Exclusiv Dana Deac, confesiuni despre cum a înfruntat de cinci ori cea mai cruntă boală: "Nu te lupţi cu cancerul, doar negociezi cu el!"

E o legendă a televiziunii, dar şi o legendă a rezistenţei în lupta cu cancerul. A înfruntat de cinci ori acest diagnostic crunt, iar la capătul „negocierii pentru viaţă“, spune că se place mai mult. Poate că e schimbată, dar vocea, ochii şi zâmbetul trădează că, dincolo de toate noile aparenţe, e acelaşi om iubitor de oameni. Dana Deac (59) a fost mereu în prima linie cu dezvăluiri, anchete, interviuri şi acel tip de jurnalism pe care azi puţini îl mai fac. Dar, după ani în care s-a dedicat meseriei şi oamenilor, a trebuit să-şi dedice şi ei timp, efort şi înţelegere. Şi, în ecuaţia vindecării ei, a contat acel bine făcut cândva, întors înzecit.

Foto: Sorin Stana, Vestimentaţie: Bianca Popp

 Pentru mulţi, Dana Deac înseamnă jurnalism ca la carte şi anchetele Tele7abc.

Dana Da, făceam „Reporter Tele7abc“... Am nostalgia acelor vremuri. Până să mă îmbolnăvesc, am jucat într-o ligă superioară, am fost şi în tranşee, m-am luptat şi cu răufăcătorii, cu mafioţii. După aceea, m-am îmbolnăvit şi m-am ocupat de propria-mi viaţă. Şi, când m-am întors, nu mai era jurnalismul pe care-l părăsisem.

Pui pe seama ritmului nebun de atunci îmbolnăvirea ta?

Poate să fie şi ritmul nebun, dar şi faptul că nu mâncam la timp sau că aveam o dietă necorespunzătoare, că nu dormeam suficient, că fumam excesiv (un pachet, un pachet şi jumătate pe zi), plus stresul acumulat. Pentru că eu, după perioada de investigaţii, am făcut un program de dimineaţă la Antena 1 şi apoi la Antena 3, „Cafeaua cu sare“, pentru care mă trezeam la 5! Nu m-am îngrijit, nu m-am preţuit, ci m-am dedicat meseriei şi altora.

Dar poate nu ai fi făcut performanţă.

Poate că da, dar uite că toate se plătesc.

Nu ţi-e dor să-i mai iei la puricat pe unii, să-i mai expui pe alţii?

Sunt destui cei care continuă să facă acest gen de jurnalism, cum e Cosmin Savu, care face „România, te iubesc!“ şi cu care am colaborat la câteva investigaţii de la Antena 1. Dar, din păcate, nu mai e genul de emisiuni pe care să-l prefere patronii de media. Acum e un alt interes. Ultimul interviu pe care l-am făcut a fost cel cu Vint Cerf, inventatorul internetului, când făceam la TVR 1 emisiunea „Eroi necesari“. Acum fac o emisiune, tot la TVR 1, despre „Secretele plantelor“, după o idee care mi-a venit în pandemie, când eram toţi blocaţi şi nu puteam ieşi nicăieri pentru o filmare. M-am întrebat ce le-ar putea face plăcere oamenilor, dar şi ce le-ar fi util. Şi am făcut această emisiune, în care nu vorbim despre plante miraculoase sau despre cum să plantezi muşeţelul, ci explicăm natura astfel încât omul să-şi dorească să se întoarcă la ea.

Cum a fost să te întorci tu la tine?

Mi-am creat strategii de supravieţuire. Eram doar eu şi fiul meu, Vlad, şi a trebuit să trecem prin multe într-un timp scurt. El a fost alături de mine şi s-a maturizat brusc. Învăţa pentru bacalaureat şi facultate, când mama lui lăsa şuviţe de păr prin casă de la citostatice. Apoi, el termina masterul, când eu făcusem al patrulea cancer şi atunci l-am simţit în pragul depresiei. Dar el e mult mai înţelept şi mai pragmatic decât mine şi e prietenul meu, nu doar fiul meu. Au fost, însă, şi oameni care m-au părăsit, pentru că nu au ştiut să gestioneze o relaţie cu un bolnav de cancer. Dar nu-i judec, am înţeles că le e greu şi am mers mai departe. Dar, aşa cum au plecat mulţi oameni din viaţa mea, au apărut alţii extraordinari, pe care nu-i cunoşteam, dar care mi-au întins o mână de ajutor. Cu regretata Cristina Ţopescu nu mă intersectasem niciodată, în niciun cerc, dar a fost atât de impresionată de situaţia mea, încât a pornit o campanie de strângere de fonduri şi ei îi datorez un start în a mă vindeca.

