Dan Diaconescu: „Viaţa mea a devenit un vis“

De la Caracal la Rolls Royce şi recunoaştere naţională, cu o scurtă escală la închisoare, aspiraţii la preşedinţie şi o viaţă trăită mai mult în studio, omul de televiziune ar putea fi subiect de film… indian, după cum glumeşte chiar personajul principal.

De la Caracal la Rolls Royce şi recunoaştere naţională, cu o scurtă escală la închisoare, aspiraţii la preşedinţie şi o viaţă trăită mai mult în studio, omul de televiziune ar putea fi subiect de film… indian, după cum glumeşte chiar personajul principal.

Până să-l cunosc, vedeam în el doar omul cu OTV-ul, cel pe care l-a băgat Tolea în tomberon, cel care a căutat-o nopţi în şir pe Elodia. Nu pricepeam fascinaţia din jurul lui, cum face ra­ting-uri uriaşe, de ce are un partid care a ajuns în Parlament. Am avut suficient timp să mă gân­desc la asta în cele două ore cât l-am aşteptat, în biroul ce părea mai mare decât studioul din celebra garsonieră. A apărut aproape de miezul nopţii (un fel de prânz, pe fusul lui orar), într-un costum impecabil, cu un ceas pe măsură şi scuze convingătoare. A început să vorbească. Despre români, televiziune, familie, visuri şi Marius Tucă. Are fluenţa omului obişnuit să stea cu ore­le în direct, răspuns la toate şi o viziune aparte asupra vieţii. Atunci am început să înţeleg de ce-l ascultă lumea.

Vă văd cam abătut...

Dan Diaconescu După cum ştiţi, postul meu TV este închis. Şi atunci când ai o pasiune, un loc de muncă, faci ceva şi brusc nu mai poţi s-o faci, din diferite motive, trebuie să-ţi refaci tot programul, tot orizontul de aşteptări. Am cea mai frumoasă meserie din lume, e o plăcere în fiecare zi şi mai şi câştig o grămadă de bani pentru asta. În plus, ai şi o putere, oamenii chiar se uită, popular, în gura ta. Oricum, am un déjà-vu, am mai trăit aceeaşi chestie din 2002 în 2004. Tot PSD-ul era la putere.

Aţi spus odată că sunteţi prea bogat pentru ţara asta. Mai e valabil?

Am spus-o în sensul în care mulţi români sunt foarte săraci, eu sunt un apărător al lor şi mulţi spun: „Cum să faci asta cu iaht şi averi?“. Eu le-am zis că e nevoie de mijloace, televizi­uni, bani mulţi pentru a-ţi promova ideile.

Totuşi, cum e să mergi cu haina de vizon prin bordeiele ţării?

Pentru mine e un test foarte interesant. Ca ziarist, am analizat oamenii bogaţi, „ciocoi“, cum le spun eu. N-am fost niciodată certat pentru că am Rolls Royce. S-a ştiut din prima că sunt un om sărac. Când am devenit ziarist, nu aveam nici măcar bicicletă. Oamenii au va­zut la televizor cum m-am îmbogăţit eu.

Şi ce v-aţi cumpărat din primul salariu?

Întâi, am luat o primă şi mi-am cumpărat televizor color, mai târziu, prima pereche de blugi, la 22 de ani. Din primul meu vis mi-am făcut o viaţă întreagă, pentru că visam să fiu ziaristul numărul 1. Ulterior, viaţa mea s-a transformat într-un vis. Îmi pot cumpăra tot ce mi-am dorit, maşinuţe cum aveau copiii bogaţi, copilăresc în continuare…

La ce visaţi când eraţi mic?

O pereche de patine, o bicicletă. După îmbo­găţire, şi fetele frumoase au început să se uite mai frumos la mine. Până atunci se iubeau cu băieţii şoferilor de butelii. Înainte de ’89, ei erau cei mai bogaţi.

