Dan Bordeianu: „Sunt destul de complicat“

De la junele cu plete, călare pe motocicletă, din telenovele, la jurnalistul politic grizonant şi introvertit, nu există rol pe care actorul de 37 de ani să nu-l încununeze cu succes. Iar cu acest personaj inedit din piesa „Interviul“, n-aveam cum să nu-i luăm şi noi unul. Despre provocări pe şi în afara scenei şi alţi demoni, în cele ce urmează

De la junele cu plete, călare pe motocicletă, din telenovele, la jurnalistul politic grizonant şi introvertit, nu există rol pe care actorul de 37 de ani să nu-l încununeze cu succes. Iar cu acest personaj inedit din piesa „Interviu“, care ajunge în 20 de oraşe ale ţării, până în noiembrie, n-aveam cum să nu-i luăm şi noi unul. Despre provocări pe şi în afara scenei şi alţi demoni, în cele ce urmează

L-am întâlnit cântând la coardele unei chitare. Relaxat, deschis şi cu acea urmă de sobrietate pe care o echilibrează perfect cu o delicateţe artistică specifică unui actor polivalent, Dan Bordeianu ne povesteşte, franc, despre pornirea sa în forţă în căutarea teatrului independent, odată cu turneul de promovare a piesei regizate de Bogdan Dumitrescu, dar şi despre cine este el, în spatele măştilor. Un om complicat, dar de o simplitate cuceritoare. Atenţie! Urmează destăinuiri despre roluri contrastante, realităţi cotidiene, iubiri puse la încercare şi pasiune în orice formă.

Teatru, film, seriale, emisiuni - acum, ai ajuns în plin turneu de teatru independent în toată ţara. Ce te-a convins să alegi o nouă abordare?

Nu am ajuns undeva. Am ajuns în continuare, altceva, pentru că este o continuare firească a meseriei mele. Mi-e înfiorător de ciudă că nu am făcut prea multe proiecte independente. În meseria mea, funcţionez după cum se leagă lucrurile, nu caut neapărat un anumit lucru. Şi-n seriale de televiziune, n-am ajuns să joc pentru că asta-mi doream, ci pentru că asta s-a nimerit: asta a fost propunerea, ăsta a fost castingul pe care l-ai luat, îţi faci meseria, câştigi bani şi joci. Exact aşa s-a întâmplat şi-acum cu „Interviu“, s-a ivit ocazia şi…

Şi are succes? E şi prima oară când piesa olandezului Theo van Gogh e pusă în scenă la noi de regizorul Bogdan Dumitrescu...

Circulă foarte multe spectacole de teatru prin ţară. Normal, ai nevoie de un spectacol pentru masa de spectatori. Şi sunt spectacole, să zicem, comedii aşa, mai frumoase, ca să vină lumea să râdă – ceea ce e foarte bine! Doar că piesa noastră – la care au muncit şi Diana Roman, Marian Teodor ca producător şi Cristian Marin ca scenograf – e un specacol cu totul şi cu totul special, chiar şi pentru peisajul din Bucureşti. Deşi ne-am obişnuit cu facilul, aici, lucrurile nu stau chiar aşa. Teama noastră a fost că lumea e obişnuită cu genul acela facil. Iată că nu! Spectatorii au reacţionat extraordinar de bine, iar acolo unde credeam că lucrurile nu vor fi înţelese cu adevărat – că mai sunt nişte glumiţe, chestii haioase – eii au intrat foarte repede în atmosfera şi-n dedesubturile piesei şi nu numai că au apreciat, dar au fost extrem de încântaţi. Publicul nu e prost. Este o jignire fantastică care i se face, căci uite, am făcut încă un pas în plus spre a-l aduce pe acest public, doritor de lucruri de calitate, mai aproape de ce-şi doreşte. Oameni plângeau în sală, şi-n timpul spectacolului, şi după, deşi textul nu e atât de senzaţional.

Nu este prima ta colaborare cu Bogdan. Aţi facut şi-n 2007, un scurtmetraj inedit, "Despărţire"...

