Exclusiv! Marina Almăşan: "Ultima despărţire a venit la pachet cu o dezamăgire uriaşă"

Are întotdeauna zâmbetul pe buze, chiar dacă în spatele surâsului ei se ascund suferinţe de neimaginat. Marina Almăşan a vorbit pentru ''OK!” despre trăirile ei mai puţin cunoscute, despre iubirile care au venit în galop şi au plecat în vârful picioarelor, despre dezamăgiri.Cum arată viaţa celei care pare să ştie totul despre "Femei de 10, Bărbaţi de 10", dincolo de emisiunea pe care o realizează la TVR 2, descoperiţi în povestea următoare!

OK!: Unde te vor găsi sărbătorile, unde vei fi de Crăciun, de Revelion? 

Marina Almăşan: Obligatoriu în familie! Mă bucur să-i am încă alături pe dragii mei părinţi, apoi pe Victor, pe Georgică, pe fratele meu Sergiu, cu familia lui. Va fi o adunare mare şi veselă. Revelionul pentru mine nu reprezintă, din păcate, un mare prilej de bucurie şi consider că niciun om raţional nu poate chiui de bucurie când i se mai duce un an din viaţă! Voi avea, aşadar, un Revelion cuminte, tot alături de cei dragi, căci consider că a mai sta şi acasă, alături de ei, după ce tot anul am călătorit în toate colţurile lumii, este, în cazul meu, chiar un “must”!

OK!: Ce îţi place să pregăteşti atunci? Care sunt preparatele cu care poţi da gata pe orcine?

Deşi îmi place să bucătăresc, sunt destul de „tradiţională” în configurarea meselor de sărbători. Mai mult, la astfel de ocazii, familia mea îşi împarte responsabilităţile, pentru că toţi se simt obligaţi să contribuie la festin, înţelegând perfect „deranjul” pe care-l resimte cel care alege să fie gazdă!Anul acesta, de exemplu, am scăpat de sarmale (le va face fratele meu, Sergiu), şi de cozonaci (specialitatea mamei!). Fiind eu gazdă, restul va cădea pe umerii mei. Dar vor fi alături de mine Georgică şi Victor, aşa că voi avea doi asistenţi de nădejde, numai buni de...exploatat!

OK!: Cea mai frumoasă amintire pe care o ai de Crăciun?

Marina Almăşan: Cele mai frumoase amintiri rămân tot cele din copilărie. Scutul de protecţie pe care ni-l ofereau părinţii făcea ca toate cele de atunci să pară desprinse din poveste. Mult mai tarziu, am înţeles eforturile pe care le făceau ai mei pentru ca eu şi fratele meu să avem o copilarie fericită. Şi am avut-o, chiar dacă pe vremea mea, Moş Crăciun circula sub identitatea lui Moş Gerilă! 

OK!: Dar cea mai tristă?

Se întâmpla în ‘89, aveam în braţe un prunc abia născut - pe Marinuşa mea, care avea doar două luni -, locuiam la ultimul etaj al unui bloc din Aviaţiei - cartier apropiat de „zonele fierbinţi” şi unde se auzeau copios împuşcăturile din zona Televiziunii şi cele din zona Băneasa. Nu aveam telefon (cartierul era nou, nu era conectat încă la „civilizaţie”), iar mobilele încă nu se inventaseră. Soţul meu era plecat mai toată ziua, iar eu, cu copila plângându-mi în braţe, stăteam, ruptă de lume, între patru pereţi, singură acasă şi mă uitam la televizor, uluită de răsturnările care se întâmplă în ţara mea. Bucurându-mă şi speriindu-mă deopotrivă, întrebându-mă către ce ne îndreptăm, oare, şi tresărind la fiecare împuşcătură, care aveam senzaţia că se aude dindărătul uşii apartamentului meu. A fost un Crăciun confuz, şi, pentru mine, atât de diferit de toate cele trăite până atunci. 