Mai puţine, cred că trei. Una a devenit sub­marin în Dâmboviţa. Mi-am făcut plăcerile astea, de-a avea maşini scumpe. Dintr-un alt salariu, în ’90 şi ceva, mi-am luat şapte sacouri colorate. Şi apoi n-am mai avut o pasiune cu hainele. Cam aşa şi cu maşinile.

Nu păreţi chiar nepreocupat de haine…

Multe nu sunt cumpărate recent. Ceasul mă deranjează…

Colegii de la Publicitate mi-au zis aşa. Eu, de o zi de naştere, prin 2000 şi ceva, am primit de la colegi primul Rolls Royce. Fiind foarte mulţi, au făcut o che­tă. Nu-mi plăcea, mi se părea o maşină grea, trebuia să ai şofer şi eu nu suport. Au spus că nu e normal să merg la o negociere de minut de pu­blicitate oricum, pentru că noi vindem o poveste. Am învăţat de la ei că trebuie să-ţi impresionezi partenerul. Dacă ţi se oferă, de exemplu, 3.000 de dolari, să răspunzi: „Mulţumesc, am bani de masă azi“. Atunci am şi rebranduit OTV-ul, din garsonieră ne-am mutat într-un mare studio, pe care eu îl văd impropriu, dar, într-adevăr, ne-a mers mai bine.

Iahtul când l-aţi folosit ultima oară?

Prima şi ultima oară în septembrie anul tre­cut. L-am luat din Anglia. Când a fost gata, le-am zis să-l ducă la Constanţa. Cei de acolo mi-au propus să merg şi eu, era o excursie de trei săptămâni. Aveam un supersubiect şi n-am vrut. Mi-am trimis naşii, prietenii. Mă sunau, îmi po­vesteau ce minunat e. Într-un weekend, ajung ei în Malaga, cedez şi spun să mă duc şi eu o zi. Ajung în Spania la 5 dimineaţa, ne plimbăm câ­teva ore. Seara, mă sună de la OTV, aveam un su­biect, hotărăsc să mă întorc în ţară. Prietenii mi-au zis imediat: „De ce eşti fraier? Stai aici!“. Ce-o fi fost în capul şi în sufletul meu, că am plecat în România?! Ajung duminică noaptea pe la orele 3-4. Şi la 8 dimineaţa mă trezesc cu mascaţii în casă. (n.r. – în 2010).

Da, mă arestează, am dreptul la un telefon. Sun la televiziune. Înain­te de orice, întreb ce audienţă a fost.

Iahtul îl foloseau prietenii mei, mă sunau, îmi puneau valurile la telefon ca să mă oftice. Eu aveam interdicţie de a părăsi ţara, care a ţinut doi ani, până la referendum (n.r. - în 2012). Aşa am ajuns înapoi pe iaht, după trei ani.

O să fie o televiziune prezidenţială. Pun pe Rolls şi pe avion un tricolor, aşa nici nu se mai cheltuie banii poporului pe mijloacele de trans­port ale preşedintelui.

Aţi spus că, dacă vreun parlamentar de-ai dumneavoastră pleacă la alt partid, conform unui contract, trebuie să vă dea două milioane de euro. Aţi primit banii de la vreunul dintre cei patru?

Încă nu le-am cerut, pentru că sper să se întoar­că. Vă dau aici o exclusivitate. Unul dintre ei are un lanţ de cofetării. A plecat pentru că acel partid i-a promis că va putea vinde prăjituri în Casa Po­porului. Eu i-am spus că e un anumit monopol şi nu va avea cum. L-am întrebat ce va face când va constata asta? „Mă voi întoarce“, a răspuns. Şi m-a lăsat fără replică, ceea ce se întâmplă foarte rar.

Cum v-aţi cunoscut partenera de viaţă?

