fost un sentiment extraordinar de împlinire.

Carmin: Dar dezamăgit de mine ai fost vreodată?

Marian: Poate părea ceva utopic, dar nu am fost niciodată dezamăgit de tine. La 25 de ani, tu eşti la vârsta încercărilor, la vârsta la care omul este supus drumurilor încâlcite, de căutări, mai ales în profesia pe care ţi-ai ales-o, de muzician. Până când nu vei împlini 30 de ani, aproape că nu pot lua în calcul în mod semnificativ ceea ce faci. E o perioadă de construcţie, trebuie să creşti frumos. Iată de ce nu am fost niciodată dezamăgit de tine.

Foto: Alex Ranta, Cristi Mihai

Mai multe