Barbra Streisand: „Sunt genul casnic!“
Petrece mult timp acasă, dar nu ştie să gătească! În schimb, se pricepe de minune la tot ce ţine de bucătăria unui veritabil icon. La 70 de ani, arată fantastic. Îmbrăcată elegant, dar lejer, Barbra Streisand parcă pluteşte pe covorul moale de la Four Seasons Hotel, din Beverly Hills, unde se află pentru a-şi promova cel mai recent film al său
Petrece mult timp acasă, dar nu ştie să gătească! În schimb, se pricepe de minune la tot ce ţine de bucătăria unui veritabil icon.
La 70 de ani, arată fantastic. Îmbrăcată elegant, dar lejer, Barbra Streisand parcă pluteşte pe covorul moale de la Four Seasons Hotel, din Beverly Hills, unde se află pentru a-şi promova cel mai recent film al său, „The Guilt Trip“ (pe ecranele din România, din 5 aprilie). O comedie care aprofundează relaţia dintre mamă şi fiu (interpretat de Seth Rogan), cu ocazia unei îndelungate călătorii pe care cei doi o fac împreună... Altfel spus, o provocare cu implicare personală pentru o actriţă care în viaţa reală a ştiut să accepte faptul că unicul său fiu, Jason Gould, e homosexual. Jason e rodul dragostei sale cu cel dintâi soţ, actorul Elliott Gould, cu care a fost căsătorită vreme de opt ani, până în 1971. Azi, Barbra intră în cel de-al 15-lea an de mariaj cu cel de-al doilea soţ, fermecătorul James Brolin, care are, la rândul său, trei fii din căsniciile anterioare (printre care şi Josh Brolin, de asemenea actor). Despre femeia şi mama care are în palmares un Oscar, dar şi un Grammy, un Emmy şi un premiu Tony, Barbra ne-a vorbit cu mult umor şi relaxare în acest interviu.
Cum te-ai înţeles cu Seth Rogan?
Barbra Streisand L-am găsit adorabil... Nu m-aş fi gândit, dar amândoi suntem evrei, iar eu chiar i-aş putea fi mamă. M-a întrebat dacă am cont de Twitter şi i-am spus că nu ştiu. (râde) Aşa că a căutat şi a descoperit că am cont, pe care nu-l folosesc decât în scopuri politice. N-aveam habar că se poate folosi şi pentru altele... Nici măcar nu ştiam cum să-l accesez de pe iPhone-ul meu. Seth se pricepe de minune la chestiile astea.
Eşti conştientă că multe persoane din comunitatea gay vor dori să vadă acest film...
Asta şi sperăm. Mi-ar plăcea asta.
Ce părere ai despre eticheta ta de „icon al comunităţii gay“, comunitate din care face parte şi fiul tău? El te vede aşa?
Nu mă vede ca pe un icon (
), ci ca pe mama lui, care-i atinge prea mult părul. Îmi place ideea că reprezint un icon pentru oameni, indiferent de orien-tarea lor sexuală. Avem drepturi egale, nu?
E un film axat pe relaţia mamă-fiu. Ce părere are Jason despre poveste şi cum s-a înţeles cu Seth?
Dacă vrei să ştii, Jason a avut un cuvânt greu de spus când am decis să fac acest film, pentru că în acea perioadă, el tocmai se refăcea după o operaţie suferită la spate, aşa că a trebuit să stea câteva zile imobilizat la pat. Eu am adus scenariul acasă şi l-am citit împreună, cu voce tare. A fost chiar interesant, fiindcă era de faţă şi tatăl lui. Amuzant, nu? Amândoi ne cocoloşeam acolo fiul şi, la un moment dat, Elliott a devenit publicul, iar eu şi Jason ne spuneam replicile. Până când el mi-a spus: „Cred că trebuie să faci filmul ăsta, mamă“. Iar eu am încredere în părerile fiului meu. Face alegeri bune şi are gust în tot ceea ce întreprinde. În acelaşi timp, remarc faptul că lucrurile nu mai stau la fel ca atunci când am făcut eu ultima dată un film... Producătorii nu mai sunt la fel de interesaţi de poveşti de dragoste sau poveşti interesante cu buget de doar 15 milioane de dolari. Le surâde mai degrabă un scenariu care cere 100 de milioane. Asta merge... E OK să pierzi 200 de milioane (
), dar nu sunt interesaţi când e vorba de un buget de 20 de milioane... Or tocmai peliculele aparte, cu cheltuieli mai mici sunt cele care mă atrag cel mai tare... E clar că trăiesc altfel de vremuri, care nu-mi plac la fel de mult.
Fiul tău te-a influenţat atât de tare?
