EXCLUSIV Kitty Cepraga, despre despărţirea de soţ şi revenirea în România: "Vreau iubire în toate formele posibile. Iubire în meserie, iubire între oameni, iubire în cuplu"

21 iulie 2020   Interviu

Aflată în România de patru luni, vedeta ne-a vorbit despre posibilitatea de-a rămâne în ţară şi-a începe proiecte noi şi-o altă viaţă, departe de Italia.

N-au  trecut  nici  cinci  ani  de  când  zâmbea, în paginile revistei noastre, alături de soţul James Goodwin (42) şi de fiica lor, Aurora-May Jaqueline (5), şi visa cu ochii deschişi la extinderea familiei. Multe s-au schimbat de-atunci! Şi nu mă refer numai la pandemia care-a izolat-o pe Kristina în Bucureşti, departe de soţ şi de Roma mult iubită, ci şi la sentimentele noi care-o încearcă, la planurile diferite pe care şi le face, la provocările profesionale şi personale pe care le aşteaptă parcă cu nerăbdare. 

Italia a devenit, zilele trecute, „ţară verde“, deci puteţi pleca acasă, la Roma. Vă faceţi bagajele?

Kristina  Cepraga:  Nu  eram  pregătite  să  dureze  atât de mult izolarea, drept pentru care am intrat în rutina de a sta la bunici. Nu ştim încă ce să facem, pentru că grădiniţa fetiţei începe de-abia în septembrie, aşadar văd dacă se leagă nişte proiecte pentru mine în ţară. Deocamdată rămânem în Bucureşti.

Plănuiţi vacanţe pentru această vară în familie? Doar se deschide, în sfârşit, Europa!

Nu m-am gândit încă, dar aş vrea s-o duc pe cea mică la mare. Ea s-a născut lângă mare şi aproape în fiecare weekend eram acolo. Despre vacanţă e prematur să mă pronunţ, pentru că există încă pericolul infectării cu coronavirus. 

Cum a fost perioada izolării pentru voi două? Sunteţi de patru luni în România...

Noi am venit în primele zile din luna martie în vizită la bunici, pentru două săptămâni, şi iată că a venit toată drama asta mondială peste noi şi lockdown-ul implicit, drept urmare am rămas în România, a fost destul de ciudat. Am fost, totuşi, privilegiate, pentru că am stat la curte, am fost răsfăţate cu mâncăruri minunate în fiecare zi...

Cum a fost pentru soţul tău în Italia în tot acest timp?

Ceea ce s-a întâmplat în Italia a fost crunt şi cumplit. Am şi cunoştinţe care au avut mari probleme de sănătate sau şi-au pierdut apropiaţi. Sunt nişte schimbări planetare pe care nu le putem influenţa noi, e de văzut cum vom merge mai departe...

Profesional, ce se întrevede pentru tine în viitor?

Eu sunt liber profesionist, lucrez pe proiect şi acum toate proiectele în care eram implicată s-au blocat, s-au amânat sau au picat de-a dreptul. Totuşi, am avut ceva activitate şi în perioada izolării. Am fost cooptată să fac parte  dintr-o  campanie  umanitară  de  strâns  fonduri pentru cei de la Terapie Intensivă din Târgul Mureş. Acum a început din nou să crească numărul de îmbolnăviri COVID-19, aşadar achiziţionarea de pulsoximetre şi aparate cu oxigen noninvaziv nu poate fi decât benefică. Mă gândesc să vorbesc şi cu cei de la UNICEF pentru a-i ajuta pe copiii din Siria. Filmul scris, regizat, produs şi jucat de mine, Destino,  are  ca  subiect un caz social, care m-a sensibilizat şi ca mamă, ca femeie care a avut propriile suişuri şi coborâşuri în viaţă.

Apropo de coborâşuri, pandemia te-a afectat şi pe plan financiar?

M-a afectat foarte mult financiar.

Dar la nivel personal, cum ai suportat despărţirea de soţul tău, de tatăl copilului tău?

