Dorian Boguţă: „Când mă uit la ce eşarfe şi bijuterii face Malvina, ştiu că ăla e talent pur“

De la sacrificiile (zic eu, pentru că el nu s-a plâns!) făcute din dragoste pentru actorie până la „Love Building“, pelicula cu care a fost prezent la TIFF, sau relaţia cu Malvina Cservenschi, actorul de 42 de ani mi-a vorbit cu mult firesc şi umor...

De la sacrificiile (zic eu, pentru că el nu s-a plâns!) făcute din dragoste pentru actorie până la „Love Building“, pelicula cu care a fost prezent la TIFF, sau relaţia cu Malvina Cservenschi, actorul de 42 de ani mi-a vorbit cu mult firesc şi umor... Pentru că da, are chiar şi talent de intervievat!

E unul dintre cei mai interesanţi actori români din noul val. Şi nu pentru că presa e acum mai mult cu ochii pe el după ce a apărut la braţ cu Malvina Cservenschi. Dorian Boguţă şi-a trăit viaţa cu o intensitate magică. Iar magia asta se vede cam în tot ce face. Şi când la reţetă se adau­gă şi o prietenie specială cu alţi doi actori români talentaţi, DragoşBucur şi Alexandru Papadopol, atunci avem de-a face cu un must-see, de trecut în agenda lunii septembrie, când va ajunge pe marile noastre ecrane: „Love Building“, pelicula în care cei trei joacă şi pe care au realizat-o cu 31 de debutanţi, absolvenţi ai şcolii lor particulare de actorie de film. O poveste despre dragoste sub toate formele ei, mai mult sau mai puţin defec­tuoase, pe care Dorian, Dragoşşi Alexandru, în rolul instructorilor, încearcă s-o repare...

„Love Building“ a fost excelent primit. Unul dintre secretele sale e prietenia ta cu Bucur şi Papi. Cum a început povestea asta?

Acum vreo opt ani... Am fost invitat să joc un rol la Teatrul Nottara. Şi acolo l-am cunoscut pe Dragoş. Şi culmea ironiei e că plecase Papi din Nottara, iar eu l-am înlocuit într-un rol. Noi nu ne cunoşteam încă atunci foarte bine şi aşa, uşor, uşor, având aceleaşi principii, ne-am apropiat.

M-a sunat Bucur acum trei ani şi m-a între­bat dacă vreau să mă alătur unei idei de-ale sale de-a face o şcoală de actorie, dar una specială, doar de film. Mă alesese pe mine fiindcă îmi ştia mentalitatea, aveam ceva experienţă în film şi mie mi-a plăcut foar­te mult ideea. S-a alăturat şi Papi şi uite că, după trei ani de zile, suntem la TIFF, ceea ce e o bucurie greu de exprimat.

„Love Building“ e gândit ca un film pentru marele public. Dar dincolo de asta, e sau nu pentru festivaluri?

E, de exemplu, pentru Festivalul Internaţi­onal de Film de Dragoste de la Mons. Cred că l-a şi văzut selecţionerul lor şi ne-a rugat să-i dăm DVD-ul. Deci e pentru festivalurile cu tematică de relaţii, dragoste. Uite, filmul pe care l-am fă­cut acum un an, „De azi înainte“, are şi o poveste despre homosexualitate, deşi pelicula, în ansam­blul ei, n-are legătură cu homosexualitatea. Şi a fost selectat la un festival din Portugalia dedicat minorităţilor sexuale. Şi în „Love Building“ sunt două cupluri de femei. Deci ar putea ajunge şi acolo. La festivaluri care tratează mult socialul, ca Berlinul, nu cred c-o să ajungă, acolo sunt mai mult filme de autor. Pe când regizoarea Iulia Rugină a avut comandă, ca să zic aşa, din par­tea noastră, să facă un spectacol cu 31 de oa­meni. Nu poţi spune că e un film de autor, dar pentru ce-a făcut ea, i-aşridica o statuie.

Dar dincolo de film, tu personal ce crezi: poate fi sau nu reparată dragostea?

Se poate sparge un ulcior? Se poate lipi apoi. Se lipeşte, dar rămâne crăpătura.

Şi peste ce probleme de cuplu, dintre cele tratate de voi acolo – infidelitate, dependenţa de mama şi altele – n-ai putea trece?

Problemele de-aia sunt probleme, ca să le gă­seşti rezolvarea bună. Poate singurele două pro­bleme în cuplu cărora eu nu le-aş găsi o rezolvare ar fi superficialitatea şi indiferenţa.

Ai spus că faci actoria ca să fii văzut de cât mai mulţi oameni. Dar odată cu relaţia cu Malvina, chiar ai intrat într-o zonă de maximă vizibilitate: zona mondenului. E comod asta pentru tine sau nu?

Ce înseamnă mondenul? Eu sunt acelaşi, jur! Nu m-am schimbat cu nimic. Sunt la fel. La ce evenimente mă duceam înainte merg şi acum. Nu aleg nimic în plus, nu merg unde nu îmi place.

