Carmen & Dorin Chioţea – „Cu trei copii acasă n-ai timp de nicio criză“

Am vrut să-l vedem pe matinalul de la Realitatea TV cum e în mediul lui de acasă. Cu soţie, cu copii, cu schimbat de scutece. Şi nu ne-am închipuit că are atât de multe poveşti de spus...

Chioţea la puterea cinci. Clanul tocmai s-a mărit cu Victor, noul partener de joacă al lui Tudor (6) şi al Evei (11).

Sunt tonici, veseli şi-ţi transmit un boost din energia lor. E şi normal, doar sunt părinţii a trei copii de vârste atât de diferite şi cu personalităţi atât de complexe! Eva (11) e în clasa a VI-a şi îi place să prăjiturească. Tudor (6) e în clasa zero şi ştie deja profilul maşinuţelor cu care se joacă. Iar Victor (5 luni), mezinul familiei, priveşte calm în jurul lui şi scânceşte numai când vine ora mesei. Carmen (39) ne spune că Dorin (43) e cel mai neastâmpărat copil dintre toţi, dar împreună fac echipă bună de 14 ani încoace.

OK!: Cum vă descurcaţi cu trei copii?

Carmen Nici n-am timp să mă gândesc la asta, sincer. Şi partea „amuzantă“ e că suntem doar noi doi. Bine, încercăm să facem echipă şi cu Eva, care e mai mare şi are de-acum nişte mici responsabilităţi. Ea învaţă acum după-amiaza, Tudor e în clasa zero, iar Victor e un bebeluş foarte calm şi liniştit. Îmi place să spun că e cel mai înţelept dintre toţi, pentru că este pur şi simplu ca un moşuleţ: stă, observă, mănâncă, noaptea doarme, când se trezeşte nu plânge... Dorin Al treilea a fost bonus. (râde) Nu ne aşteptam să vină şi Victor, dar l-am primit cu drag. Carmen S-a întâmplat să rămân însărcinată vara trecută, când am fost într-un city break în doi în Israel. Ne-am luat efectiv de mână, am închiriat o maşină acolo şi de joi până duminică am vizitat Ierusalimul. A fost ca un pelerinaj şi ne-am simţit ca doi adolescenţi. Şi ne-am întors trei! Iar pentru mine acest bebeluş a venit ca o vindecare, pentru că aveam nişte probleme medicale care s-au reglat după naştere.

Da, la noi a fost copilul şi cincinalul. 

Daaa!

Uite, Eva avea cinci ani când s-a născut Tudor, iar acum, când a aflat că vine şi al doilea frăţior, i-a spus lui Tudor: „Acum o să vezi şi tu cum e să apară unul după tine“. Ne-am dat seama că a suferit când a devenit sora mai mare şi trebuia să împartă atenţia cu un frate mai mic. Tudor, în schimb, e relaxat. Între timp, şi Eva vede puţin altfel lucrurile şi amândoi îl iubesc pe cel mic.

Acum, unde ne-am descurcat cu doi copii, o să ne descurcăm şi cu trei. Iar când e vacanţă, îi mai duc la părinţii mei aici, în Bucureşti, şi le mai spun în glumă: „Dragii mei, de-abia aştept să scap de voi“. Eva a preluat chestia asta şi vine acum şi-mi spune: „Tati, ştiu, vine vacanţa, abia aştepţi să scapi de noi.“ (râde) Dar sigur că ţi se face dor de ei. Iar Carmen, pe lângă cei trei copii ai noştri, mă mai are şi pe mine, care sunt un copil mai mare, pentru că eu mă joc cu ei, mă maimuţăresc, îi imit

în toate felurile. Parcă mă văd din nou pe mine copil, nu-mi simt vârsta.

Da, mulţumesc, tocmai am împlinit 43 de ani. Nici nu-mi vine să cred!

Ştii cum mă simt? Ca la 20 de ani. Nu există criză pentru mine. Cu trei copii acasă n-ai timp de nicio criză. E-adevărat că eu şi soţia mea nu avem pasiuni comune, nu suntem 100% congruenţi, dar cu toate astea ne stimulăm unul pe altul, încercăm să ne oferim lucruri noi zi de zi.

Asta când e acasă şi când nu stă cu laptopul în braţe.