Nu e uşor pentru Aurora-May, totul a fost destul de brusc, pentru că, de când s-a născut ea, nu a stat niciodată atât de departe de tată. Mulţumită  tehnologiei  avansate  de  care  ne bucurăm cu toţii, există mijloace prin care să ne vedem şi auzim zilnic, dar nu e uşor, pentru că ai nevoie de atingere, ai nevoie de contact fizic.

Dacă nu vă mai întoarceţi în Italia, luaţi în calcul varianta să vină el aici, în România?

Probabil aşa se va întâmpla, pentru că nu ne-am decis când ne vom mai întoarce în Italia.

Putem spune, aşadar, că te-ai întors definitiv în România?

Este prima dată în viaţa mea, de când am devenit mamă, când iau în calcul o astfel de posibilitate. Dar nu e simplu, pentru că asta mică s-a născut la Roma, limba ei principală e italiana, la grădiniţă vorbeşte în italiană şi engleză, cu tatăl ei vorbeşte în italiană şi franceză. Româna am neglijat-o, dar nu din snobism, ci pur şi simplu pentru că am considerat că era prea multă informaţie pentru ea. Totuşi, în ultimele patru luni de când suntem în România, a învăţat şi româna. Eu aveam o fobie legată de întoarcerea în România, de teamă că nu ştiam ce să fac cu şcoala copilului, dar iată că acum am depăşit această frică. Dacă găsesc aici o şcoală în care să se simtă ea bine şi înţeleasă, totul e OK.

Pe plan profesional, ce te-ar interesa cel mai mult să faci în România?

Sunt absolventă de Actorie şi cu asta mi-am câştigat existenţa toată viaţa, dar, în ultimii ani, am cochetat cu regia şi am avut nişte satisfacţii chiar mai mari decât cele actoriceşti, pentru că filmele mele au fost selecţionate la festivaluri  internaţionale.  Am  descoperit  că am valenţe ca scenarist şi chiar producător, m-am ocupat, în ultimul an, şi de distribuţie într-o casă de producţie italiană. M-ar inte-resa o întoacere în teatru, dacă rezolv înainte cu şcoala copilului, evident, mi-aş dori să pot pătrunde în publicitate ca regizor, nu exclud să mă ocup nici de managementul cultural, eu având un Master în aşa ceva, dar şi experienţă în a gestiona proiecte artistice în Roma şi România.

N-ai menţionat televiziunea...

Aşa  e.  Televiziunea  am  început-o  când aveam  vârsta  Aurorei-May,  cu  Lumea  Copiilor, apoi Şcoala Vedetelor, MTV, Antena 1, TVR, Pro TV, etc. După atâţia ani de făcut altceva, nu ştiu cum ar fi să mă revăd în postura de moderator TV. Nu ştiu dacă aş mai rezona din nou cu aşa ceva. Dar ar putea fi o idee dacă proiectul  respectiv  ar  intersecta,  cumva,  lu-mea artistică...

Anul acesta ai împlinit o vârstă pe care n-o arăţi!

A fost an plin de schimbări pentru mine, am stat la părinţi atâta timp, fiica mea a învăţat româna în patru luni, 2020 e un an al schimbărilor, asta e clar!

Spune-mi cum de arăţi tot ca la 20 de ani!

Înainte de izolarea asta, făceam kick-boxing şi aqua gym de trei-patru ori pe săptămână şi eram tare mândră de mine. Îmi place mult sportul,  am  făcut  ski  de  performanţă  când eram mică, înot, iar lunile astea cât am stat în casă şi am mâncat sosurile delicioase ale mamei evident că şi-au pus amprenta asupra siluetei, dar sper să mă reapuc de mişcare. Le-gat de alimentaţie, eu nu mănânc gras de obi-cei, nu mănânc porc de la 10 ani. Sunt adepta bucătăriei care are mult peşte şi legume. Iar, dacă tenul meu e OK, geneticii i-o datorez.

Te tentează procedurile estetice?

