EXCLUSIV Andreea Marin: "Experienţa dură de viaţă m-a învăţat să fiu un supravieţuitor"
Una dintre cele mai influente voci din media ne arată încă o dată de ce „Nu există nu se poate“, mai ales acum, în realitatea dură pe care o trăim.
Vorbim tot mai des despre supravieţuire, de când lumea ni s-a reconfigurat total, odată cu pandemia, iar acum, în contextul războiului din Ucraina şi al crizei economice tot mai acute. În aceste zile, în care pericolul ne pândeşte la distanţă de o decizie politică, am învăţat să ne pese mai mult de oamenii din jurul nostru şi să încercăm să ne gestionăm fricile inerente. Pe Andreea Marin, pe care am văzut-o la vama Siret dând o mână de ajutor, ca ambasador UNICEF, am reîntâlnit-o în linişte acasă, la Bucureşti, chiar după lansarea noului său volum, Nu există nu se poate. Un titlu împrumutat de la un motto de viaţă, pe care şi l-a însuşit mult prea devreme, din păcate, şi pe care i l-a transmis mai departe fiicei sale, Violeta (14), care-i seamănă leit, ca fire şi construcţie interioară.
OK!: Ne revedem la final de pandemie, în timpul desfășurării unui
război și declanșării unei crize. Ce simți că te obosește cel mai tare dintre aceste
știri inimaginabile?
Andreea Marin: Povestea cu războiul e cea care m-a afectat.
În primele zile, când am făcut drumurile la graniţă şi am făcut şi interviurile
cu refugiaţi, eram mult prea prinsă de evenimente şi nu realizam. Dar, după o
săptămână, am avut o cădere, legată şi de sănătate, şi de faptul că nu mai puteam
să dorm noaptea, aveam coşmaruri despre această situaţie. Şi nu am putut să nu
mă întreb cum e să-ţi iei copilul de mână şi să-ţi părăseşti toată viaţa ta de
până acum, toate bunurile de pe urma cărora îţi susţii traiul, cum e să laşi
locul tău de muncă de izbelişte şi toate sentimentele, oamenii dragi în urmă şi
să pleci unde vezi cu ochii, spre nicăieri, gândindu-te că, poate într-o zi, va
fi mai bine. O zi nedefinită, un termen pe care nimeni nu-l poate şti şi
gândindu-te că poate îţi vei revedea oamenii dragi rămaşi în urmă sau poate nu.
Şi, primul lucru la care ne gândim, ca femei şi ca mame, este coşmarul de-a fi
într-o zi, vreodată, în aceeaşi poziţie cu mamele pe care eu le-am întâlnit şi
care s-au prăbuşit plângând la pieptul meu. Realmente, nu reuşim să ducem cu imaginaţia noastră
până la capăt aceste gânduri, fără să ne afecteze cumplit.
Tu ce planuri ți-ai
văzut dărâmate de toate aceste schimbări succesive?
Nu-mi place să mă plâng. Când văd ce se întâmplă, lucrul pe
care-l gândesc imediat este recunoştinţa. Recunoştinţa că la noi e încă
linişte, că trăim încă sentimentul de pace şi puterea de-a ne face planuri
pentru luna următoare, pentru anul viitor, pentru viitorul copiilor noştri.
Se mai gândeşte lumea atât de relaxat la viitor?
Relaxat sau nu, se gândeşte. Ceilalţi nu se pot gândi.
Deloc! Distanţa este uriaşă între ceea ce gândim noi şi ceea ce gândesc aceşti
oameni, care au fugit forţat de acasă – chiar dacă ieri, alaltăieri erau ca
noi, aveau o viaţă normală. Nici lor nu le vine să creadă! Atunci când vorbeşti
cu ei faţă în faţă, încă speră că e doar un coşmar care se va termina. Dar noi
vedem, pe ecranele televizoarelor, că totul se dărâmă, pur şi simplu.
Ştii că mai sunt
oameni care cred că totul e regizat, că cineva filmează dintr-un unghi anume distrugerea
unei lumi.
Sunt oameni şi oameni, poveşti şi poveşti, nu putem fi toţi
la fel, însă eu sunt un om realist.