N-are cum să nu mă acapareze, pentru că jurnalismul s-a schimbat foarte mult şi nu ţine de un program strict. Eu, după emisie, mă documentez, merg la conferinţe, la întâlniri. Trebuie să fii în permanenţă la curent cu toate.

Nu, nu este. Chiar şi când plecăm în concediu, se întâmplă să lucreze sau să primească invitaţii pe care nu le poate refuza. Iar mie nu-mi rămâne decât să-l las să-şi facă treaba şi să-mi adaptez programul după el. E dificil, e-adevărat, când îl văd mereu cu laptopul în braţe. Uneori chiar îl întreb: „Până la urmă, care e dragostea ta? Jobul sau familia?“. Dar ca partener trebuie să înţelegi lucrurile astea. Mai ales că eu aşa l-am şi cunoscut, într-un trust de presă. Eu lucram în departamentul de publicitate, iar el era în redacţie. La vremea aceea, fiecare avea altă relaţie, dar viaţa a luat aşa o turnură, că amândoi am rămas singuri. Apoi, eu voiam să-mi schimb şi jobul şi eram într-o perioadă în care-mi depuneam CV-ul peste tot. Şi, pentru că eram colegi, i-am zis şi lui Dorin că dacă aude că e nevoie de un om ca mine într-o astfel de firmă să-mi spună. Aşa că i-a dat CV-ul meu fratelui lui mai mic, numai că eu nu ştiam că Dorin avea în minte să mă combine cu el.

Da, am vrut să fac pe Cupidon. Fratele meu lucra atunci pentru nişte englezi în domeniul confecţiilor şi căuta pe cineva care să fie mâna lui dreaptă. I-am povestit de Carmen şi i-am spus că poate iese chiar mai mult decât o colaborare profesională. S-au întâlnit, i-a plăcut de Carmen, dar trebuia să plece un timp în Anglia şi nu era sigur ce şi cum. Iar peste o săptămână am ieşit eu la întâlnire cu ea.

Ne-am văzut în centru, la o pizzerie. Dorin mă aştepta cu un buchet de trandafiri ca de naşă, festiv.

Eu, care tocmai trecusem printr-o decepţie, nu-mi mai doream o dragoste cu năbădăi, ci o relaţie mai matură. Iar Dorin îmi inspira căldură, sinceritate, linişte şi am zis să ne dăm o şansă.

Şi am rămas împreună din octombrie 2002, deci de 14 ani. În 2003 ne-am căsătorit. Povestea căsătoriei e, iarăşi, una atipică, pentru că în mai 2003 trustul pentru care lucram preluase ProSport-ul de la Adrian Sîrbu. Şi, din cauza unor neînţelegeri între fosta echipă editorială, cu Ovidiu Ioaniţoaia şi Tolontan, şi noua conducere, era un fel de „meci al secolului“ şi, la scurt timp, toată lumea şi-a dat demisia. Eu, care lucram la secţia sport, am preluat din mers Pro Sport-ul, chiar în vara în

care trebuia să mă căsătoresc cu Carmen. În iunie am fost numit şef de proiect şi în august trebuia să fie nunta, dar am amânat-o pentru octombrie.

Aşa e, alta fugea, în locul meu!

Am riscat, într-adevăr, dar a şi meritat! A mers totul bine cu ziarul şi, drept răsplată, patronul a plătit din banii proprii luna de miere.

Primul.

A fost cel mai plăcut, eram doar noi doi, eram foarte tineri şi oarecum inconştienţi, până să ne dumirim care e treaba cu căsătoria.

Interesant e că, în toţi anii ăştia, doar o dată sau de două ori ne-am adus aminte să sărbătorim zilele de 4 şi de 18 octombrie, când am făcut cununia civilă şi slujba religioasă.

Dar să ştii că declaraţii din astea îi fac tot timpul! Totul vine din suflet, nu fac nişte eforturi fabuloase pentru a-i spune „Te iubesc“. Cred că îi spun de zece ori pe zi. Uite, îţi arăt şi pe telefon că am acest obicei, când plec în creierii dimineţii la ora 05.00, să-i scriu câte ceva. Ieri, la 07.53: „Te iubesc, frumoaso!“. Alaltăieri: „Te ador! Am schimbat lenjeria şi am întins rufe“.

