Exclusiv pentru OK! Acasă la Nadia Comăneci şi Bart Conner, în Oklahoma

Pentru o lume întreagă, numele Nadia Comăneci (49) a rămas sinonim cu prima notă de zece din istoria gimnasticii, perfor­manţă pentru care nici rudimentara tabelă de afişaj folosită la Olimpiada de la Montréal nu era pregătită, arătând în schimb celebra cifră 1. Au trecut 35 de ani de atunci, dar toate tinerele talen­te

Pentru o lume întreagă, numele Nadia Comăneci (49) a rămas sinonim cu prima notă de zece din istoria gimnasticii, perfor­manţă pentru care nici rudimentara tabelă de afişaj folosită la Olimpiada de la Montréal nu era pregătită, arătând în schimb celebra cifră 1. Au trecut 35 de ani de atunci, dar toate tinerele talen­te din acest sport au visat să atingă imposibilul devenit posibil graţie ei: „The perfect 10“. Acum, Nadia speră să descopere din nou acel strop de magie la micuţii care, sub bagheta „Zeiţei de la Montréal“, se antrenează în sala ei de gimnastică. Şi, cine ştie, poate că surpriza i-o va face chiar băieţelul său, Dylan Paul (5)!

OK! Cum ai ajuns să te stabileşti în Oklahoma?

Datorită lui Bart. El locuia aici şi începuse să pună bazele academiei de gimnastică. Însă Oklahoma este un oraş cuceritor, cu multe spaţii verzi şi locuri de vi­zitat şi frecventat. Este unul dintre cele mai mari oraşe din SUA şi este imposibil să nu găseşti ceva de făcut, în fiecare zi. Şi atâta timp cât sunt cu cei dragi mie, orice loc este acasă.

Cum te privesc vecinii tăi de cartier? Sunt impresionaţi că locuiesc lângă o legendă a sportului?

Nu ştiu ce să spun. Sunt oameni care se comportă normal, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte când ne întâlnim. Atât eu, cât şi Bart, care este foarte cunoscut în America, suntem bucuroşi că avem astfel de vecini.

Dar nu eşti vânată de paparazzi când ieşi în public?

Nu sunt urmărită de fotografi. Nu au motive să facă asta, viaţa mea publică fiind foarte transparentă şi lip­sită de situaţii controversate. Am o relaţie destul de deschisă cu jurnaliştii, le dau interviuri şi vorbesc cu ei la evenimente. Singurele dăţi în care simt o presiune din partea presei e când merg în alte ţări şi sunt asal­tată de fotografi. Este de înţeles, având în vedere că nu comunic la fel de mult cu ei.

De câte ori veniţi în România tu, Bart şi Dylan?

Eu vin destul de des în ţară deoarece am de onorat câteva contracte, însă Dylan şi Bart vin mai rar. De obi­cei, o dată pe an. Încercăm să nu-l obosim pe Dylan cu drumuri lungi, fiindcă este încă destul de mic. Totoda­tă, atât eu, cât şi Bart suntem invitaţi la diverse acţi­uni. Când el este plecat, eu rămân cu cel mic şi invers.Încercăm să ne aranjăm programul astfel încât cel pu­ţin unul dintre noi să fie permanent cu Dylan.

Vorbeşti cu băieţelul tău şi în româneşte?

Eu vorbesc cu Dylan şi în română, şi în engleză. Înţe­lege ce îi spun în română, fiindcă face imediat ce îi cer. Iar când nu este de acord, îmi răspunde înapoi în en­gleză. Mă bucur, când mergem în România, că are oca­zia să interacţioneze cu prietenii şi cu rudele mele şi să acumuleze şi mai multe cuvinte şi expresii româneşti.

Mai ţii legătura cu vreo prietenă din copilărie din oraşul tău natal, Oneşti?

Da, am mulţi prieteni şi cunoscuţi în România, cu care păstrez legătura prin telefon sau e-mail. Atunci când ajung ei în America, facem tot posibilul să ne ve­dem, iar când vin eu în România, încerc să mă întâlnesc cu unii dintre ei, chiar şi pentru scurt timp. Mă înţeleg foarte bine cu o fostă colegă gimnastă şi bună prietenă, Iuliana Marcu, acum Roman. Ea mă vizitează destul de des şi aici, în Oklahoma. Iuliana mă ajută şi cu cel mic, vorbindu-i foarte mult în româneşte.

Ce-ţi lipseşte cel mai mult din ţară?

Cel mai mult îmi e dor de familie şi de prieteni. În­cerc să vin cât de des pot în ţară sau să îi aduc pe ei aici, în Oklahoma. Mă bucur, însă, că în ultima peri­oadă am reuşit să ajung destul de frecvent acasă. Îmi lipsesc spiritul deschis şi prietenos al românilor şi, de­sigur, preparatele noastre culinare.