Pandemia asta, care
vine, pleacă, se întoarce, ne-a schimbat ritmul. La început, toţi am lăsat motoarele
jos şi dintr-o dată a fost prima oară când ne-am oprit. Simţeai şi tu nevoia să
încetineşti ritmul?
Dimpotrivă! În timpul pandemiei, un an şi jumătate, am fost
într-o alergătură contracronometru, cât a fost în prim-plan campania
„Preţuieşte viaţa“ dedicată acestei situații de criză. Am reuşit să adunăm
ajutoare în valoare de peste un milion de euro, să ajutăm în absolut toate
judeţele ţării, dar această reuşită a venit la pachet cu o oboseală cruntă.
Toată această muncă de voluntariat a dublat, practic, volumul nostru de lucru
şi asta într-o situaţie în care, oricum, ceea ce făceam trebuia adaptat, pentru
că pandemia a schimbat regulile.
Şi tot atunci a
apărut şi Nu există nu se poate.
(zâmbeşte) Asta e
o altă poveste frumoasă. Am simţit că pot aduce, prin aportul meseriei pe care
o iubesc, motivaţie şi inspiraţie, împreună cu persoane care sunt genul meu de
oameni, care mereu fac ceva – şi în situaţii grele, şi în situaţii de viaţă
relaxate, pentru că ei sunt motorul lumii. Şi am făcut aceste interviuri care
au dat idei îndrăzneţe celor care nu mai aveau capacitatea de-a se reclădi,
de-a spera, de-a face ceva nou.
În cât timp ai reuşit
să strângi poveștile lor într-un volum omonim, pe care tocmai l-ai lansat, şi
care sunt doar jumătate dintre cele pe care le-ai adus în faţă?
Da, cealaltă jumătate este rezervată pentru volumul al
doilea. Ar fi fost un volum mult prea amplu, ar fi avut peste 800 de pagini şi ar
fi fost greu de ţinut în mână. (zâmbeşte)
Dacă e să iau munca de la zero, toată documentarea, gândirea proiectului, munca
ulterioară pentru adaptare pentru carte a durat nişte ani. Deci nu a fost uşor
şi a fost şi foarte multă investiţie. Realizarea unei cărţi nu te scoate pe
plus, însă e o moştenire frumoasă pe care o poţi lăsa în urma ta şi, în egală măsură,
toate fondurile obţinute din vânzarea ei merg către fundaţia „Preţuieşte
viaţa“, ca să susţinem capacitatea de-a face activităţi umanitare.
Crezi că este un dat
genetic să poţi spune „Nu există nu se poate să nu-mi reuşească, mă ridic şi
fac din nou“?
Nu neapărat, cred că există o forţă pe care o primeşti la
naştere sau ceva ce Dumnezeu aşază în fiecare dintre noi. În cazul meu, e vorba
despre experienţa dură de viaţă, care m-a învăţat să fiu un supravieţuitor. Dacă
privesc spre poveştile părinţilor mei, le semăn amândurora şi am împrumutat
de la fiecare şi sensibilitate, dar şi această componentă de luptător cu viaţa.
Tatăl meu, de exemplu, era genul justiţiar, mereu voia ca lucrurile să fie
drepte şi am împrumutat asta de la el. Mama mea era sensibilă, poetă, deşi ea era
inginer de mecanică fină, dar avea această latură, citise mult, scria foarte
frumos. Aşa că da, contează şi ceea ce îţi dă Dumnezeu, şi ceea ce pun părinţii
sau bunicii ca sămânţă în tine. Dar, în ultimul rând, îţi faci norocul cu mâna
ta. Nu cred în ceva care să-ţi pice din cer şi tu să te bucuri de ceva cu adevărat valoros fără să
meriţi asta.
Sora ta cât îţi este
pe potrivă?
Semănăm. Am şi trecut împreună prin experienţe grele, le-am
trăit mână în mână şi era dificil să fim prea diferite.
De câte ori, în
copilărie, ţi s-a spus „nu se poate“?
Nu reţin. Bineînţeles că au existat bariere, situaţii ce
păreau fără soluţie, dar modul meu de-a acţiona în astfel de momente este că nu
există nu se poate, sigur nu am gândit destul, nu m-am implicat destul, nu am
depus destul efort, trebuie să mai caut.