O relaţie specială ai şi cu Mihaela Geoană.

Da. Nu o cunoşteam personal, dar am ajuns la ea aflând că are Fundaţia Renaşterea. Şi, din timpul ei, pe banii ei, în două zile m-a luat de mână şi m-a dus la Viena, după un malpraxis în România. Iar asta nu se uită niciodată!

La fel cum nu poţi să uiţi că Familia Regală ţi-a plătit biletul spre Istanbul.

Da. Şi nu doar asta! Cum e să te operezi a patra oară de cancer şi să fii, după reanimare, într-un spital din Viena, să sune telefonul şi să-i auzi glasul Majestăţii Sale Margareta, care te întreabă: „Dana, cum sunteţi? Vă simţiţi bine?“. Mereu m-au sunat şi constant au avut o preocupare pentru mine. Când am împlinit 50 de ani, am primit medalia Nihil Sine Deo şi au oferit un dineu pentru prietenii mei, care au fost invitaţi la Palatul Elisabeta pentru a fi martorii acelei decorări din partea Majestăţii Sale Regelui Mihai – care era bolnav şi se afla în Elveţia, dar prin Custodele Coroanei am primit acea decoraţie.

Cum ai ajuns la a cincea recidivă?

Pur şi simplu, am avut nişte neşanse şi nimeni nu m-a prevenit că, de la iradierea pentru sân pot face cancer tiroidian. Dacă mi-ar fi spus cineva de la început, aş fi făcut doar chimioterapie. Şi a trebuit să plec iar din România, pentru că în vară se închide secţia de la Spitalul Parhon şi nu se mai operează. La Istanbul, am stat izolată într-un buncăr, dar am avut condiţii excelente. Am avut la dispoziţie un laptop conectat la internet, mi-am pus muzică simfonică şi m-am odihnit.

Te-a vindecat definitiv?

Eu sper că da, pentru că au trecut deja 4 ani şi analizele mi-au ieşit foarte bune.

Ai simţit vreodată că pierzi lupta?

Da, de multe ori, n-ai de unde să ştii cum se termină. Şi aici este de discutat, pentru că nu te lupţi cu cancerul, că nu ai cum, doar negociezi în permanenţă cu el: „Cum ar fi ca tu să mă laşi în pace, să pot să trăiesc echilibrat?“. E ceea ce m-a învăţat psihologul Corina Georgescu, la care am apelat târziu, după al patrulea cancer. Acum îi încurajez pe toţi cei care trec prin asta, inclusiv aparţinătorii, să apeleze la ajutorul unui psiholog. Ni se tot spune să gândim pozitiv, dar noi nu ştim s-o facem, pentru că suntem făcuţi să ne luptăm să supravieţuim. Gândirea pozitivă o înveţi la psiholog. E un travaliu teribil să gândeşti pozitiv, trebuie să elimini o grămadă de frici, trebuie să te iubeşti, să te ierţi. Ştii cât de greu e să te ierţi? Eu nici acum nu m-am iertat cu desăvârşire.

Ai găsit vreun sens în neşansele de care spui?

După operaţii, corpul meu s-a transformat, nu mai e cel pe care-l aveam, pentru că nici nu l-am preţuit la timp. Dar sunt mai fericită acum şi mă plac mai mult decât atunci când eram suplă, zveltă. Realizez că sunt mult mai înţeleaptă, în continuare mă bat pentru oameni – că nu am cum să scap de asta, drept dovadă că sunt preşedinte la Fundaţia Orange, unde fac voluntariat. Şi văd altfel viaţa, pentru că suferinţa te apropie de esenţa vieţii.