Bart te-a însoţit deseori în România. Ce părere are despre ţara noastră?

Bart este o persoană care se adaptează oriunde. În cariera lui de gimnast, a călătorit prin toată lumea şi a avut ocazia să cunoască oameni diferiţi. Îi plac românii, că sunt sociabili şi primitori cu oricine le vizitează ţara. La prima lui vizită, a fost foarte bine primit de familia mea, de prieteni şi de toate persoanele care mă cunosc. A simţit deschiderea şi căldura lor şi nu a putut decât să se îndrăgostească de România.

Dar Dylan? El cu ce asociază România?

Deocamdată o asociază cu jucăriile pe care le-a pri­mit de la bunici şi de la fratele meu. Când am fost prima dată cu el în România, era încă destul de mic. Aşa că aşteptăm să mai crească ca să îşi poată forma o părere despre ţara natală a mamei lui.

Câte gimnaste pregăteşti la academia ta din Oklahoma?

La academia noastră se antrenează peste 1.200 de gimnaşti talentaţi, fete şi băieţi deopotrivă, cu ajuto­rul unei echipe de 30 de antrenori. Eu şi Bart suntem prinşi cu managementul afacerii: întreţinerea acade­miei, publicarea unei reviste de specialitate, „Inter-national Gymnast“, producţia de echipamente spor­tive destinate gimnaştilor şi participarea la diverse întâlniri. În februarie, am încheiat un eveniment anu­al organizat de mine, Bart şi managerul nostru, Paul Ziert: Nadia Comăneci International Invitational. Au participat peste 700 de gimnaşti din toată lumea şi, mai ales, m-am simţit mândră că o gimnastă din România, Ana Maria Ocolişan, a reuşit să câştige me­dalia de bronz la individual compus.

Dragoste şi medalii de aur

Acum 35 de ani, doi ochi priveau încântaţi cum gimnasta noastră zburda într-un mod desprins parcă din altă lume pe celebra „punte a suspinelor“, necruţătoarea bârnă. Erau ochii care mai târziu s-au îndrăgostit iremediabil de legendara sportivă, ai celui care avea să-i devină soţ în 1996. Bart Conner (52), fost gimnast american şi campion olimpic în 1984, ne-a împărtăşit, în premieră, cum a reuşit Nadia să-i fure inima pentru totdeauna.

OK! Îţi mai aminteşti de prima ta întâlnire cu Nadia? Care a fost prima ta impresie despre ea?

Bart Conner Ne-am cunoscut în 1976, la un concurs de gimnastică care a avut loc la Madison Square Garden, în New York. Ea avea pe atunci doar 14 ani, iar eu 17. Am fost încântat de talentul ei extraordi­nar, dar şi de cât de combativă s-a arătat în concurs.

Ce te-a făcut să te îndrăgosteşti de Nadia?

Pentru mine, Nadia a fost mai mereu misterioasă, lucru care m-a atras cel mai mult la ea. O admiram ca sportivă, dar eram curios să aflu şi ce fel de persoană este cu adevărat. Părea mereu atât de serioasă! Dar dacă ajungi să o cunoşti cu adevărat, vei descoperi că este foarte amuzantă şi are un simţ al umorului extraordinar. Este, de asemenea, foarte generoasă cu persoanele la care ţine.

Faptul că nu vorbeaţi aceeaşi limbă a fost o problemă?

Nu, deoarece Nadia vorbea atât engleza, cât şi franceza când a venit în State, aşa că n-am avut pro­bleme de comunicare. Am încercat chiar şi eu să în­văţ câte ceva în româneşte.

Cum ţi se păreau gimnaştii din ţările comuniste, cum era Nadia?

În 1970 şi 1980, multă lume era curioasă în ceea ce-i priveşte pe atleţii din statele comuniste. Dar, până la urmă, toţi suntem oameni şi avem aceleaşi visuri, indiferent care ne-ar fi opţiunile politice.

Dylan îţi seamănă mai mult ţie sau Nadiei?

Ei bine, multă lume spu­ne că seamănă mai mult cu mine, deoarece are părul blond. Dar, dacă priveşti mai atent, vei putea ob­serva că multe trăsături ale lui Dylan amintesc de micuţa Nadia.

Ţi-ar plăcea să fie gimnast?

Dylan are doar cinci ani. Ca oricărui băiat, îi place să meargă cu bicicleta, să joa­ce fotbal, baschet, dar şi să cânte la tobe. Iar în fiecare săptămână face un antrena­ment de gimnastică de 45 de minute. Gimnastica dezvoltă abilităţile motorii, dar este şi foarte distractivă pentru copii. Dacă va alege să con­tinue cu acest sport, va fi ex­celent, dar nu-l vom forţa.

Foto: Shevaun Williams; www.shevaunwilliams.com