Violetei de câte ori
îi spui asta?
Violeta o spune ea însăşi. A îmbrăţişat aceste cuvinte, le
simte ca mine când eram la vârsta ei şi mi le dă ca replică. Atunci când îi
spun că ceva nu se poate, îmi spune: „Nu, mami, nu există nu se poate, ştiu
asta deja“. (zâmbeşte) Ceea ce mă
bucură. Te ajută foarte mult să te remontezi această vorbă.
Am văzut-o fiindu-ţi
aproape la lansare. E frumoasă, delicată şi parcă mai matură decât vârsta ei.
Cum e ea la 14 ani?
În primul rând, Violeta îmi seamănă leit. Mă uit la ea şi,
pe de-o parte, mă încântă, pe de altă parte, mă sperie, pentru că anumite
lucruri la care eu am observaţii astăzi, ca mamă, îmi dau seama că le făceam şi
eu la aceeaşi vârstă (zâmbeşte) şi că
probabil tata era tare chinuit, din păcate, pentru că trebuia să fie şi tată,
şi mamă, la vremea aceea. Eu am ajuns acum cu fiica mea la vârsta la care
există şi momente în care ne sfătuim, şi momente în care ne contrazicem şi
momente în care numai prin puterea argumentelor putem trece de un anumit impas.
E şi frumos, şi dificil, în acelaşi timp.
E acolo un mic război
al argumentelor?
Nu, însă există momente când lipsa experienţei îşi spune
cuvântul. Nu are cum să simtă anumite pericole aşa cum le simt eu, ca om trecut
deja prin mare parte din viaţă. Ea pare o fire mai docilă. Pare, dar nu e
deloc! Este foarte încăpăţânată şi-mi seamănă perfect. (râde)
I s-au mai
reconfigurat orizonturile, îşi doreşte altceva decât îşi dorea acum un an, de
exemplu?
N-aş putea spune. E chiar o fată care ştie ce vrea de la
viaţă. Însă cred că e prea devreme să ne gândim la o alegere finală a carierei.
Mai are timp să se gândească, să se răzgândească…
Mai ales că tu te-ai
răzgândit…
Oho, am făcut o schimbare totală de macaz, de la
Informatică, unde eram deja studentă, la televiziune. Ce diferenţă!
Te inspiră Violeta?
Da, în fiecare zi. Şi mă şi ajută, vine cu idei constructive.
Ce ziduri crezi că
mai trebuie să dărâmi în devenirea ei?
Nu simt că mă lovesc de ziduri acum. Simt doar că trebuie
să-i ofer mult sprijin. Copiii şi tinerii din ziua de azi au o sensibilitate
specială, pentru că văd lucrurile altfel, au altă viziune faţă de noi. Şi, deşi
par foarte puternici, au, totuşi, nevoie de noi alături de ei, de multă sensibilitate
şi înţelegere.
Noi am trecut
printr-o Revoluție și o schimbare de regim. Ei trăiesc o altfel de realitate
bulversantă. Violeta cum a reacționat la toate aceste schimbări de context?
A reacţionat foarte bine. Ba chiar ea a fost cea care mă
liniştea pe mine. Normal că nu i-a plăcut faptul că nu mai putea să meargă timp
îndelungat la şcoală, că trebuia să stea de una singură în camera ei şi să-şi
facă lecţiile, în loc să împărtăşească toate aceste lucruri cu colegii de
clasă. Fiind un copil sociabil, i-a lipsit ideea de colectiv. Însă, pe de altă
parte, când eu îmi făceam probleme, mă uitam în jur şi vedeam tineri care
treceau prin depresie, prin momente emoţionale grele, ea mă liniştea. Îmi
spunea: „Mama, stai liniştită. Nu am nicio problemă. O să-mi revin, există
internetul, ne vedem pe tabletă şi totul va fi bine. O să treacă şi asta!“.
Desigur, a avut şi momente mai dificile. A avut Covid chiar de ziua ei, dar și
de Crăciun şi de Anul Nou – toate trei la un loc, pentru că e născută în
decembrie – şi asta n-a fost deloc uşor.
Tot la lansare, l-am
văzut şi pe partenerul tău, Adrian Brâncoveanu.