OK!: Iubeşti din nou, ce are relaţia cu Gică Cornu în plus faţă de celelalte? 

Este minunat ca oamenii pe care alegi să ţi-i apropii, să-ţi ofere motive de admiraţie şi nu de dezgust. Am trăit, în decursul timpului, destule momente în care partenerii mei mă faceau, prin gesturi, atitudini şi fapte, să mă întreb cum de am făcut greşeala de a-i alege să-mi stea alături. Acum am pretenţia că viaţa m-a “înţelepţit” şi nu mai admit să stau lângă oameni care mă dezamăgesc. Doar alături de cei care-mi oferă motive de admiraţie. 

OK!: Mai crezi în căsătorie? Te mai vezi făcând acest pas? 

Marina Almăşan: Am crezut, cu patimă, de două ori. Şi am luat plasă tot de atâtea! M-am tot analizat: să văd care mi-au fost mie greşelile, ce am să-mi reproşez. Eu sunt o perfecţionistă şi nu las niciun eşec fără să-l radiografiez temeinic şi să-mi asum erorile personale, încercând să le îndrept, pe viitor. Dar cred că principala mea vină, în ambele rânduri, a fost graba cu care am zis DA. Între timp, am citit multe pe tema „Nu accepta o căsnicie care ridică de la început semne de întrebare şi, mai ales, nu aştepta ca partenerul tău să se schimbe, căci acest lucru nu se va întâmpla niciodată”. Ei, eu am făcut aceste două greşeli la pachet, fără să învăţ de la un eşec la celălalt. Sunt o fire pasională şi, din păcate, de multe ori, inima o ia înaintea minţii! Acum am mai coborât cu picioarele pe pământ.

Nu-mi place, e-adevărat, să fiu singură, dar nici nu mai sunt obsedată de a fi măritată cu orice preţ, cum din păcate sunt cam toate femeile. Prefer să am alături un om de nădejde, a cărui devotament şi iubire să depăşească „greutatea” fragilă a unui cerificat de căsătorie. Dar nu spun NU niciunei „întorsături” a  lucrurilor, pentru că, nu-i aşa, americanii ne învaţă „Never say never”!

OK!: Pe când o vacanţă în doi?

Acestea nu-mi lipsesc! Mai mult, plăcându-mi atât de mult ceea ce fac (filmările, scrisul cărţilor), pot spune că percep fiecare călătorie a mea ca pe o mică vacanţă. Şi asta chiar dacă muncesc pe rupte, pentru a-mi îndeplini ţelurile reportericeşti. Tot „în doi” se numesc şi aceste „vacanţe”, căci de fiecare dată merg obligatoriu însoţită: când de un cameraman, când de un fotoreporter, foarte des chiar de către fiul meu, căruia am reuşit să-i sădesc în suflet înclinaţia spre a călători. 

OK!:Lecţia de viaţă pe care fiul tău ţi-a oferit-o de curând?

Nu pot spune că ar exista „o lecţie de viaţă”. De la copiii noştri de azi, atât de evoluaţi, învăţăm în permanenţă câte ceva. Cândva eram tristă că Victor nu i-a moştenit tatălui său talentul muzical. Acum mă bucur că „aşchia” a sărit, totuşi, departe de „trunchi”, pentru că fiul meu a crescut cu totul altfel: este un bărbat asumat, serios, profund, corect. Nu este un om al interesului, nu minte, îi este foarte devotat iubitei sale Ana, este plin de iniţiativă şi nu-i place să bată apa-n piuă. Sunt sigur că va fi un adult care va lăsa ceva consistent în urma lui şi care nu va dezamăgi. Şi, pe undeva, mă încearcă o mândrie lăuntrică, pentru faptul că desăvârşirea educaţiei lui, în perioada cea mai dificilă a vârstei (părintii de adolescenţi ştiu ce spun! ) am reuşit-o de una singură, chiar dacă acesta a fost cel mai  dificil „proiect” al meu!