În general, „ciocoii“ schimbă soţiile odată cu starea financiară. Eu stau lângă aceeaşi persoană de 25 de ani. Ne-am cunoscut „la plăcuţe“. Eu lu­cram într-o întreprindere, în paralel cu faculta­tea, n-aveam bani. Ne duceam pe stadion la spec­tacolul lui Ceauşescu şi acolo găseai pe scaun o plăcuţă roşie, galbenă sau albastră. La semnal, ridicam plăcuţele deasupra capului şi ieşea ceva deosebit. Acolo am agăţat-o. Când am ajuns în fa­brică, precum în filmele indiene, am aflat că era fata directorului.

Care, tot ca-n filme, s-a opus?

A persecutat-o când a aflat că umbla cu un amărât de la ţară. Povestea a continuat, ea trăia mai mult în căminul meu, deşi era bucureşteancă. La Revoluţie, însă, directorii s-au schimbat, cei de jos au ajuns sus. Au apărut tentaţiile, dar eu am rămas acelaşi.

Nu neapărat. E important să rămâi cu picioare­le pe pământ. În ochii unora, presupun că nici eu n-oi mai fi exact cum eram. Dar încerc să mă pon­derez, să rezist tentaţiei de a-mi repara dantura.

Până la urmă, care-i povestea cu dintele?

Printre altele, mi-e frică de doctor. Plus că am dinţii foarte sănătoşi şi chiar unii medici mi-au zis să-i las în pace.

Nici n-am timp de aşa ceva.

E un pretext…

Sunt şi motive pragmatice, îmi şi place să las viaţa să curgă, să intervin cât mai puţin în destinul meu. N-am vrut să fac cu nimeni hârtii, nici măcar în afaceri.

Trebuie s-o întrebăm. E complicată viaţa alături de mine. Eu trăiesc pe fus american, mă culc la 9-10 dimineaţa şi mă trezesc seara, uneori iarna nici nu văd lumina zilei, deci ne întâlnim foarte rar. E important că cineva mă tolerează aşa, nu mă ceartă.

Ca tată cum sunteţi?

Sper că cel mai tare. Am citit că fetele sunt mai apropiate de taţi. La mine nu se confirmă. Dacă e să aleagă, tot la maică-sa fuge şi nu înţeleg. Că eu o apăr, eu o scot la joacă şi degeaba. O întreb de ce şi spune că eu nu-i dau medicamente când e bolnavă, nu-i dau mâncare şi nu o îmbrac.

Mă ceartă că vreau să ajung preşedinte. Astă-vară, m-a trezit şi zice: „Tata, tata, a căzut Băses­cu“. Eu zic: „Ce bine!“. Ea: „Şi e Antonescu“. Zic: „Asta nu e aşa de bine“. Ea ţopăia în pat. „E bine, e bine. Gata, acum stai doar cu mine, mergem în vacanţă, n-o să mai fii preşedinte.“

Prostioare face?

Ultima oară a stabilit cu colegii ce am eu de fă­cut. Îmi spune: „Tată, dacă tot insişti cu prostia asta, să te faci preşedinte, am vorbit şi la şcoală cu colegii, te rog să desfiinţezi banii“. Interesant.

Ea ce vrea să se facă atunci „când o să fie mare“?

Acum, profesoară de pian. Am numit-o cu D, pentru ca la 18 ani să poată continua emisiunea, „DD în direct“. Are cinci perechi de naşi, toţi pri­eteni de când eram sărac. Ne-am chinuit mult cu numele, unul mai glumeţ a zis să-i spunem Delta Dunării. Am ajuns la Dona. Când a auzit ce plan am pentru ea mi-a zis: „Ce-i asta, cu politica? Fă şi tu cum face Capatos!“. Se uită şi la „Suleyman“.

Acum câţiva ani, Marius Tucă v-a numit într-un interviu „un fost prieten“. El ce este pentru dumneavoastră?