Da, eu am lucrat cu el, e un regizor extrem de talentat şi un om foarte deschis la a comunica. Şi nu ştiu cum reuşeşte să mă strunească pe mine, care sunt destul de complicat uneori. Uneori! Bine, e o prietenie care ne leagă. Dar Bogdan a fost o revelaţie atunci, în sensul că: bun, proiect independent, cu 1000 de euro pentru lucrurile esenţiale, tehnicieni şamd., că restul au venit, săracii, pe prietenie, ca noi toţi, cum se cam întâmplă în România. Veneam după o experienţă destul de traumatizantă, să spun aşa, nu neapărat în sensul rău, dar a existat un mare consum psihic şi fizic, participasem la „Dansez pentru tine“. Ăsta a fost şi motivul pentru care am acceptat. Aveam 32 de ani, mi-am zis că, dacă nu o fac acum, n-am s-o fac niciodată. Şi nu se aştepta multă lume să mă vadă în film, a fost o provocare căreia i-am răspuns. Terminasem emisiunea pe la 1-2 noaptea şi la 8 dimineaţa aveam filmarea cu Bogdan. Epuizat e foarte puţin spus! Iar filmul e un întreg monolog, foarte greu de dus. Şi iaca Bordeianu, celebru până atunci pentru faptul că reţinea textul şi rezistenţă, acum era terminat. Aşa că nu ştiu ce mi-a făcut, a reuşit acea magie pe care puţini regizori o ştiu, de am reuşit. Iar cu „Interviu“, am fost în postura de a-i propune eu colaborarea, iar el a fost de acord şi sunt recunoscător mai ales că Bogdan nu mă menajează. Nu mă lasă să joc ce ştiu eu mai bine, ci mă provoacă în permanenţă.

Ai mai face scurtmetraje?

O, ieri, mâine, poimâine aş face! N-am nicio reţinere, aş face chiar şi-un stop-cadru, nu doar rolurile principale sunt importante!

Spune-mi de ce ar merita să vină spectatorii la piesa voastră.

Păi, are un subiect pe cât de interesant, de valoros, pe atât de greu, pentru că nu presupune un text spectaculos: este un interviu al unui reporter de război/jurnalist politic cu o starletă de filme comerciale – cam cum ar fi vedetele de telenovele, la noi. Starletă care, în ciuda aparenţelor, nu este doar o păpuşă Barbie… şi se naşte o relaţie destul de complicată. Spun că este greu textul, pentru că nu te ajută în sensul spectacolului, ci în sensul personajelor. Şi noi am reuşit să facem un spectacol care este, oarecum, „spectaculos“ din acest punct de vedere. Sunt doi oameni care vorbesc şi care se vânează unul pe altul, care se testează, care se judecă, care se condamnă, doi oameni total opuşi. El este o personalitate bărbătoasă, concentrată pe succesul profesional, în timp ce restul lucrurilor care se întâmplă în viaţa lui devin neinteresante. Şi vine în contact cu fata asta atrăgătoare, total concentrată pe sine însăşi, prototipul clar al actorului egocentrist. Şi aici e farmecul, vii cu un introvertit plictisit, sictirit şi morocănos, care se întâlneşte cu această explozie de viaţă şi de un egoism nu atât de profund precum pare şi de aici... Ăsta-i spectacolul.

E prima colaborare cu Diana Roman, partenera ta de scenă?

Da, pentru că este încă studentă la UNATC, îşi dă licenţa, e în ultimul an. Este foarte tânără şi foarte talentată. Eu apreciez foarte tare ce face ea în piesă, se foloseşte de minimum de resurse şi se aruncă în situaţii, făcând lucruri extraordinare. De aici, performanţa ei fantastică. Nu mai vorbesc de cât de frumoasă şi de sexy este, trăsături care chiar pălesc în faţa talentului actoricesc.

Şi-n timpul liber? Auzisem că-ţi plac motoarele, caii putere…

Asta nu mai e valabil acum... nu că am îmbătrânit, dar am devenit un pic mai conştient de pericol. Bine, dacă îmi dai un motor, mă dau peste cap cu el, n-am reţineri. E o pasiune de când eram mic. Aveam o casă la ţară lângă Bucureşti. Tata avea acolo – deşi poate n-ar trebui să spun... o Mobra Super 50, cea mai mare care exista. Nu pot să spun de câte ori zburam cu ea prin şanţuri, ea avea vreo 200 kg şi eu 40! (zâmbeşte) Şi, deşi am jucat în trei filme pe motocicletă, nu am un motor, încă mi-e teamă, în România, de chestia asta. De alţii, nu de mine.

