Ce spunea Leo Iorga într-un interviu pentru OK: „Teoretic, la câte citostatice au băgat în mine, n-ar trebui să mai fie vreun pericol“

Pe 2 noiembrie, unul dintre cei mai iubiţi rockeri din România s-a stins din viaţă, după o lungă suferinţă. Ne rămân însă cântecele sale şi câteva gânduri pe care ni le-a transmis în cadrul unui interviu realizat la clubul Tribute, în urmă cu câţiva ani.

I-am ascultat prima oară piesele prin anii ’80, iar în ’90, toţi colegii mei de şcoală le cântau la chitară, prin tabe­re. Au fost melodiile pe care mulţi am suspinat, loviţi de primul fior al iubirii, şi pe care le ascultăm şi astăzi cu o oarecare nostalgie. Din păcate, Leo Iorga nu mai era nici solistul trupei Compact, nici al formaţiei Pa­cifica. După o perioadă grea, în care s-a luptat să ţină piept cancerului pulmonar, el se întorsese pe scenă într-o nouă formulă: Pact by Leo Iorga şi Adi Ordean. O revenire mult aşteptată de fani, semn că poveştile lui cântate încă mai aveau publicul lor.

Iată ce ne spunea în cadrul interviului din 2013:

Eşti o legendă pentru mai multe generaţii. Te simţi o legendă? Leo Iorga Eu nu. Dar constat că mulţi scriu asta. Nu mă deranjează, că aş fi cabotin, dar când vin unii din presă şi-mi spun „maestre“... sună bă­trânesc, pretenţios. Asta cu legenda, nu ştiu... E adevărat că fac coveruri după mine... (râde)

Tare mi-aş dori să mă pot îmbrăca şi acum aşa.

Nu, că erau elastici. Sunt magazine specializa­te acum, dar pe vremea aia erau greu de depis­tat şi de adus. Se numeau spandex.

Păi, şi Europe, şi toţi purtau din ăia. Şi fre­za, şi parpalacul de deasupra... În orice caz, din punctul meu de vedere, nu că eram eu tânăr, dar e mult mai mişto decât să vii îmbrăcat în tri­cou şi-n blugi pe scenă. Ăsta-i stilul actual, chiar dacă eşti rocker sau nu. S-a reunţat şi la piele... numai heavy metaliştii mai poartă piele.

Dacă aş avea vreo 10 kilograme mai puţin, nu m-ar deranja. Însă aşa se purta atunci. Erau unii care răspundeau la ultraviolete, se colorau la lu­mină într-un fel... Erau o mare şmecherie! Costa vreo 500 de dolari perechea!

Cred că da.

Nu. Ei mă critică şi-acum, dar se critică şi între ei, pentru că e diferenţa de vârstă. Cel mare e dintr-un anumit curent, a fost DJ o grămadă de ani, iar acum a terminat regie. Cel mic e cu in­formatica, dar e şi compozitor, compune pentru Okapi. Are piese cu trei milioane şi jumătate de view-uri. Asta cu „Domnişoare“ e făcută de el în colaborare cu Maximilian. Dar ei au alt stil, cu pălărie, cu tricouri cât mai jerpelite... Şi eu aş pu­tea fi la modă, că am asemenea tricouri. (

)

Nu, pe cel mare l-am ghidonat ca să aibă o preocupare. Şi-atunci, de la 6 ani şi jumă­tate, era în formaţia Allegretto, iar la 9 ani lua un premiu internaţional în Polonia. El a cântat la clape şi cu Amicii. Cel mic cântă preponderent chitară, dar ştie şi clape.

Pentru că stăm la bloc, în Bucureşti. Eu am făcut tobe pentru că stăteam la casă.

Da. Şi aveam şi pian, pentru că mama, fie iertată, ca să mobilăm una dintre imensele camere pe care le aveam, a luat un pian cu coadă. Noi nici nu ştiam că trebuia acordat. (

) Am cântat, până la urmă, şi la pian, mai invi­tam fete la mine să le cânt, să le fac tot felul de dedicaţii...

„Fata din vis“ a fost a lui Ciuci, iar eu am cântat-o nouă ani cu mare drag. În schimb, aş vrea să fie foarte clar: ei, cei din Compact, cântă piesele lui Ciuci, iar eu şi Ordean ne-am luat repertoriul.

Da. De fapt, acum suntem trei din Compact: Adi Ordean, eu şi Dan Stesco.