Da, sunt. Îmi plac treburile casnice şi mai şi gătesc, mai puţin dulciuri – dar face Eva.

Sunt convinsă că l-am schimbat. Ştii cum e, în timpul unei relaţii facem schimb permanent cu partenerul.

Nu, n-aş mai schimba nimic, pentru că omul ăsta continuă să mă uimească. Îmi place de el aşa cum e şi sunt mândră de el.

Echilibru. Ritmul haotic din presă e contrabalansat de ei: de Carmen şi de cei trei copii.

Am o nostalgie, pentru că mă aşteptam ca presa scrisă să evolueze altfel în România, să trăiască mai mult. Eu şi acum citesc ziarele şi revistele, am casa plină de ele şi chiar şi copiii mei s-au obişnuit să le răsfoiască. Nu e drept ceea ce se întâmplă. Odată cu digitalizarea, nu mai există plăcerea răsfoitului ori a mirosului de cerneală. Televiziunea e altă meserie, e adevărat, dar atenţie!, toate televiziunile din România s-au făcut cu jurnalişti din presa scrisă. Şi cu asta am spus tot!

Îmi lipseşte, pentru că nu-mi mai ocupă tot timpul aşa cum se întâmpla odată, însă mă preocupă cât se poate de serios. Uite, voi fi plecat la Olimpiadă. Pe de altă parte, nici nu mai e sportul care era când am intrat eu în presă, în ’95. Succesele s-au împuţinat, iar lumea nu mai pare atât de interesată de sport. Eu prima dată am citit un ziar de sport în clasa a patra. Mi-amintesc şi acum cum aşteptam la coadă să cumpăr ziarul „Sportul“, care venea la un chioşc din cartierul Militari, unde locuiam. Asta până când tatăl meu mi-a făcut abonament. Nu întâmplător am devenit jurnalist sportiv!

N-am avut pe nimeni în familie care să fi făcut nici jurnalismul, nici medicina. Dar eu am crezut întotdeauna că medicina e cea mai nobilă meserie din lume, iar ai mei îşi doreau foarte mult ca eu să devin medic, până am ajuns să cred şi eu

că vreau asta. Iar faptul că am renunţat la cariera medicală pentru presă a fost cea mai mare lovitură pentru ei. Din anul trei de facultate am început să colaborez la ziarul „Ziua“ şi de-atunci a devenit meseria mea. Nu regret că am ales aşa.

Aşa îmi spunea tata... Între timp, au mai apărut absolvenţi de medicină în jurnalism, aşa că nu ştiu dacă mai sunt cel mai bun.

Visez să trăiască în România.

E ca o femeie frumoasă care umblă în haine ponosite, dar îi vezi frumuseţea dincolo de acest cenuşiu, îi vezi potenţialul enorm. România în care visez să trăiască copiii mei când vor fi adulţi este o Românie a meritocraţiei. Există două-trei obiceiuri proaste pe care le are această ţară şi care o trag enorm în jos: unul dintre ele este verbul „a te descurca“, care face foarte mult rău şi care este indisolubil legat de „lasă că merge şi aşa“ – altă instituţie cu o dezvoltare colosală la noi. Al doilea este lipsa de respect faţă de valori, faţă de recunoaşterea muncii unui om care îşi face bine treaba.

M-a luat de mai multe ori, dar în sensul în care mă ia indignarea. Altfel, nu m-am considerat niciodată mai important decât sunt. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit şi omenirea merge mai departe de mii de ani. Cred că trebuie să-ţi păstrezi un simţ al echilibrului.

În general, da. Pentru că dacă faci ceea ce-ţi place şi eşti şi plătit pentru asta, ţi se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Iar prezenţa lui Carmen şi a copiilor completează în mod fericit această ecuaţie.

Foto: Sorin Stana; Vestimentaţie: Red Valentino/Sport Couture, Mineli Boutique, NEXT, Ralph Lauren, Scotch & Soda, Gant/Collective, Converse; Stilist: Madena Pasăre; Make-up artist: Gabriela Furcelea/abacademy.ro; Hair Style: Dan Mihai/Gett’s Artistic Team; Mulţumim Roche Bobois, strada General Constantin Budişteanu 28C, Bucureşti.