Canotoarele de aur! Ancuţa Bodnar & Simona Radiş: „Ne-a bucurat atenţia care ni s-a dat după Olimpiadă“

Frumoasele canotajului românesc, medaliate cu aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo, au acceptat provocarea noastră de a le vedea şi-n altă ipostază decât în barca cu vâsle.

Se iau două campioane olimpice la canotaj, tinere, frumoase şi impunător de înalte. Se trec prin mâinile iscusite ale unor stilişti şi rezultă o transformare care le lasă chiar şi pe ele fără cuvinte. Văzându-le aşa strălucitoare, în rochiile de seară care au luat locul echipamentului sportiv în care Ancuţa şi Simona concurează de atâţia ani, le-am supranumit, pe bună dreptate, Golden Girls. Fetele noastre de aur, reginele probei de dublu vâsle de la Olimpiada de la Tokyo, n-au venit singure la întâlnirea cu revista OK!, ci cu un bagaj extrem de preţios: medaliile olimpice de aur, atât de muncite şi atât de grele, la propriu şi la figurat. În planul secund al întâlnirii noastre au stat şi partenerii de viaţă ai campioanelor, care le-au admirat pe iubitele lor transformându-se în adevărate dive, pe un covor roşu imaginar. Trebuie menţionat că unul dintre aceşti băieţi este nimeni altul decât vicecampionul olimpic la proba de patru rame, Mihăiţă Ţigănescu, care face un cuplu de campioni cu Ancuţa.

Voi aţi adus singura medalie de aur a României la Olimpiada de la Tokyo, iar atenţia de care aveţi parte acum, post-eveniment, bănuiesc că este copleşitoare. Sau greşesc?

Simona Am fost foarte încântate că oamenii au recunoscut performanţa noastră într-un număr atât de mare şi s-au bucurat alături de noi. Acest lucru a contat enorm. Nu a fost copleşitor, poate puţin obositor la un moment dat, dar când vii cu un astfel de rezultat nu poţi să treci cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ancuţa Pot să spun că viaţa noastră s-a schimbat complet după Jocurile Olimpice. Da, am fost în centrul atenţiei şi ne-a bucurat foarte mult acest lucru.

Chiar şi această şedinţă foto poate fi trecută la capitolul „ceva nou“ pentru voi.

Da. Şi bineînţeles că ne place lucrul acesta. Simona Ne place să apărem şi-n altceva, nu doar în haine sportive.

Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut, pentru voi, după ce v-aţi întors în ţară şi a trecut tot acel tumult media? O vacanţă, cumva?

După Jocuri am avut liber o lună de zile până la campionatul naţional. Eu în tot acest timp am fost acasă, să-mi văd familia, în Vatra Moldoviţei. Nu-i mai văzusem de mult timp. Cu ocazia asta, am primit şi nişte decoraţii din partea instituţiilor locale din judeţul Suceava.

Simona Eu nu am avut o lună de vacanţă, ca Ancuţa, ci doar o săptămână, în care am colindat ţara, pentru că am mers atât acasă, la Botoşani, să îmi văd părinţii, cât şi la Timişoara, să o vizitez pe sora mea. Am făcut drumuri lungi, dar după atâta timp în care nu ne-am văzut, simţeam nevoia de a petrece timp cu ei. A fost un timp scurt, dar de calitate. Am avut liber doar o săptămână pentru că, apoi, m-am întors în cantonament la Năvodari, am mers şi la Europenele de tineret, unde am cucerit două medalii de aur şi am stabilit un nou record mondial. Ancuţa m-a susţinut de-acasă, ea este cu un an mai mare decât mine şi nu a putut să mai participe la această categorie. Am încheiat, aşadar, anul cu victorii pe linie. M-am reîntâlnit cu Ancuţa la campionatele naţionale de la Snagov.

Voi, până la urmă, unde locuiţi în acest moment?