Sunt foarte fricoasă, mi-e teamă de ace şi bisturiu, pentru că am avut o operaţie la glan-da parotidă acum trei ani, în urma căreia am rămas, vreo jumătate de an, cu o semi-pareză facială, care mă lovise atât psihic, cât şi pro-fesional. Eu muncesc cu faţa şi atunci n-am putut lucra din cauza asta. Dar, da, am început să mă gândesc la acid hialuronic, mă tentează, chiar am fost la o clinică în acest sens, dar mi-au spus că n-am riduri încă şi să mai aştept. La un moment dat o să apelez, dar nu încă.

Cum ai descoperit tumora pe care ai avut-o sub ureche?

După o vacanţă la ski, am simţit o umflătură sub ureche, pe care a trebuit s-o scot. Slavă Domnului că a fost benignă, dar am stat cu spaimă până să aflu asta! Dacă era malignă tu-mora, având sub 40 de ani atunci, eram cu un picior în groapă. Atunci m-am apucat de regie şi producţie, am reuşit să transform un deza-vantaj fizic într-un atuu profesional.

Acum aproape cinci ani, când ne-ai mai oferit un interviu, spuneai că îţi doreşti un frate pentru Aurora-May. Cum a rămas cu acest „proiect“?

Toată  viaţa  m-am  gândit  că  o  să  am  doi copii, pentru că şi eu am un frate, dar, ştii cum e, cum vrea Dumnezeu. În momentul de faţă, cu toată nebunia asta mondială, ar fi o inconştienţă să mai fac un copil. Acum m-aş proteja o perioadă şi probabil că aşa va rămâ-ne în continuare. Nu vreau să decid eu, nu sunt Dumnezeu. Dacă s-ar întâmpla, ar fi binevenit, dar aş prefera să mă ocup acum de copilul pe care-l am deja.

Dar Aurora-May şi-ar dori un frate sau o soră?

M-a întrebat, la un moment dat, de ce n-are o surioară sau un frăţior. „Ei, aşa a decis Dum-nezeu“, i-am răspuns. Dar, pe de altă parte, e şi foarte dependentă de mine mai ales acum, când, patru luni, a stat departe de colegii ei, de baletul pe care-l face de la un an şi jumătate, de căţelul nostru, Penelope, de care e foarte ataşată...

De tatăl ei...

Da, bineînţeles...

Cum au afectat-o pe ea toate acestea?

E destul de afectuoasă, e foarte dependentă de mine, eu rămânând singura constantă din viaţa ei. Tot ceea ce ştia ea până acum, casa ei, căţelul nostru, nu mai e în realitatea ei cotidiană şi atunci s-a agăţat de mine.

Cum e să ai o relaţie la distanţă cu soţul tău?

Păi, ca toate relaţiile la distanţă, e fără contact fizic şi, pentru o persoană pasională şi carnală ca mine, care are nevoie să fie atinsă, să fie îmbrăţişată, e greu. Viaţa de femeie nu e prea împlinită...

Când vă veţi revedea, vă reluaţi relaţia de unde aţi lăsat-o în martie?

Nu ştiu, chiar nu ştiu să-ţi spun. Totul depinde de instinct, de chimia dintre noi, dacă se va crea aşa ceva între noi...

Sunteţi geloşi vreunul dintre voi? Într-o relaţie la distanţă, trebuie să ai încredere totală în celălalt, nu?

Eu nu prea am fost geloasă, pentru că nu mi-e firea, dar şi pentru că nu vreau ca celălalt să fie. Eu sunt, de multe ori, plecată de acasă, prin prisma meseriei mele. N-aş avea o viaţă bună dacă el ar fi gelos. Suntem împreună de 15 ani, eram şi foarte tânără când am ajuns în Italia şi l-am cunoscut pe James şi fără prea multă experienţă amoroasă, în ciuda a ceea ce se credea în România. Cred în momentele în care apare saturaţia şi în nevoia de pauză în cuplu. Într-un fel, e foarte binevenită pentru noi această detaşare fizică, ca să înţelegem în-cotro vom merge mai departe.

Cum au evoluat sentimentele între voi doi în tot acest timp de când sunteţi împreună?

