Exclusiv Catrinel Sandu: "La cât de mulţi suntem, e nevoie de disciplină"

14 august 2019   Interviu

După o perioadă grea, în care şi-a pierdut tatăl, am regăsit-o pe Catrinel în sânul familiei sale - alături de fiicele ei, dar şi de viitorul soţ, medicul stomatolog de care s-a îndrăgostit după divorţ în America, Steve, şi fiii lui, Luke (cel mare - foto: în picioare) şi Mark. O familie despre care am înţeles că este sursa ei de echilibru şi energie, care o ajută să meargă cu încredere înainte, aşa cum şi-ar fi dorit, de altfel, şi tatăl ei.  

Cu atâţia copii şi programul încărcat pe care-l avem, încercăm să ne împărţim între şcoală şi diverse activităţi. În plus, Catrinel are orele de balet, iar eu sunt la cabinetul de stomatologie, cu toţii suntem ocupaţi. Aşa că valsăm între cumpărături, şofat, îmbrăcat şi dus copiii la şcoală, serviciu, iar la cât de mulţi suntem, e nevoie de disciplină.

Steve face french toast şi clătite foarte bune.

Credeam că eu fac mai mult micul dejun. Dar văd că au votat: Steve îl face de mai multe ori. (râde)

Cred că am ieşit la cină, la sushi.

Bună memorie, Mark!

Dar cred că mai mult au socializat cu toţii când am fost la plajă.

Daaa, aşa e!

Atunci s-au şi jucat împreună.

Băieţi, pentru voi a fost dificil să vă împrieteniţi cu fetele, fiind vorba de două surioare mai mici?

Luke Nu, deloc. Sara şi Lara sunt nişte copii minunaţi.

Fraţii noştri sunt foarte amuzanţi.

Chiar deloc. Cu ei deloc. Dar eu cu Lara câteodată ne mai certăm. (râde)

Cred că aşa este echilibrată situaţia. Dacă erau doar băieţi sau doar fete, atunci chiar ar fi apărut certuri.

E bine şi că au vârste diferite. Fiindcă se şi pot juca împreună, dar au şi activităţi specifice separate. Băieţii stau o săptămână la noi, una la mama lor, iar când fetele ştiu că vin băieţii, spun: „Să ne organizăm, să luăm tot ce ne trebuie...“. (râde) Noul entry sunt jocurile video pe care le joacă uneori toţi patru. Şi pentru că mă întrebai ce am mai făcut special ca familie, am fost şi în Colorado la munte, la sora lui Steve. Aceea a fost o vacanţă foarte frumoasă.

Sora lui are şi un câine.

Chiar aşa, v-aţi gândit să vă luaţi şi un câine?

Catrinel Am discutat despre asta şi vrem, da. Dar e un proiect în aşteptare, fiindcă acum, de când tata s-a dus, totul s-a schimbat. Mama va veni să stea cu noi.

Urmează să vedem. Cred că îi va fi greu. Ştiu că mi-e mie greu, îmi imaginez cum e pentru ea. O luăm pas cu pas, dar ştim sigur că va sta mai mult la noi decât aici. Şi, ca regulă, probabil că va sta aici în primăvară şi vară şi cu noi toamna şi iarna. Dar urmează să vedem cum vor decurge lucrurile.

Da. Am avut şansa să discut asta chiar cu tatăl meu, înainte să se stingă. El a aşteptat acest moment al nunţii noastre, l-a iubit mult pe Steve, s-a pregătit pentru acest eveniment. Iar când eu am fost lângă el, mi-a spus: „Orice se întâmplă, vreau ca voi să mergeţi înainte cu nunta. Asta este dorinţa mea: să vă căsătoriţi atunci când aţi stabilit, eu voi fi lângă voi, chiar dacă nu fizic“. Chiar şi mama a spus: „Viaţa ta trebuie să meargă înainte, fiindcă orice am face nu îl vom aduce înapoi“. Iar eu ştiu că tata va fi fericit dacă nu amânăm nunta.

Noi deja am cam aranjat totul înainte să venim în România. Mai avem doar câteva detalii, cum ar fi DJ-ul, împărţitul invitaţilor la mese. Am început cu 17 invitaţi şi acum am ajuns la 100 şi ceva. Să vedem cine poate zbura şi cine nu din România acolo...

E un resort în Florida. Ne-a plăcut mult cum arată, are un feeling de Bahamas. Vom sta acolo trei nopţi.

Şi va fi pe 11 noiembrie. Ce semnificaţie are această dată pentru voi?