Casele noastre sunt la Botoşani, respectiv Suceava, însă 11 sau chiar 12 luni pe an locuim la Snagov, aşa c-am putea spune că acolo e reşedinţa noastră. Este o bază sportivă la Siliştea Snagovului, unde stăm în cantonament în cea mai mare parte a timpului. Complexul are nişte vile, iar condiţiile sunt foarte bune, la fel şi atmosfera. Ne simţim ca acasă. Este cea mai frumoasă bază sportivă din România. Nu este doar de canotaj, acolo vin atleţi din aproape toate sporturile: rugby, atletism. Ai toate condiţiile necesare pentru a face antrenamente reuşite, dar şi recuperarea în urma efortului. Este tot ce are nevoie un sportiv de performanţă.

Poate că acesta este şi motivul pentru care canotajul românesc are mereu rezultate bune.

Da, aceste condiţii sunt un atu. Dar şi faptul că o avem pe doamna Elisabeta Lipă, care a luptat mereu pentru noi. Avem oameni în spate, o echipă întreagă care ne susţine şi ne ajută. Suntem ca o familie, ne antrenăm împreună, ne cunoaştem şi ne încurajăm unii pe alţii să creştem.

Revenind la Olimpiadă şi la prima voastră participare la un astfel de eveniment: cum a fost pe timp de pandemie? Bănuiesc că erau restricţii foarte severe, puţini spectatori…

Nu au fost deloc spectatori, nici măcar la ceremonia de deschidere. Trebuia să purtăm mască permanent, până în momentul în care coboram în barcă. Până şi încălzirea o făceam tot cu mască. Pe autocarul cu care făceam deplasarea de la satul olimpic la baza sportivă aveam sigilii. Dacă se dezlipea sigiliul, riscam să intrăm în carantină, deoarece însemna că am luat contact cu exteriorul. La intrarea în satul olimpic aveam scanare ca la aeroport, atât noi, cât şi bagajele noastre. Dar noi ne-am concentrat pe ceea ce aveam de făcut şi n-am dat prea multă atenţie acestor detalii. Eram obişnuite să respectăm aceste reguli.

În zona de competiţie aveau acces doar sportivii şi oamenii din staff, voluntarii. Şi presa. Aşa a fost pe tot timpul pandemiei, au lipsit spectatorii. A fost pentru protecţia şi siguranţa noastră.

Care a fost cel mai greu moment din cariera voastră de până acum? Unul în care aţi fost tentate să renunţaţi, să consideraţi că acest sport nu mai are rost.

Momente de genul ăsta apar mereu în sporturile de performanţă. Depinde de tine dacă le depăşeşti sau nu. Eu am avut momente grele, când eram hotărâtă să plec acasă. Dar n-am făcut-o. Aveam, odată, o problemă la umăr, eram mai mică de vârstă şi voiam să renunţ. Dar cei de-acasă m-au încurajat şi mi-au spus să nu fac asta. Un moment greu a fost şi-n pandemie, când a trebuit să ne antrenăm singure acasă. Făceam antrenament pe un simulator de vâslit, la aceeaşi intensitate ca în cantonament. A fost foarte greu.

Antrenamentele sunt foarte grele şi când apare oboseala fizică şi psihică începi să cedezi. Şi atunci simţi că nu mai poţi şi apar acele gânduri cum că ai vrea să renunţi. Cred însă că şi aceste momente grele ajută mult la evoluţia noastră.

După acest succes la Jocurile Olimpice au venit şi sponsorii, aţi simţit şi financiar un progres?