OK!: Ce îmi spui de Marina? Unde locuieşte ea acum şi ce carieră urmează? Ţi-ai fi dorit să fi rămas în ţară?

Marinuşa mea e deja demult un om matur, care, dezamăgită de ţară şi de oamenii săi, a ales să-şi caute împlinirea prin alte lumi. Acum se află la Paris, unde este studentă la a doua facultate (Psihologie) şi, ambiţioasă din fire, vrea să-mi demonstreze că va reuşi să se descurce singură, într-o lume care nu e a ei, din păcate. Eu am avut şi am nenumărate contacte cu diaspora, şi ştiu cât de greu este să te simţi „acasă” printre străini, aşa că nu mă pot bucura pe de-a întregul pentru ea. Probabil că şi abordarea mea faţă de Marina nu a fost întotdeauna  corectă, ceea ce face, ca  acum, dorinţele şi sfaturile mele să nu conteze prea mult pentru ea. Dar, chiar şi aşa, mă voi bucura pentru orice izbândă a ei,chiar dacă nu a mers pe drumul pe care l-aş fi visat eu pentru fiica mea. 

OK!: Care a fost cel mai greu moment pe care l-ai trăit în această viaţă şi care te-a şi marcat?

Fără doar şi poate, cele două despărţiri pe care le-am trăit, mai cu seamă cea din urmă, care a venit la pachet cu o dezamăgire uriaşă şi cu un cortegiu de manipulări şi dezinformări, pentru demontarea cărora mi-au fost necesari ani buni din viaţă. În rest...are sens, oare, să reamintesc de războaiele mele cu şefi incapabili să aprecieze valoarea şi munca angajaţilor?

Astea sunt lucruri prea mărunte, pentru a le tot răsuci, pe toate părţile. Voi rememora totuşi un anume moment dificil, care mi-a marcat anii tinereţii, maturizându-mă peste noapte: era anul 1983 şi România îşi făcea selecţia studenţilor care să facă parte din delegaţia naţională la Universiada de la Edmonton, Canada (pe atunci, o astfel de „misiune” era extrem de onorantă!) .

Pe lângă sportivii competitori, din delegaţie urmau să facă parte şi câţiva studenţi - cei mai meritorii din toată ţara. Eu eram „zecistă” pe linie, eram student-jurnalist, conduceam revista ASE-ului, aşa că Academia de Studii Economice m-a propus, fără rezerve pentru a reprezenta România. Plecarea în Canada se suprapunea, ţin minte, cu sesiunea de iarnă, aşa că am facut un efort sisific şi mi-am dat, singură, toate examenele în avans (am luat 10 la fiecare dintre ele!) şi am început să mă pregătesc asiduu pentru plecare. Cu nici o săptămână înainte, cineva de la „partid” m-a anunţat că am fost înlocuită cu fiul unui nomenclaturist, care era „rezervă”, pe listă. Apoi am aflat că, de fapt, motivul respingerii mele era unul legat de „dosar”: aveam rude în străinătate, ceea ce, pe vremea lui Ceauşescu, era cel mai grav delict. În acel moment, copilăria mea a luat sfârşit. Aveam 20 de ani...

OK!: Ai mereu zâmbetul pe buze. Te-ai luptat vreodata cu depresia sau ai fost aproape de un astfel de moment?

Şi noi, oamenii de televiziune, suntem într-o mică măsură “actori”. Adică trebuie să ne jucăm rolul, chiar dacă în viaţa noastră sunt furtuni sau căderi în prapastie. Desigur că am avut şi eu perioadele mele frământate, în care chiar mi-am pus întrebarea „de ce, oare, mai merită să trăiesc?”. Dar am considerat mereu că cei din jur, mai ales cei dragi, nu au nicio vină în neîmplinirile mele şi deci nu trebuie să-i torturez, transferandu-le nefericirea mea, stând încruntată şi plângându-mi de milă.