Dar o persoană specială în viaţa ta, a apărut, te-ai îndrăgostit de când nu mai eşti aşa monden, expus?

Eu eram în peisajul monden doar pentru că mi se impunea chestia asta, acum nu mai are cine să-mi impună. Nu sunt genul. Cât despre acel cineva, prefer să nu vorbesc despre asta. Am descoperit că e mai bine ca lucrurile astea să le ţii pentru tine. Normal că sunt cu cineva, normal că am o prietenă, ţin foarte mult la ea, dar ca să protejez ce avem, prefer să nu spun mai mult.

De curând, Adela Popescu declara, despre despărţirea voastră, că: “Ne-am despărţit dintr-un neechilibru. Îmi lipsea participarea egală în acea relaţie. L-am cunoscut când el era deja actor şi m-a învăţat, cu răbdare, cum stau lucrurile cu actoria”.Poţi spune că experienţa ta în actorie a fost un motiv al despărţirii din 2007 sau diferenţa de vârstă de 11 ani?

În niciun caz! A fost o relaţie care a funcţionat o perioadă, după care s-a stins de la sine, din motive total independente de noi. Ced că a contat foarte mult şi supraexpunerea în media. Nu prea erau actori care să fi trecut prin ce treceam noi atunci. Erau momente în care eu cu Adela mergeam pe stradă însoţiţi! Şi cu genul ăsta de trai, nu eram eu experimentat. Şi-n ultimă instantă, obiectivele şi idealurile noastre erau un pic diferite şi atunci, normal, relaţia fiind fragilă din anumite puncte de vedere, s-a stins.

Se vorbea că relaţia voastră ar fi fost şi o strategie de marketing...

Nu, sunt tot soiul de interpretări, lucruri scoase din context, scenarii extrem de bolnave. Nu pot decât să comentez că e tare nasol să imaginezi un astfel de scenariu despre un alt om, pornind de la lucruri banale, căci n-am făcut nimic spectaculos. Nu, am o viaţă relativ normală.

Unii văd plecarea din PRO ca pe un eşec profesional, alţii ca pe o eliberare. Tu cum ai perceput-o?

Hai să zicem aşa: am dat o probă, am luat proba, am jucat. Am devenit, fără modestie spun, cel mai cunoscut dintre ei, şi-am plecat. Despre ce eşec vorbim? Desigur, asumându-mi ce înseamnă acea plecare, conştient sau inconştient! Şi nu cu răutate, nu am plecat trântind uşile. Eu asta am simţit, nu eram mulţumit şi-am plecat.

Câştigi mai bine acum sau eşti mulţumit că ai mai mult timp pentru proiectele de suflet?

Hai să fim serioşi, nu! Eu îmi doresc foarte mult, dacă mă ajută Dumnezeu şi dacă mai dau orgoliul la o parte, să fac meseria asta şi peste 10-20 de ani. Ăsta-i planul, nu să fiu vedetuţă, să apar la televizor şi să mă ştie lumea pe stradă. S-a întâmplat, da. A fost o experienţă extraordinară pentru care, în continuare, sunt recunoscător, şi spun asta de fiecare dată, în ciuda faptului că, din cealaltă parte, mi se anulează orice existenţă. Dar teatrul independent îmi dă posibilitatea de a alege, pot să exist ca actor. Sigur, nu o să câştig niciodată cine-ştie-ce bani. Sunt extrem de fericit şi de terifiat de această situaţie nouă. Nu ştiu dacă-mi iese sau nu, ce joc eu nu mai are legătură cu ce ştiaţi. E o provocare!

Ce a pierdut şi ce a câştigat Dan Bordeianu, cel de azi, de pe urma trecutului?

Asta rămâne numai şi numai la latitudinea mea. Rămâne la latitudinea ta să înţelegi şi să înveţi să faci lucrul ăsta: în viaţă nu pierzi, ai numai de câştigat. Învăţătura pe care o am foarte pregnant în mine, până la vârsta asta, e că, de fiecare dată când am crezut că am pierdut sau când totul îmi spunea că am pierdut ceva, de fapt câştigam. Sigur, nu trebuie să funcţionezi pe extreme şi să cauţi excese. Vorba lui Clapton: da, poţi să ajungi la înţelepciune, trecând prin excese, problema e că ai foarte multe şanse să nu le depăşeşti! Dar asta nu e calea mea.

Foto: Sorin Stana, arhiva personală