Exclusiv! Cristina & Gabriel Bălan: „Am tras lozul câştigător cu gemenii!“

28 noiembrie 2013   Interviu

Solista trupei ABCD şi soţul ei ni i-au prezentat în exclusivitate pe fiii lor, adorabilii băieţi care le-au îmbogăţit viaţa. Dincolo de acest tablou de familie calm, tihnit şi emoţionant s-a ascuns, sinceri să fim, un adevărat haos. Tot ceea ce plănuisem pentru şedinţa foto cu soţii Bălan şi minunile din viaţa lor, Matei

Solista trupei ABCD şi soţul ei ni i-au prezentat în exclusivitate pe fiii lor, adorabilii băieţi care le-au îmbogăţit viaţa.

Dincolo de acest tablou de familie calm, tihnit şi emoţionant s-a ascuns, sinceri să fim, un adevărat haos. Tot ceea ce plănuisem pentru şedinţa foto cu soţii Bălan şi minunile din viaţa lor, Matei Nikolas şi Toma David, gemenii născuţi pre­matur pe 11 august, a fost dat peste cap. Până la urmă, când eroii unui shooting au doar trei luni de viaţă, imprevizibilul este cuvântul de ordine. Imaginaţi-vă un bebeluş cu nevoile spe­cifice vârstei: plâns, foame, colici, scutec… plin. Şi înmulţiţi astea cu 2. Ce rezultă? O familie în continuă mişcare. Dar deosebit de fericită.

Ultima dată când ne-am văzut eraţi proaspăt căsătoriţi şi euforici. Interesant este că tu, Cristina, erai atunci chiar în primele săptămâni de sarcină. Acum, sunteţi deja părinţii a doi copii, iar viaţa voastră s-a schimbat cu totul.

Cristina Este foarte trepidantă viaţa noastră acum. Cine are copii îşi imaginează. Cine are mai mulţi copii, vreau să spun. Dar, pe cât de mare este efortul, pe atât este şi satisfacţia.

Vorbeşte-ne un pic despre acest efort.

Efortul de a creşte doi copii în acelaşi timp, de aceeaşi vârstă? Păi, de exemplu, dacă încep să plângă amândoi în acelaşi timp, vorba românului, ai pus-o! Dar eu aş pune mai mult ac­centul pe bucuria de-a fi părinte, de-a avea două minuni, care au luptat şi care au fost născuţi pre­matur, atât de micuţi şi atât de slabi. A fost o peri­oadă foarte grea, deprimantă. Să naşti copii şi să nu-i ţii la piept? O lună de zile să te uiţi la ei doar printr-un geam, să nu poţi să-i atingi şi să vezi că sunt hrăniţi printr-un tub, înţepaţi cu mii de ace şi perfuzii.

Mai ales că ai trecut şi printr-un travaliu foarte dureros.

Ei lasă, aia e joacă de copii! Mai degrabă aş mai trece prin încă vreo zece din alea, dar să fie copiii bine şi să-i iau acasă după ce nasc, decât să mai trec o singură dată prin treaba asta cu in­ternatul în spital timp de o lună şi două zile.

Gemenii ar avea acum o lună, dacă ar fi fost născuţi la termen.

Aproape. Nici măcar o lună nu au de când ar fi trebuit să se nască. Organele lor de-abia acum au ajuns la termen. Uite, acum plâng şi mi-e foarte greu să mă concentrez să vorbesc când îi aud plângând…

Când trebuia să fie termenul tău?

Pe 21 sau 22 octombrie. S-au grăbit des­tul de mult. Mie mi s-a spus că suntem totuşi un caz semi-fericit. Gemenii s-au născut destul de „bătrânei“, ca să spunem aşa, spre deosebire de multe alte cazuri de copii născuţi la 700 de grame, 500… Chiar un pumn de copil. Eu, cu o săptămână înainte să nasc, am fost la ecografie şi mi s-a spus că, dacă o să ajung la termen, copiii vor avea cel puţin 3 kilograme. Unul. Şi acum să ne imaginăm într-o burtă de femeie totuşi slabă, cum eram eu la 50 de kg, şase kilograme în plus, plus placentă, plus alte treburi. Sarcina gemelară, cu alte cuvinte, este o sarcină destul de dificilă.

Cum se descurcă soţul tău în postura de tătic? Eşti mulţumită de el?

Ştiam cu cine am de-a face. De-asta l-am şi luat, de asta e şi tatăl copiilor mei. N-aş fi ales un bărbat standard, un mascul care doar să con­tribuie la fertilizare şi atât. La noi rolurile sunt egal atribuite şi împărţite. Se vede şi acum. Îşi iu­beşte foarte mult copiii. Ne mai scot ei din când în când din sărite, că n-ai cum, eşti om, şi când eşti nedormit de 12-24 de ore, îţi sare ţandăra. Şi atunci vine el şi zice: „Du-te şi odihneşte-te pu­ţin, lasă-mi-i mie!“. Astea sunt părţile mai puţin spuse, dar mi-e greu să cred că sunt părinţi care să nu se enerveze deloc şi să nu fie exasperaţi. E vorba de multă oboseală. În unele cazuri, rămâne doar el cu amândoi sau doar eu. Ne ajutăm re­ciproc să doarmă fiecare dintre noi măcar patru ore legat, ceea ce este un mare lux.

Păi, să-l întrebăm şi pe tătic cum se descurcă. Eşti mândru de tine, Gabriel, nu?