Dar presa e şi mai mult cu ochii pe tine acum.

Da, dar asta pe mine nu mă interesează... Ori­cum, unele reviste scriu tot felul de tâmpenii. Până la urmă, dacă vor să scrie, să scrie... Nu-mi pasă.

Şi eu am citit. Ce să mai zic acum?!

Asta face parte dintre lucrurile nefondate despre care ziceai?

Eu habar n-aveam că o să apară acea informa­ţie. Am fost anunţat apoi. Nu intru în detalii, dar nu cred că mersul relaţiei mele poate fi anunţat printr-o revistă de scandal. Nu în cazul meu.

Eu, când mă uit la ce eşarfe şi bijuterii face Malvina, ştiu că ăla e talent pur.

Dar în actorie?

Actoria înseamnă şi experienţă şi, bineîn­ţeles, harul de la Dumnezeu. Actoria nu poţi s-o înveţi... Trebuie să ai ceva, noi la şcoală doar îndrumăm actorii şi, dacă ai orice fel de talent, el te ajută şi-n actorie. Iar Malvina, având acest talent extraodinar cu lucrurile pe care le creează ea, e de-ajuns!

Cel mai greu a fost într-o noapte... Ve­nisem în Bucureşti şi, ca să plătesc chiria, lucram într-un bar dintr-o zonă cu pro­bleme, de la marginea oraşului. Şi m-a atacat o haită de câini. Făceam curat pe terasă, eram singur şi pur şi simplu m-au atacat câinii. Am fost muşcat...

Ce demult a fost asta! Nu, eram măcinat de ide­ea că nu mai creşteam profesional, pentru că eu cred că şansa în actorie sau în alte domenii e di­rect proporţională cu ţara în care trăieşti. Dacă în Bucureşti se fac zece filme, tu, ca actor, ai şansa să joci în zece filme. Dacă stai la Praga, acolo se fac 30 de filme pe an şi tu ai şansa să joci în tot atâtea filme. Aşa că, de la Chişinău, unde se făceau – şi acum se fac – fix zero filme, am ales un oraşunde ies 15 filme pe an. Bine, atunci nu se făceau atâtea, dar oricum se simţea mersul ascendent.

Îţi mai zboară mintea, când filmezi, la vreun personaj care să te inspire, pe care l-ai văzut în barul la care ai muncit?

Da, bineînţeles. Se întâmplă. Dar nu doar din bar. Sunt atâtea alte momente, fiindcă am totuşi 42 de ani, am văzut multe la viaţa asta şi am fost într-o grămadă de ţări, am stat peste tot. Aşputea să spun că sunt copilul trenului sau al avionului, pentru că sunt tot timpul pe drumuri. Şi înveţi din chestia asta foarte multe. Iar când eşti în faţa camerei te ajută. Oricum, la actorii în vârstă, care au trecut de 60 de ani, se vede ceva în ochii lor, experienţa aia de viaţă, sunt mai relaxaţi şi, în acelaşi timp, gândul lor e mai profund...

Dar te-ai mai întors vreodată în acel bar?

Am trecut pe-acolo, e lângă cinematograful Gloria. Dar terasa nu mai e. Aia era teroarea vieţii mele, s-o curăţ la 4 dimineaţa, când era plină de coji de seminţe, fiindcă sportul naţional în Româ­nia încă a rămas spartul seminţelor şi eu trebuia să scot fiecare coajă de sămânţă de-acolo.

Da, eram la Teatrul Naţional, aveam roluri prin­cipale. Dar a fost alegerea mea. Şi la bar încercam să fac spectacol cumva, eram mai efervescent, be­rea o turnam într-un fel, ca să-i distrez pe clienţi. Dacă munceam cu silă, era un chin în plus.

Iată-te acum, cu o serie de filme bune la activ! Cu experienţa de azi, când ai trecut şi la regie, te-ai respinge la unele castinguri de început?

Daaa, bineînţeles. Mi-aduc aminte că primul meu film l-am făcut la 12 ani, în Republica Mol­dova. Şi maică-mea mi-a făcut acum un cadou extraordinar, mi-a trimis un DVD cu filmul ăla făcut în ’84. M-am uitat la el şi-am murit de râs. Dar m-am uitat şi la un film făcut prin anii ’90… Vai! Nu-nţeleg cum de m-au ales atunci să joc...

Nu, la mine se îmbină lucrurile...

Dar mă gândeam că din acest trio al vostru, Papadopol e la casa lui, Bucur la fel...

Păi, şi eu sunt la casa mea! (râde) Dar eu sunt sigur că înainte de-a se căsători şi a face copil, Papi şi Dragoşerau cum sunt eu acum...

Da, dar tu ai o tinereţe prelungită...

Da, ca Dorian Gray... (

)

foto: şerban Mestecăneanu, cristi duminecioiu, adi marineci