Steve Acum trei ani, când eu şi Catrinel am fost la prima noastră întâlnire într-un parc, am stat mult de vorbă. Şi aşa facem în fiecare seară de-atunci, fie că suntem împreună, sau ea e în România, stăm la telefon şi vorbim în fiecare seară. Şi ni se întâmplă foarte des ca, în timp ce vorbim, să ne uităm la ceas şi să vedem că este ora 11:11.

Devenise obsesiv. De câte ori vorbeam sau ne gândeam unul la altul, ori era 11:11 ori 1:11. Dar mai mult prima variantă. Aşa că am căutat pe Google să vedem semnificaţia şi este una foarte frumoasă, pozitivă: înseamnă că eşti pe calea cea bună, că te afli la un început de drum pe care trebuie să continui încrezător. De câte ori e ora asta şi suntem departe unul de altul, ne dăm mesaj. Aşa am ajuns să stabilim această dată. Încă de pe când glumeam legat de ideea de nuntă, iar eu spuneam că nu vreau să mă mai căsătoresc. „Dar dacă o vom face vreodată, hai s-o facem pe 11.11“, spunea el. Şi eu, care credeam că nu se va întâmpla, ziceam: „OK, aşa va fi“. Ce a fost funny e că atunci când în sfârşit am bătut data-n cuie, am văzut că pică luni şi m-am gândit că în România nu se fac nunţi lunea. Dar fiindcă atunci în America este Ziua Veteranilor, va fi zi liberă, deci weekend prelungit. Am data asta şi pe inelul de logodnă. Deci totul se întâmplă cu un motiv.

Cum te-a convins Steve să te căsătoreşti din nou?

Steve Am avut o strategie inteligentă: am ţesut o pânză încet în jurul ei, pentru ca ea să nu-mi poată scăpa.

A început întâi prin a le cuceri pe Sara şi pe Lara. Apoi pe părinţii mei. Apoi pe cei mai apropiaţi prieteni. Eu tot spuneam că oricum locuim împreună ca o familie, de ce ar fi nevoie să ne căsătorim? Tu ai mai fost însurat înainte, eu am mai fost căsătorită. Ştim ce înseamnă un mariaj...

E interesant că tu, Steve, crezi în continuare în instituţia mariajului. Deşi ai mai fost căsătorit şi ai fi putut spune că nu mai e cazul a doua oară...

Steve OK, dar când găseşti persoana potrivită, cred că pur şi simplu simţi nevoia să i te dedici. Cred foarte tare în instituţia mariajului.

O, sigur că da! Am cerut-o de la tatăl ei, Nicu, care nu ştia foarte bine limba engleză, dar era de faţă şi un prieten apropiat de-ai lor, care ştia foarte bine limba. Aşa că, atunci când am rămas doar noi trei, am vorbit cu tatăl ei, fiindcă avea cine să traducă.

A fost un moment foarte emoţionant. A fost prima dată când tata a venit acasă şi m-a luat deoparte, iar eu am văzut că avea lacrimi în ochi. Eu nu l-am văzut niciodată pe tata plângând. El era mai milităros, nu se emoţiona foarte repede.

Ţie ţi-am spus, Catrinel, cum a fost atunci? Nu am fost îmbrăţişat de-atâtea ori niciodată în viaţa mea. Nicu era atât de fericit. Unii poate se gândeau la un moment mai solemn de genul: „Domnule Sandu, aş vrea să cer mâna fetei dvs.“. Dar de-ndată ce a înţeles ce urma să spun, nu m-a lăsat să termin, a sărit în sus de bucurie.

Te-a iubit foarte mult. Mi-a spus că în sfârşit a apărut acel bărbat care îi dă liniştea că va avea grijă de mine. Fiindcă pentru tata nimeni nu era îndeajuns de bun pentru mine. Tot el era numărul unu în viaţa mea, cel care mereu mă ajuta. Iar eu îi ziceam: „Eşti cel mai important bărbat din viaţa mea, fiindcă nimeni nu mă va iubi şi aprecia aşa cum o faci tu“. Şi aşa a fost. Am avut o relaţie perfectă. Dar când a apărut Steve, el a trecut toate testele tatălui meu, fiindcă l-a testat...

Oho, în fel şi chip. (râde)

Tatălui meu îi plăcea că Steve se pricepe la toate. Tot timpul îmi zicea: „Cum a avut timp să le înveţe pe toate până la vârsta asta?! Fiindcă ştie să facă aproape cât ştiu eu să fac. Are mai multe scule decât mine în garaj!“ Însă cel mai tare l-a impresionat cum se comportă cu mine şi cu fetele. Pentru el asta a fost cel mai important. Niciodată în zece ani de când venea la mine în America, nu s-a simţit atât de bine ca acum, când a fost ultima oară. Şi când a plecat, mi-a spus: „Acum stau liniştit, fiindcă ştiu că eşti pe mâini bune“. Nici nu mai voia să plece. Pe vremuri, o lună de zile îi era suficient. Acum zicea: „Nu vreau să mă duc acasă, dar lasă că mă întorc la nuntă“.