De mai bine de trei ani, canotajul este sportul care aduce României cele mai bune rezultate, însă din pacate nu este şi cel mai popular sport. Nu-l putem compara cu fotbalul, handbalul sau gimnastica. Din 2019 avem o nouă echipă de comunicare la Federaţie, care ne-a ajutat să devenim tot mai vizibili. Se organizează frecvent evenimente, rezultatele şi performanţele noastre sunt comunicate constant şi corect, iar acest lucru ne ajută foarte mult şi presa sportivă ne susţine. Vă mulţumim cu această ocazie şi vouă, că ne sustineţi prin acest interviu şi acest pictorial în a deveni şi mai cunoscute. Cât despre sponsori, aceştia încep să „sosească” şi individual. Federaţia are în momentul de faţă câţiva parteneri de bază, însă atenţia care ne-a fost acordată nouă personal după ce am câştigat aurul olimpic i-a făcut şi pe alţii să vină spre noi cu propuneri de parteneriate individuale. Ne bucură acest lucru şi suntem deschise la astfel de propuneri.

Aţi venit la această şedinţă foto cu prietenii voştri. Să-i cunoaştem mai bine.

Da. Ancuţa îl are pe Mihăiţă (n.r. Ţigănescu), la rândul lui vicecampion olimpic la canotaj, la proba de patru rame masculin. Iar Bogdan este prietenul meu şi, totodată, kinetoterapeutul lotului feminin.

Ancuţa, ce-avea Mihai mai special de ţi-a atras atenţia? Bănuiesc că sunt atâţia băieţi drăguţi în lotul de canotaj.

Ancuţa Acel ceva. (râde) Suntem împreună de mult timp, de şase ani.

Dacă cineva ar vrea să se apuce de canotaj, cam ce atuuri fizice ar trebui să aibă?

Un criteriu ar fi înălţimea, pentru căîn canotaj contează să fii înalt. În rest, totul se lucrează. Cred că toată lumea poate să încerce, până la urmă. Sportul te educă, îţi oferă disciplină, te dezvoltă, îţi deschide ochii să vezi lumea într-un mod diferit.

Cum aţi ajuns voi la canotaj?

Sunt câteva cluburi de canotaj în ţară. Eu am fost selectată de către un antrenor din Botoşani. Aşa se face selecţia în canotaj, antrenorii merg din şcoală în şcoală, caută copii înalţi, întreabă directorul. Antrenorul îţi spune ce este canotajul, ce oportunităţi vin odată cu el şi îşi alege atât de bine cuvintele, încât şansele ca acel copil să refuze sunt foarte mici.

Iar tu, Ancuţa?

Am fost selecţionată de către doamna Mariana Mariş la clubul sportiv din Orşova. În data de 21 mai 2012, mai exact, ţin minte pentru că era sărbătoare în ziua respectivă. N-a fost întâmplător. A venit, m-a văzut în parcul şcolii şi mi-a zis să mergem la director. M-am panicat puţin când am auzit de director. Mi-a explicat că ea caută copii pentru canotaj, iar eu aş fi foarte bună pentru că are ochiul format. Bineînţeles că nu ştiam nimic despre sportul ăsta, dar mi-a plăcut că era departe de casă şi am zis că vreau să încerc. Am învăţat şi să înot, pentru că nu ştiam şi altfel nu puteam practica sportul ăsta. Acolo, la Orşova, l-am cunoscut şi pe Mihai, prietenul meu.

Aveţi toate datele pentru a deveni influenceri în sport. Aveţi conturi de social media?

Da, avem pagini de Instagram şi de Facebook. Noi postăm, dar cred că e nevoie să fim arătate puţin mai mult lumii. Nu cred că toţi au auzit de noi, nu e ca şi cum mergem pe stradă şi ne ştie toată lumea. Ne ştiu persoanele care au urmărit în mod special acest sport. Respectul există, dar, de multe ori, trebuie să afle din exterior cine suntem noi, ca să-şi arate bucuria şi să ne felicite.

Foto: SORIN STANA, stilist MADENA PASĂRE, make-up LAURA PERIAN, hair SIMONA CÎMPEANU/ GETT’S SALONS, vestimentaţie RHEA COSTA, GUESS, SCOTCH&SODA, MAGAZIN COLLECTIVE, BERSHKA