În plus, mi s-a spus de multe ori că optimismul meu este molipsitor, că zâmbetul meu creează o stare bună. Şi atunci, dacă pot face un bine celor din jur, înseninându-i cu atât de puţin efort personal, de ce să n-o fac? Da, sunt un om vesel, mă bucur de cele mai mărunte lucruri din jur, trec repede peste supărările superficiale (de aceea  colegii găsesc în mine „şeful ideal”) şi îmi place să văd în toate lucrurilepartea lor bună. În plus, am citit că optimiştii trăiesc mai mult...iar mie îmi place viaţa! 

Au Gemenii noroc în dragoste? Crezi că alegerile pe care le-ai făcut aveau, într-un fel, legătură şi cu zodia din care faci parte? Şi te întreb asta de la Geaman la Geaman.

„Norocul şi-l face omul” - mă învăţau pe mine, la şcoală. Deci norocul în dragoste depinde, până la urmă, de înţelepciunea alegerilor noastre.Legat de zodie...ce să-ţi spun? N-am vrut niciodată să cad prizoniera „zodiei”, care-mi atribuie şi lucruri extrem de pozitive, dar şi cusururi pe care nu mi le recunosc. Singura privinţă în care dau dreptate zodiacului, este  aceea că Gemenii sunt firi pasionale, care de multe ori acţionează însă superficial. Cele două căsnicii ale mele se subordonează, din nefericire, acestui enunţ. 

Care a fost cel mai nebunesc gest pe care l-ai făcut din dragoste?

Să mă mărit!

Care ar fi povestea de la "Femei de 10, Bărbaţi de 10" care te-a impresionat şi la care te gândeşti uneori?

Sunt atât de multe , încât aproape că am ajuns să trăiesc - mental, cel puţin -  vieţile personajelor mele. Unii români de 10, pe care i-am avut ca invitaţi, au fost de-a dreptul fabuloşi şi aproape ireali! O să-ţi dau un exemplu recent:  un modest pensionar din jud.Argeş, care şi-a donat întreaga agoniseală de-o viaţă (10.000 Euro!) secţiei de Neonatologie a Spitalului din Câmpulung Muscel. Şi asta pentru că, în tinereţe, o îndemnase pe iubita sa să facă întrerupere de sarcină - păcat care, se pare, l-a urmărit toată viaţa. Câţi dintre noi ar fi avut puterea să facă acest gest? 

Ai lansat de curând o carte. Aş vrea să ne redai un mic fragment care ilustreaza esenţa ei.

E greu să extragi pasaje dintr-un jurnal de călătorie. Fiecare pagină este reflectarea, în oglindă, a celor văzute de mine, iar în Norvegia - subiectul ultimei mele cărţi - am avut atât de multe de văzut! Iată, selectez la întâmplare un pasaj,  dedicat unuia dintre cei mai mari aventurieri ai lumii, norvegianul care,în 1947, a navigat 8.000 de km într-o ambarcaţiune din lemn de bambus legat cu funii, confecţionată chiar de el, după o tehnologie proprie Americii din perioada pre-columbiană. Barca era celebra Kon Tiki. 

“...mi-ar fi plăcut să stau împreună cu Thor, pe malul fiordului din Oslo, să-l privesc cu neţărmurită admiraţie, să-i smulg cel mai tare interviu din istoria TVR-ului şi să concluzionez, făcându-mi un selfie cu celebrul personaj (chiar dacă pe atunci nu existau nici selfie-stick-uri şi nici măcar telefoane mobile!) că este unul dintre cei mai „tari” bărbaţi ai omenirii!  

Dar...asta e, n-a fost să fie, am ajuns în Oslo mult prea târziu, când Thor Heyerdahl, era deja oale şi ulcele. Aşa că, singura modalitate de a intra în contact cu el a rămas vizitarea faimosului Muzeu Kon Tiki, din capitala Norvegiei.”