Steve, tu ce amintire amuzantă ai cu tatăl ei?

Steve La noi acasă, se strânge gunoiul de pe stradă o dată la două săptămâni. La un moment dat, s-a adăpostit acolo un raton. Aşa că Nicu a construit o capcană foarte complicată ca să-l prindem. Şi l-am prins, iar el era omul care se bucura din toată inima de cele mai simple lucruri: când am reuşit să îndepărtăm ratonul, a început să danseze de bucurie. Mai ales că încercasem asta săptămâni întregi sub diverse forme şi nu ne reuşise. Şi îmi amintesc cât de fericit era.

Dar au fost şi alte momente. Ca în acel weekend când nu au fost cu noi copiii, eram doar noi patru, eu, Steve şi ai mei. Iar la cină tata a început să povestească din tinereţile lor, despre povestea de iubire cu mama – lucruri pe care nici eu nu le ştiam. Mi-au trebuit 40 de ani ca să aflu acele lucruri despre părinţii mei şi să fie Steve cu noi.  

Nu au petrecut foarte mult timp cu el. Dar el avea planuri cu ei. Voia să se întoarcă şi să-i ia la pescuit. Ţinea la ei, fiindcă el îşi dorise, de fapt, un băiat. În schimb, s-a ales cu mine. (râde) Apoi eu l-am făcut bunic, dar a avut tot fete, nepoate. Aşa că acum, în sfârşit apăruseră băieţii pe care şi-i dorea. Şi voia să-i înveţe foarte multe lucruri.

Pe fete nu am vrut să le iau la Terapie Intensivă să-l vadă. Am vrut să-l păstreze în memorie plin de energie şi vesel, aşa cum era el. Ulterior, am stat într-o seară de vorbă şi mi-au povestit lucruri despre el pe care nu le ştiam, fiindcă el le ducea la şcoală, el le plimba în parc, el pleca în excursii cu ele. Fetele au multe amintiri cu el, iar multe dintre acestea le-am aflat şi eu acum. A fost un bunic extraordinar.

Da, tot la ora 11:11. A fost o mare surpriză.

Dar una pe care ai planificat-o, Steve, nu?

Steve Bineînţeles.

El e omul cu programul. Dacă te uiţi în agenda lui, are totul planificat la minut. Este foarte organizat. Iar asta este foarte bine, fiindcă eu nu sunt.

Ne completăm perfect. Iar ea nu s-ar mărita cu mine dacă nu ar fi o potrivire perfectă.

Dar ştii ce? Nu ne-am grăbit nicăieri. Ne-am găsit mult după 30 de ani, amândoi am trecut prin diverse experienţe, am fost dezamăgiţi, amândoi avem copii. Aşa că, atunci când ne-am cunoscut, ne-am dat seama că nu e numai despre noi, ci şi despre familie. E despre ceea ce e bine şi pentru copiii noştri. Fiindcă nu te poţi juca cu sentimentele lor. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am vorbit. Am zis: „Hai s-o luăm încet, să vedem cum suntem împreună şi abia apoi să ne unim familiile“. Fiindcă e diferit în cuplu şi în familie. Şi încă un lucru: noi vorbim foarte mult unul cu altul. Foarte mult! Chiar glumeam cu el că am putea câştiga un concurs de cupluri, genul acela la care şi perechile care sunt de 30 de ani împreună nu trec de primele trei întrebări fiindcă nu sunt pe aceeaşi lungime de undă. Noi vorbim şi acum. Când el e în America, iar eu în România, stăm ore-ntregi de vorbă. Eu merg la culcare la ora 4 dimineaţa, dar aşa facem mereu. Ne simţim cei mai buni prieteni. Dacă mi se întâmplă ceva la job sau oriunde, el e prima persoană pe care o sun. Compatibilitatea dintre noi a fost foarte puternică de la început, dar nu ne-am grăbit: am avut răbdare, am construit încet, am descoperit câte lucruri ne place să facem împreună. Şi nu uita că suntem de pe continente diferite şi vorbim limbi diferite, educaţia e diferită! Şi noi ne întrebăm mereu cum e posibil să te potriveşti atât de bine cu cineva atât de diferit în acelaşi timp. Chiar şi când avem divergenţe, ştim să discutăm şi să găsim soluţii. Suntem mai maturi, avem mai multă experienţă. Nu contează cine cedează, găsim acel echilibru care face lucrurile să meargă.