Dacă nu sunt interese comune în ceea ce priveşte viziunea asupra vieţii şi hobby-urile noastre,  traiul  împreună  devine  o  obligaţie socială. Eu consider foarte benefică pauza în cuplurile stabile. Eu sunt pro pasiune, pro iu-bire, pro lipsă de compromis. După aceste luni de pauză, vom vedea dacă mai e pasiune între noi atunci când ne vom revedea. N-am plănuit despărţirea asta, aşa s-a întâmplat. În plus, eu provin dintr-o familie care m-a răsfăţat şi m-a făcut să mă simt privilegiată...

Plus că erai o celebritate în România. Erai „Cea mai sexy vedetă TV a anilor 2000“!

Eram o puştoaică de 17-18 ani cu patru emi-siuni la MTV, dar care îşi dorea să facă mai mult în actorie. Când am ajuns în Italia, la 23 de ani, eram pe cont propriu. Nu aveam familie acolo, dacă rămâneam fără bani, trebuia să mă des-curc singură, trebuia să-mi fac de mâncare, să-mi calc, să-mi cos, să-mi fac prieteni acolo, să-mi fac o viaţă. Rolul de partener al lui James a trebuit să substituie toate celelalte lipsuri ale mele, adică mama, tata, unchiul, mătuşa, prietena cea mai bună. Nu e OK să pui asemenea presiune pe partenerul de viaţă, să-i dai atâtea roluri de interpretat.

Voi v-aţi mai despărţit o dată, chiar înainte de-a vă căsători. Aţi stat separaţi câteva luni, nu?

Nici nu mai ţin minte, serios... Aaa, da, cred că a existat o pauză între noi, mă mutasem în România pentru nouă luni, ca să fac un serial, Moştenirea, la Pro TV. Dar, odată la 2-3 săptămâni, zburam spre Italia, mai venea el aici...

Deci n-a fost decât o despărţire geografică, nu aveaţi libertatea de-a vă găsi alt partener...

Sunt oameni care nici nu se despart şi consideră că au această libertate...

Tu ai putea să ierţi infidelitatea partenerului?

Am crezut toată viaţa mea că nu. Şi acum sunt tentată să nu, dar nu ştiu ce să zic... Idealist vorbind, nu iert infidelitatea, sunt de modă veche în această privinţă, dar se modelează şi asta... Depinde de perioada emoţională pe care o trăieşti, mai intervine şi un copil între timp.

Apropo de copil, ce fel de tată e James?

Eu am născut prin cezarină, cu toate că nu mi-am dorit asta, şi, imediat după naştere, la ora 3.14, i-au pus-o lui taică-su în braţe prima dată, nu mie. N-am mai povestit asta nimănui... Primul ei contact cu părinţii a fost cu tata, nu cu mama. Tatăl ei e foarte îndrăgostit de ea, e mare amor între ei doi, el îi schimba toate scutecele când era mică... Dar, oricum, Aurora-May a fost un bebeluş foarte cuminte, eu nu ştiu ce-s alea nopţi nedormite, colici, plânsete din cauza creşterii dinţilor.

Spuneai că 2020 e un an plin de schimbări pentru tine. E posibil să traversezi criza de la mijlocul vieţii?

Nu. Cred că traversez o criză profesională, care mă sperie, pentru că nu mai vin proiec-te şi trebuie să-mi menţin un anumit stil de viaţă, ca părinte. Nu mă înspăimântă trecerea timpului! Mă simt ca la 25 de ani!

Dacă e să tragi o linie în ceea ce priveşte viaţa ta de până acum, ieşi pe plus sau nu prea?

Sunt mulţumită de ceea ce am realizat până acum, însă mai am multe de bifat...

N-ai reuşit să-ţi îndeplinişti visurile în cei aproape 17 ani petrecuţi în Italia?