Rămâne un prieten. Eu am fost primul angajat la trustul domnului Voiculescu. Era important şi cine e numărul 2, aşa că a trebuit să-mi conving cel mai bun prieten să accepte poziţia asta. După trei ani, eu am plecat, el a rămas şi lucrurile au luat-o într-o direcţie pe care nu am înţeles-o. Pentru mine a fost ca un frate, dar s-a schimbat mult de când a dat primul autograf. Dacă el mă critică, eu îl laud în continuare.

Am avut o problemă până să-l duc la el. Părinţii lui spuneau: „Cum să te duci la ăla care i-a furat banii lui Ceauşescu?! Vă duceţi la Securitate, bă­ieţi tineri!“. Şi când l-am prezentat, Marius, care e timid ca mine, când a dat mâna cu Voiculescu, zice: „Dumneavoastră sunteţi cel care a furat banii lui Ceauşescu“. Voiculescu s-a înnegrit şi după ce a plecat, îmi zicea: „Dă-l afară, dă-l afa­ră“. Eu nu şi nu, că e talentat. Apoi, tot pe atunci, am găsit sediu pentru televiziune, era un fel de hală. Au venit părinţii lui Marius la Bucureşti şi au spus: „Nu-l lăsăm aici, e curent“. Şi eu spun: „Nu, vă rog, o să pun nişte pereţi“.

Mă întâlnesc de multe ori cu oameni care au fost criticaţi la OTV şi mă încearcă un sentiment de jenă. Nu ştiu ce era în sufletul lui Silviu Pri­goană, de exemplu, când Adriana era la mine în emisiune sau ce era în sufletul ei, când el o făcea albie de porci.

Care-i Dumnezeul dumneavoastră?

Unicul. Cred că am fost foarte ajutat de divini­tate. Şi în închisoare. Mi-am dorit mereu să fac un documentar într-un penitenciar. N-a fost să fie, dar până la urmă, am fost arestat, pe principiul: „Ai grijă ce-ţi doreşti!“. Nu regret acele patru zile, aşscrie o carte. Au avut legătură cu religia, pentru că din celulă vedeam o biserică. Ceilalţi deţinuţi mi-au spus că, dacă pe drumul către tribunal văd o biserică şi dacă din sală mai văd una, să fac la cameră semnul revistei dumneavoastră, „OK“, că va fi bine. Şi aşa a fost. Când am ieşit din puşcărie, primul drum l-am făcut la televiziune. Plus că, la câte s-au rostit pe OTV, cred că m-a ajutat Dum­nezeu şi să nu fiu omorât până acum.

O opinie pertinentă, după atâtea sute de episoade: ce s-a întâmplat cu Elodia?

Eu aşface un film după Elodia. Sunt inginer, dar am vrut să dau la Regie. Erau doar patru locuri, mi-era teamă că nu intru şi fac armata pe termen lung. Aştept sugestii de la cititori: pe cine ar vedea într-o distribuţie hollywoodiană? Am fost anche­tat de DIICOT Braşov pentru că aşfi inventat-o pe Elodia. Din nu ştiu ce motiv, după dispariţie, nu apărea în evidenţa populaţiei. Sunt multe variante şi am argumente pentru toate. E moartă sau e vie sau s-a sinucis sau a înscenat totul ca să se răzbu­ne pe Cioacă şi va apărea când va fi condamnat... Sau este ascunsă de nişte servicii secrete.

În trustul Pro sunt multe prezentatoare fru­moase. Şi la Antene. Uite, o să spun Monica Das­călu. Mai e şi Andreea Berecleanu…

Un bărbat de admirat?

Fenomenul Alex Velea. L-am adus pe lângă alţi 100 de artişti, când am făcut Caravana Speran­ţei. Ce-am văzut la el… ca la Michael Jackson. Nu se putea da jos din maşină, îl purtau pe braţe, domnişoare de toate vârstele, se zgâriau, ţipau.

Ce titlu aţi pune acestui material?

Din vis mi-am făcut viaţă şi viaţa a devenit un vis.

Foto: Sorin Stana