Tu şi Catrinel vă ştiaţi dinainte să fiţi împreună. Îţi aminteşti momentul când te-ai gândit că ar trebui s-o inviţi în oraş?

Steve E foarte simplu. Eram divorţat şi revenisem pe terenul întâlnirilor. Dar hotărâsem că voi fi single pentru tot restul vieţii. Apoi un prieten foarte apropiat, Alessandro, m-a scos la cină ca să sărbătorim faptul că sunt single. (râde). Dar la sfârşitul cinei, în drum spre ieşire, îmi spune: „Apropo, ştii că şi Catrinel e divorţată? De ce n-o inviţi în oraş?“. Deci nu eu m-am gândit. Cineva mi-a deschis ochii. (râde). Noi până atunci nu avusesem nicio legătură unul cu altul.

Îi fusesem pacientă o singură dată, cu şapte ani în urmă.

Din păcate, da. Doar la ora 10 seara, pentru că doar atunci are timp şi de mine. (râde)

Nuuu! Şi ea e foarte ocupată.

Tu o ştii pe Catrinel? Crezi c-aş putea face asta? (râde)

Nu poate spune nimic. Dacă-mi interzice ceva, fix aia vreau să fac. (râde) Să încalc regulile. Atunci când merg la el, urăsc anestezia. Şi tot ce-mi face trebuie să fie fără ane-stezie. Aşa că atunci când îl strâng de picior înseamnă că trebuie să se oprească, fiindcă mă doare. Câteodată nu se opreşte şi mă mai mişc. Iar el mă ameninţă cu anestezia. (râde) Dar e un stomatolog foarte bun. Mi-am trimis toţi prietenii la el şi toţi sunt încântaţi.

Dar ea e singura pe care lucrez fără ane-stezie. Eu şi fratele meu avem împreună atâţia pacienţi, iar ea e singura neanesteziată. (râde)

În fiecare familie există un poliţist bun şi unul rău, în raport cu copiii. La voi cum sunt împărţite aceste roluri?

Mark Când facem vreo trăsnaie, ne ducem întâi la Catrinel.

Interesant este că fetele fac fix invers. Vin la mine prima oară.

Eu sunt în 99% din cazuri de partea băieţilor. Sunt copii extraordinari. Nu spun asta fiindcă sunt ei de faţă. Îi zic şi lui Steve că înţeleg stilul milităros de educaţie, pentru că le va folosi mai târziu, dar eu le ofer îmbrăţişări şi îmi place să-i las să mai fie copii. Pe când cu fetele, eu sunt în schimb mai dură. Aşa e, avem roluri inversate. Iar Steve e mai soft cu ele şi are răbdare să le explice lucrurile într-un anume fel. Cu mine ele se mai contrează. Cu el nu fac asta. Pe el îl ascultă altfel.

Ce-i vedeţi pe copii făcând mai departe profesional?

Steve Luke va decide probabil ce tip de chirurg să fie: neurochirurg sau chirurg plastician. Cu Mark e un mare semn de întrebare. (râde) Tu ştii ce vrei să fii, Mark?

Încă nu.

Mark ar fi bun în PR sau marketing.

Eu îl văd avocat. Dar vom vedea.

Lara va fi dentist. Vrea să fie ca mine. (râde)

Lara vrea să fie şi dentist, şi jucătoare de tenis. Nu ştiu cum se vor împăca aceste două laturi. Sara vrea să fie jucătoare de golf, model, dar şi vedetă de Youtube.

Şi mai vrea şi studio de dans.

Dacă mă întrebi pe mine, mi-ar plăcea să se concentreze pe golf, fiindcă joacă deja de trei ani. Şi o face foarte bine. Anul acesta va începe şi competiţiile. Iar cu golful poate merge şi la un colegiu bun. Ulterior, poate decide ea ce vrea mai departe. Însă pentru acum, are ceva rar, la care este foarte bună.

Sunt profesoară de dans la una dintre cele mai mari şcoli de arte din Florida. În timpul anului şcolar, am luni întregi în care plec de acasă la ora 9 dimineaţă şi mă întorc la 10 seara, fără pauze. E foarte greu, pentru că împart cu un alt profesor conducerea unui club after-school, cu care reprezentăm şcoala la multe competiţii de dans. Anul acesta am câştigat tot ce s-a putut câştiga, un lucru foarte important pentru mine, fiindcă a trebuit să demonstrez ce pot ca profesor. Mă simt foarte mândră şi împlinită de realizările mele.

Foto: Sorin Stana

Mai multe