La  23  de  ani,  când  am  plecat  din  România, credeam că a studia e de-ajuns ca să ai constanţă  în  meserie.  Am  reprezentat  Italia la Berlinală, cu filmul Gianni e le donne, şi am ajuns la multe alte festivaluri de film, dar, când trec anii, începi să înţelegi că nu asta înseamnă succesul, ci continuitatea. Şi, cum în meseria mea nu există continuitate... Dar asta nu depinde de mine. Aşa li se întâmplă şi numelor cunoscute  din  domeniu,  azi  au  proiect,  apoi şase luni sunt în depresie, aşa i se întâmplă şi lui Robert De Niro, idolul meu...

Chiar aşa, cum a fost întâlnirea cu el?

Am  fost  la  deschiderea  post-mortem  a expoziţiei de pictură a tatălui său, organiza-tă la Roma. Era acolo şi Meryl Streep, iar eu stăteam între Robert De Niro şi Meryl Streep, ce să-mi doresc mai mult de-atât? A fost totul foarte simplu şi uman. Mi-am dat seama că valorile nu au nevoie de artificii, de vestimentaţii speciale şi de snobism, ca să iasă în faţă. M-a impresionat  simplitatea  lui,  umanitatea.  El are şi un fiu autist şi e anti-vaccinist convins. Eu mi-am vaccinat copilul, am considerat că n-am pregătirea necesară ca să pot aduce argumente împotriva lor.

Ai un stil anume de parenting?

Cred că sunt foarte relaxată. O iau pe Aurora-May cu mine pe platou, am luat-o cu mine la mare, la doar o lună înota în mare cu cola-cul de bebeluşi. Neavând bone, neavând-o pe mama alături de mine, la Roma, ca să mă ajute cu fetiţa, m-am gândit că copilul trebuie să se muleze pe stilul vieţii mele.

Ai intrat vreodată în conflict cu James din pricina educaţiei copilului?

Nu, are şi el acelaşi stil relaxat de parenting. Aurora-May a crescut cu căţel în casă, se tăvăleşte cu labradorul Penelope pe jos, s-a imunizat de mică aşa. Am luat-o peste tot cu noi şi am şi avut noroc cu ea, pentru că n-a avut răceli complicate, nici internări sau boli. Am avut noroc! Pe de-o parte mi-a dat Dumnezeu, pe de alta mi-a luat!

Pe ce parte şi-a luat, că pare că ai viaţa ideală?

Aşa pare, da? Mă bucur că zici asta!

De ce te miri? Nu eşti fericită?

Sunt foarte speriată în perioada asta a vieţii mele! Sunt foarte speriată şi totul are legătură cu copilul, cu viitorul nostru, cu cariera, cu sănătatea. Mi-e frică să nu dezvolt o formă de ipohondrie! Sunt exagerat de atentă cu analize, cu tot. Când mă uit la fetiţa mea, sunt fericită, ea îmi umple viaţa...

Dar e de-ajuns?

Nu m-aş fi aşteptat să spun asta vreodată, dar vreau mai mult. Vreau iubire în toate formele posibile. Iubire în meserie, iubire între oameni, iubire în cuplu. Vreau pasiune!

Ce-ţi lipseşte din Italia?

Mi-ai băgat un cuţit în inimă cu întrebarea asta! Eu am plecat acolo fiind o fetiţă. Tot ceea ce ţine de maturizarea mea, de viaţa mea în toată complexitatea ei s-a dezvoltat acolo. Acolo mi-am luat carnetul de conducere, acolo am devenit mamă, acolo mi-am extins cariera.

Acolo l-ai întâlnit pe bărbatul vieţii tale!

Nu ştiu dacă să-i spun „bărbatul vieţii mele“, este  cu  siguranţă  tatăl  copilului  meu.  Încă n-am murit, mai vedem, poate apare alt bărbat în viaţa mea... glumesc! (râde) Ce să-ţi spun?! Mi-e dor de Trastevere, de Campo de’ Fiori, Piazza  Navona,  de  mare,  de  prietenele  mele, de mâncarea italienească...

Şi de soţ nu ţi-e dor?

Lasă că e binevenită pauza asta! (râde) Nu mă defineşte ipocrizia, pot să mă eschivez la răspuns, dar nu-s ipocrită! Vom vedea ce-mi rezervă viitorul!

Mai multe