EXCLUSIV pentru OK!: Cristina şi Denis Ştefan – „Ne dorim foarte mult încă un copil“

20 decembrie 2017   Interviu

Sunt cei mai relaxaţi părinţi şi adoră să-şi petreacă timpul cu Delia, care le împărtăşeşte pasiunea pentru cai şi reflectoare

E o poveste despre oameni şi cai. Despre vedete care se sustrag star system-ului obişnuit şi preferă să-şi trăiască viaţa tihnit, în iubirea pentru animale şi natură, chiar dacă luminile reflectoarelor le-a acaparat mult din viaţă. Pe el îl ştiţi cel mai bine din serialele de la Acasă TV, dar de câţiva ani încoace actorul Denis Ştefan (41) joacă în producţii străine şi face performanţă în domeniul echitaţiei. Pe ea o ştiţi de la „Cronica Cârcotaşilor“, dar şi „bebeluşa“ Cristina (26) a trăit înconjurată de cascadori şi cai şi cumva tot caii i-au unit, în cele din urmă. Fetiţa lor, Delia (4), promite să fie o adevărată amazoană, dar până atunci îşi asistă tatăl atunci când lucrează cu Uma, Norişor şi alţi căluţi care fac să renască în România tradiţia cabalină.

Înainte toată lumea îţi zicea Andy Garcia de România. Îţi mai spune cineva aşa? Denis: Titulatura asta de Andy Garcia de România am primit-o în 2003, când l-am dublat pe Andy Garcia în două secvenţe din filmul „Modigliani“. Apoi, după 2004, când am primit primul rol important, lumea mă striga pe stradă după numele personajului care avea succes la momentul respectiv. Când s-a lansat „Păcală se întoarce“ m-au strigat vreun an-doi Păcală, după care a urmat „Inimă de ţigan“ şi eram strigat Medalion. Chiar şi acum mi se mai spune aşa, pentru că serialul a fost reluat şi sunt mulţi oameni care-l văd pentru prima oară sau îl revăd şi-şi amintesc de ce a fost acum zece ani.

În pielea cărui personaj te-ai simţit cel mai bine?

În general, chiar dacă uneori mi s-a oferit cam acelaşi gen de rol, pentru că arăt într-un anumit fel şi sunt puţini actori care joacă pe emploi-ul ăsta, am încercat roluri cât mai diferite şi am refuzat personajele care mergeau într-o buclă, cu aceeaşi tipologie, aceeaşi poveste. Am încercat să fiu cât mai diferit, de la Păcală la Medalion, la ofiţerul din armata română de la 1900 – un rol foarte interesant care a coincis cu momentul în care a început saga asta a mea cu caii. E-adevărat că rolul care m-a marcat cel mai tare a fost cel din „Inimă de ţigan“, pentru că a avut şi cel mai mare succes dintre toate serialele şi mi-a şi oferit, în cele 300 de episoade filmate în decurs de doi ani, o traiectorie foarte interesantă, cu conjunctură complexă de conflict de familie, de tradiţie ţigănescă, de dorinţă de depăşire a condiţiei de copil din şatră, de probleme pe care le regăsim în spitale... A atins foarte multe probleme sociale absolut reale.

Ţi-e dor de echipa şi de ritmul de serial?

Am stat şase ani la Buftea, timp în care am făcut „Daria, iubirea mea“, „Inimă de ţigan“, „Regina“, „Aniela“, „Iubire şi onoare“, şi sigur că mi-e dor, mai ales că acum am caii în acelaşi loc, doar că nu mai am şi prietenii tot acolo. N-are cum să nu te ia un pic nostalgia. Eram câte o sută de persoane la filmare dimineaţa!

Dar oferte ai mai primit?

În 2012 am fost cooptat la Antenă, cu un proiect care începuse bine. Dar după aceea am început să lucrez doar pentru străinătate. Cam 99% au fost filme străine, am filmat în afara ţării şi pot să spun că sunt destul de mulţumit de ce am făcut în filmele străine. Poţi să joci în limba engleză, poţi să primeşti roluri interesante...

Te ajută şi chipul, că nu arăţi chiar a român.

Da, să ştii că majoritatea rolurilor pe care le-am primit după 2012 au fost de luptător oriental, de turc, arab, indian şi personaje uneori negative. Am jucat într-un film pentru History Channel, care a luat premii internaţionale, în care mă omora Kevin Costner.

Măi, e onoare să te omoare Kevin Costner!

Da, e adevărat!