Gabriel Cel mai mândru, nu se vede? Reuşeşc să-i liniştesc pe bebeluşi destul de rapid. Soţia mea se şi enervează câteodată când vede asta…

Aşa e, Cristina, adorm mai repede cu el?

Da, culmea, nu ştiu, are el o chestie aşa. Culmea! Că vorba aia, eu i-am purtat în burtă şi mă gândeam că doar pun mâna pe ei şi gata, au leşinat. Dar el are chestia asta şi cu animalele, o vibraţie, o carismă, o şmecherie.

Cum arată programul unui tătic de gemeni? Când se trezeşte, când doarme, când mănâncă?

„Doarme“ este un termen foarte abstract. De mult nu l-am mai trăit. De dormit, dormit, n-am mai făcut-o de dinainte de-a naşte Cristina. De moţăit, de leşinat şi altele, destul de des.

Ai mai slăbit.

Deşi n-aş fi zis că mai am de unde să slă­besc, da, am mai slăbit. Pe mediul online este un hashtag: „Aşa începe!“. Şi cam aşa este. De-abia a început distracţia. Urmează să le dea dinţişorii, vor începe nişte etape şi mai interesante.

Cristina Dar mă gândesc că nu toată lumea o să aibă gemeni. Cu unul mai este cum mai este că, vorba aia, îl pasezi de la un părinte la altul, te mai odihneşti şi tu. Dar cu doi… Şi dacă înainte mergea şmecheria să-i hrănim unul dintre noi pe amândoi, acum se foiesc, dau din mânuţe, nu mai merge.

Încearcă tu să hrăneşti două caracatiţe simultan cu biberonul. N-ai cum.

Fiind gemeni şi bebeluşi, cred că de-abia îi deosebiţi. Sau poate voi aveţi mai puţin problema asta, mai mult cei din afară.

Da, da, îi confundăm. Dată fiind şi obo­seala, de multe ori mă trezesc că este altul în bra­ţele mele decât cel care mă gândeam că este. De asta îi mai îmbrăcăm diferit.

Cristina, care a fost cea mai lungă perioadă de somn pe care ai avut-o recent?

Cristina Şi înainte de sarcină este foarte dificil să dormi când burta este foarte mare. Nici pe-o par­te, nici pe alta nu puteam să dorm, că aveam copii şi-ntr-o parte şi în alta. Dorm câte o jumătate de oră, o oră, două. Ei se trezesc o dată la două, trei sau patru ore. Cum au ei chef.

Şi cum funcţionezi?

Nu ai cum să nu funcţionezi atunci când vine vorba de copiii tăi. Îi iubeşti, ţi i-ai dorit, ştiai în ce te bagi. Ce să faci? Îi abandonezi, îi dai, îţi iei vacanţă? Nu ai cum. Oricum, perioada asta trece şi, după aia, ca majoritatea părinţilor, devii nostalgic. Când era copilul mic şi-l ţineam în braţe... Uiţi oboseala, aşa cum uiţi şi travaliul şi durerile facerii. Uite, de-asta am vrut să nasc natural, pentru că pot să vorbesc despre asta. În cazul meu, n-a durat mult. Am fost pusă pe masa de naşteri în jurul orei 19, la 19.17, era gata totul. La şi 10 s-a născut primul, la şi 17 al doilea.

Spuneai ceva de despresiile de după naştere.

Depresii am avut în perioada de spitali­zare. Cu toate că am avut parte de personal dedi­cat şi asistente cu care m-am înţeles bine şi care, într-adevăr, iubesc copiii şi-şi fac meseria cum trebuie. Dar, în pofida faptului că sunt şi oameni dedicaţi meseriei, totuşi, sistemul este românesc. Ce vreau să spun este că nu am dat şpagă.

Şi a mers?

A fost un experiment. Ştiam că am de stat o lună şi ceva şi am zis că, dacă dau din prima zi, e clar că se vor întoarce. Oricum am stat la o re­zervă care costă 60 de euro pe noapte şi oricum am plătit spitalului foarte mult. Nu vreau să fac un calcul că mă ia durerea de cap. Dar merită, pen­tru intimitatea pe care am avut-o. Şi, în plus, am dormit cu soţul, deci a fost important. Eu, până la experienţa asta cu naşterea, n-am avut de-a face cu spitalele. Şi am tot auzit oameni plângându-se că nu se poate fără şpagă, că te lasă să mori etc. Bineînţeles că personalul medical de acolo ştia cu cine are de-a face şi am şi strecurat de multe ori că aş vrea să rămân cu amintiri plăcute şi să vorbesc frumos despre această experienţă. Într-adevăr, nu pot să spun că a făcut careva dintre asistente sau medici vreo mişcare ostentativă care să dea de înţeles ceva. Nu mi s-a părut c-ar fi ţinut buzunarul deschis aşa, sub nasul meu. Dar nu ştiu acum, probabil că, fiind persoană pu­blică, se temeau ca nu cumva să ajungă în presă treaba asta. Dacă nu, atunci bravo lor, iată că se poate şi fără!

Citeşte restul interviului în noul număr al revistei OK!, acum pe piaţă!

Foto: Sorin Stana. Make-up: Maria El Dani. Stilist: Madena Pasăre. Vestimentaţie: BCBG Max Azria şi Collective. Mulţumiri: Le Boutique Hotel Moxa, Calea Victoriei, nr. 129, Bucureşti; magazinului pentru copii Innocence (www.innocence.ro)

Mai multe