Da, dar mi-a plăcut mult şi ideea asta cu drumul pe care-l parcurgem sub umbra vinei... Fiindcă mamele dezvoltă adeseori sentimente de vinovăţie... Când munceam foarte mult, mă simţeam vinovată ca părinte, că nu pot să merg să-mi iau fiul în fiecare zi de la şcoală, că nu pot să-i fac prăjituri, că n-am timp de alte asemenea lucruri pentru el. Deci cunosc sentimentul din plin. Şi cumva încerci să compensezi, dar şi ei, copiii, ajung să treacă, drept răspuns, prin perioada lor de rebeliune, cu-atât mai mult dacă-i apasă celebritatea unuia dintre părinţi. Aşa că mi s-a părut foarte interesant să investighez povestea asta şi perspectiva de-a fi prietenul copilului meu. Aşa ajungi să vezi altfel replici de genul „Nu mă respecţi! De ce ridici tonul la mine? Nu-mi asculţi sfaturile!“. În plus, filmul are o poveste adevărată, e vorba de scenaristul Dan Fogelman şi mama lui, care mi-a fost prietenă. Iar Dan a scris acest scenariu minunat, care chiar am simţit că a fost făcut pentru ca eu să pot reveni într-un rol principal, după câteva roluri episodice, care nu m-au solicitat decât vreo şase zile pe film. Nu că nu-mi plăcea asta, dar era timpul să-mi lansez mie însămi o nouă provocare... Asta nu înseamnă că celor de la Paramount le-a fost uşor să mă aibă pe afiş. Le-am îngreunat misiunea cât am putut. I-am întrebat: „Şi o să construiţi decorurile aproape de mine, la cel mult 45 de minute de casa mea?“ (
) Şi mi-au spus „Da!“ imediat. Apoi a mai fost şi problema orei la care să înceapă filmările, pentru că, după seria „Meet The Fockers“, nu mai voiam să mă trezesc devreme. Nici nu poţi fi amuzant la 7 dimineaţa, vorba lui Seth. Aşa că le-am zis: „N-aveţi voie să veniţi să mă luaţi la filmări mai devreme de 8.30“. Eu cam atunci mă trezesc oricum, fiindcă eu şi soţul meu nu adormim până pe la 2-3 noaptea, aşa că nu funcţionăm tocmai bine la ore foarte matinale. Ei bine, au spus OK şi la asta...
Ce îţi oferă ţie, ca artist, cea mai mare satisfacţie?
Îmi plac mai mult lucrurile care îţi oferă o anumită intimitate, tot ce ţine de munca de culise. Îmi place să înregistrez la studioul de muzică ori să fac un film din postura de regizor, pentru că te face să-ţi foloseşti fiecare strop din experienţa şi cunoştinţele tale, fie că e vorba de grafică, decoruri, compoziţie, psihologie, scenariu.
Care a fost cel mai greu moment pentru tine la filmările peliculei „The Guilt Trip“?
Să mânânc friptură. (
) Pentru o persoană care nu mănâncă friptură, asta a fost cel mai greu.
Ai în spate o carieră impresionantă. Care ar fi secretul succesului tău?
Nu fac atât de multe filme, nu apar atât de des în lumina reflectoarelor şi chiar cred că e bine să fii mai scump la vedere. Iar probabil că asta mă face şi un pic misterioasă... Nu ştiu, mie una aşa îmi place să fiu, sunt genul casnic. Fiindcă mai fac şi altele, cum ar fi să decorez...
Îmi imaginez, totuşi, că primeşti foarte multe scenarii...
Nu...
Nu primeşti sau nu ajunge orice scenariu pe masa ta selectă?
Vezi, toţi gândesc ca tine! „Probabil că primeşte atât de multe scenarii, de ce să-i mai trimit şi eu unul, n-o să-l citească niciodată...“ Iar între timp, eu mă întreb unde-mi sunt scenariile?!
Arăţi atât de bine în film, dar şi în realitate. Cum îţi reuşeşte asta la 70 de ani?
Oh, Dumnezeule, dacă ai şti cu câtă neîncredere în mine mă lupt... Dar îmi place copilul din mine, pe care-l cultiv. Sunt foarte copilăroasă, iar asta poate se reflectă pe chipul meu, nu ştiu... (
)
Cânţi, joci dramă, comedie, compui muzică, scrii scenarii, regizezi, le faci bine pe toate. E ceva ce nu faci bine?
Nu ştiu să gătesc. Nu gătesc deloc. Adică nici nu ştiu să fac o cafea sau să fierb un ou... Mă rog, asta poate să zicem c-o mai nimeresc. Ştiu în schimb să fac sufleu de ciocolată, cu atât am rămas după nişte cursuri de gastronomie. Dar întreabă-mă dacă vreau să fac sufleul ăsta. (
) A, să-l mănânc, da... Dar procesul în sine de-a găti îmi taie toată pofta de mâncare. Te murdăreşti pe mâini, se murdăreşte bucătăria, dispare toată bucuria mâncatului...
Care e persoana care vrei să-ţi spună adevărul gol-goluţ despre prestaţia ta actoricească? A cui opinie contrează cel mai mult pentru tine?
Să numesc o singură persoană?
Da.
E foarte greu, oscilez între soţul meu, fiul meu şi cel care-mi este manager de 50 de ani, căci avem o relaţie lungă. Am încredere în mai mulţi oameni, vezi...
Păi, atunci să spunem că e soţul tău.
Aşa să spunem. (
) Dar ca idee, nu-mi place deloc să fiu, cum spunem noi în idiş, „schmeichel“, adică linguşită. Îmi place adevărul.
Interviu: The Interview Feed; foto: guliver/getty images, hepta