El este mereu lângă mine. Se implică, ajutând în mod
concret. Facem totul împreună.
De când s-a întors în
ţară?
A ales să se întoarcă în ţară şi să lucreze în acelaşi
mediu, în Ministerul Afacerilor Externe, după trei ani pe care i-am petrecut la
distanţă – eu aici, el în Africa. Nu a fost uşor, dar a venit să clădim o viaţă
împreună. Asta nu înseamnă că nu mai are plecări. Şi cu un an şi ceva în urmă,
a fost însărcinat cu afaceri în Oman.
Îl însoţeşti?
Îl însoţesc fără să stau permanent, pentru că ar însemna să
renunţ la tot ceea ce fac aici şi asta nu se poate. Şi, mai cu seamă, nu se
poate să renunţ la grija faţă de copilul meu, al cărui drum este deocamdată
aici. Însă noi am găsit calea de mijloc prin care să facem ca lucrurile să fie bune
pentru toţi.
Pentru că el lucrează
în diplomaţie, mai dezbateţi ştirile zilei sau acasă nu discutaţi despre astfel
de lucruri?
Nu există tabu-uri pentru noi. Discutăm despre orice. El
este un om cu un orizont foarte larg, cu opinii pertinente şi sunt anumite
detalii pe care nu le văd şi îi cer, uneori, părerea intenţionat, ştiind care e
experienţa lui.
A fost cu tine şi la
vama Siret?
Nu, la vamă nu, pentru că am fost cu UNICEF, a fost cu totul
altceva. Însă în campania mea, „Preţuieşte viaţa“, ne-am implicat cot la cot,
lucrând ca voluntari.
Simţi că sunteţi un
tot unitar, că e armonie între voi?
Da.
Ce a schimbat în tine
întâlnirea cu el, faptul că a intrat în viaţa ta?
Foarte mult. În primul rând, a venit cu un suflu nou, cu un
umor pe care nu-l cunoşteam şi cu puterea de-a mă susţine – nu sunt genul de femeie
care a cunoscut susţinerea, ci mai degrabă una care îi susţinea pe ceilalţi.
Acum simt şi eu ce înseamnă această frumoasă susţinere a partenerului de viaţă
în toate şi contează foarte mult. Pentru mine, e ceva cu totul nou, ceva ce am
aflat la 44 de ani pentru prima dată.
Simţi că mai e nevoie
de o legalizare sau lucrurile pot rămâne şi aşa?
Nu ştiu cum va fi pe viitor, deocamdată noi suntem ca o
familie, nu ne lipseşte absolut nimic. Poate că există situaţii în care oamenii
îşi fac probleme atunci când nu există o legalizare. Eu, însă, sunt un om cu
experienţă de viaţă mai dificilă, din acest punct de vedere, şi ştiu foarte bine
că se poate să ai un act şi asta să nu lege două persoane, să nu le facă mai
bune împreună, să nu însemne neapărat fericire. Şi atunci pentru mine nu mai e
important acest lucru, ci starea de fapt şi ceea ce reuşesc să clădească cei
doi prin susţinere reciprocă şi prin dragoste, pur şi simplu.
Este momentul de faţă
unul dintre cele mai bune din viaţa ta?
Da. Negreşit. Nu m-aş întoarce deloc în timp, nici la 20 de
ani, nici la 30.
Deci n-ai îngheţa
nicio vârstă de-a ta?
În niciun caz! Acum este momentul cel mai bun. Atunci eram
atât de alergată, eram atât de în mijlocul căutărilor – mă căutam şi pe mine, căutam
rostul meu în viaţă, erau atât de multe întrebări fără răspunsuri. Astăzi ştiu
exact ce am de făcut, ce iubesc, la ce mă pricep şi la ce nu, îmi cunosc calea
şi misiunea, şi atunci lucrurile sunt mai plăcute. Cumva, am intrat în această
zonă de echilibru.
Atunci proiectai prea
mult viitorul şi ignorai puţin prezentul?
Da. Asta e o problemă pe care încă o am. (râde) Mintea mea fuge întotdeauna spre
pasul următor. Însă am învăţat să echilibrez balanţa.
FOTO: Marius Bărăgan