Dacă sunt ale noastre, cum să nu?

Care tristeţe? E „Singur te caut în noapte/ Unde eşti?“.

Să vezi ce-or să plângă acum pe „Străzile pustii“! Sunt chestii de stare şi una e căsătoria, alta e mesa­jul pentru public. Dan Bittman, când a scos „Ţi-am dat un inel“, n-a cântat-o neapărat pentru nevastă-sa sau pentru o femeie anume.

Nu mai vreau să ne legăm de „Fata din vis“. Ăsta e apelativul lui Ciuci.

A fost totul foarte rapid, într-o vară, la Costineşti. Eu eram prieten cu prietenul ei, de fapt. Şi-aşa a fost să fie, rapid, în câteva luni.

Ca după 25 de ani.

E un pic de rutină, e un pic de res­pect... Se schimbă în mai multe sertăra­şe mai mici.

Aaa... A fost mişto când m-am mu­tat în Bucureşti şi m-au văzut două ţigănci frumuşele prin piaţă şi-şi ziceau: „Hai, dragă, nu-l cunoşti pe domnu’, e Dan Bittman de la Iris“. (

)

Nu. Acum au scris că m-am îmbolnă­vit. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am descoperit boala la timp, că altfel nu mai stăteam de vorbă acum.

Că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a fost până atunci, pentru că am trăit cât alţii în şapte vieţi.

Dacă pot să cânt. Am văzut că totul e OK, că me­dicii zâmbesc, că familia era acolo... Bine, eu m-am urcat singur pe masa de operaţie şi am avut noroc şi că am aflat la timp, şi că medicul a venit fără să fie chemat de nimeni. Profesorul Ioan Cordoş, un chi­rurg eminent, care l-a operat şi pe Lucescu, a venit să mă vadă doar pentru că era şi el rocker. Iar eu venisem fără să bănuiesc ce am.

Eu, în primul rând, am plecat de vreo 16 ani din Compact. N-are nicio legătură. E vorba despre abu­zul meu de tutun.

Da, cel mare, din păcate, fumează, dar nu pot să-l conving să se lase. A zis că va renunţa atunci când va considera el că trebuie. La genul ăsta de boală e bine să fii foarte atent. O depistezi printr-o simplă radiografie. Şi mi-aduc aminte că mi-a fost foarte rău odată după un şpriţ foarte mare şi am făcut o radiografie şi s-a văzut ceva cât o monedă mică, dar n-a ştiut nimeni să-mi spună că e asta, cu vreo cinci sau şase ani în urmă..

Nu. Se fac doi ani de la operaţie acum, în februa­rie. Teoretic, la câte citostatice au băgat în mine, n-ar trebui să mai fie vreun pericol, dar vreo cinci ani după operaţie trebuie să fii prudent.

Sunt schimbări şi morale, şi de percepţie a vieţii. La început, nici n-aveam curajul să-mi fac planuri de viitor. Dar un prieten, care mi-e şi duhovnic, mi-a spus: „Fă-ţi foarte multe planuri de viitor!“.

În primul rând, proiectul ăsta, Pact by Leo Iorga şi Adi Ordean.

Păi, secretul e că n-am cântat de foarte multă vre­me împreună. Nu credeam că va mai ieşi la rampă, ca instrumentist pe scenă. Fratele meu a fost cel care a venit cu ideea, vorbise deja cu el, erau gata şi vreo 12 piese noi... Adi a renunţat la un proiect de-al său, am pus toate ideile la comun şi, împreună cu cei de la Roton, am creat conceptul ăsta.

Pe scenă, suntem colegi, nu suntem fraţi. Cân­tăm de foarte mulţi ani împreună.

Foarte rar. Eu şi copiii mei am mai fost chemaţi la o emisiune să cântăm „Prea mici sunt cuvintele“, a lui Mihai Alexandru, dar Cristi era plecat. Aşa, de dragul distracţiei... Dar stilul lor diferă foarte mult, cu electronică multă, cu beat-uri de altă natură...

Da, dar în engleză. Asta, prin ’86, era „Summer Holiday“ a Madonnei. Era o chestie mişto şi o cân­tam şi la tobe. Dar astea sunt chestii mai vechi. Eu am rămas la rock şi nici rockul nu e ceva liniştit.

Da, absolut! Poate prea neliniştit! (

)

Foto: Sorin Stana, Roton