A fost distractiv. Ne uitam amândoi pe video assist şi era o scenă în care eram amândoi călare, ne întâlneam ca într-un fel de duel şi el mă ucidea. Şi-mi spunea: „Uite, ai jucat ca un profesionist, pentru că, deşi s-a mişcat calul sub tine, tu nu te-ai uitat în jos, la cal, ai rămas concentrat cu arma îndreptată spre mine, deci asta înseamnă că îţi gândeşti rolul“. Cumva, la nivelul lui, observa nişte lucruri şi voia să-ţi facă un compliment uzând de nişte lucruri care poate un actor român nu le-ar fi observat.

Dar el ştia de pasiunea ta pentru cai?

Nu, nu ştia. De fapt, nu ştia despre lejeritatea pe care o aveam eu călare, credea probabil că m-am suit atunci prima oară pe un cal. Sigur că mie mi-a fost foarte uşor să joc genul acesta de roluri în care mi se cerea să călăresc, să mă bat călare, pentru că aveam ceva experienţă din 2004.

Dar cum ai trecut din zona de mega expunere într-un domeniu atât de nişat?

Pur şi simplu. Eu privesc lucrurile din punctul de vedere al unui om obişnuit care face lucruri neobişnuite. Adică actoria şi călăria sunt activităţi pe care le faci din vocaţie, indiferent dacă câştigi sau nu bani. Iar partea de mega expunere poate că mă ajută mai mult acum decât atunci.

Poţi trăi bine din dresura de cai?

Poţi trăi decent, zic eu. Multă lume mă întreabă dacă am herghelie de cai, iar când făceam primele demonstraţii cu caii mă întrebau dacă sunt ai mei sau doar îi dresez eu. Eu cred că se poate trăi decent din călărie. Sigur că e o ţară mică...

În care caii dispar sau, dimpotrivă, renaşte tradiţia?

E o tradiţie care renaşte. Mai degrabă actoria se află într-o situaţie critică, pentru că în ultimii ani s-au făcut prea multe reality show-uri şi prea puţine producţii de ficţiune de televiziune, care dădeau de muncă foarte multor actori. Noi eram şi 80 de actori într-o producţie, spre deosebire de cinci-şase câţi sunt într-un film acum. La Buftea a fost o întreagă tragedie, foarte mulţi actori, recuziteri ş.a.m.d. şi-au pierdut joburile, unii chiar şi casele! Şi cu cât se fac mai puţine filme, cu atât aria de căutare a talentelor va fi tot mai restrânsă.

Interesant în cazul tău este că ai devenit şi un dresor bun, drept dovadă şi povestea emoţionantă a Umei.

Da, povestea Umei este ca un fel de concluzie la ceea ce fac eu, pentru că, de când m-am apucat profesionist de dresură şi am lansat proiectul „Caii României“, am început să lucrez cu cai salvaţi. Anii au trecut şi, după ce am lucrat cu cai salvaţi de alţii, la un moment dat am avut şi eu oportunitatea de-a salva eu personal un cal, să am proiectul meu de suflet. Aşa s-a întâmplat să lucrez cu Uma, o iapă nu de 30.000 de euro, ci de 300 de euro, la care s-a renunţat pentru că era nărăvaşă şi care trebuia să ajungă salam – aşa am aflat şi eu de la jurnaliştii străini care m-au intervievat pe tema asta că România este a treia ţară din Europa care exportă carne de cal, din hergheliile statului. Dar, cu toate acestea, lumea a început să cumpere tot mai mulţi cai, acest sport este în continuă creşte, din ce am văzut eu de cinci ani încoace, lumea începe să se educe în sensul ăsta, să înţeleagă ce înseamnă un show, nu doar să pună nişte ciucuri roşii. Iar eu am evoluat mult de când publicul larg m-a văzut prima oară călare în 2007, în „Inimă de ţigan“.

Erai o apariţie irezistibilă pentru fete!

Păi, în primul rând pentru fete trebuia să fiu o apariţie! (râde)

Numai eu nu ştiam cine este.

Nici nu prea mă uitam la televizor, aveam alte priorităţi, eram la liceu. Ştiam de la mama că e un băiat talentat, că serialul în care joacă e foarte urmărit...

De la mama ta?

Da. Părinţii mei au fost acrobaţi la circ şi ulterior au avut dresură de cai. Mama era şi cascadoare şi lucra la foarte multe filme. Şi, la un moment dat, m-a luat şi pe mine la filmări şi ne-am întâlnit cu Denis, care filma în Buftea. La vremea aia aveam vreo 17 ani, deci n-am făcut decât cunoştinţă.

Şi tu erai angrenată în dresaj, în cascadorii?

În perioada liceului nu, deloc. Eu am făcut gimnastică ritmică, dansuri sportive, volei. Nu mi-a plăcut ideea de circ, mai ales că e o viaţă destul de grea şi de-aceea nici părinţii mei nu au insistat. Am încercat tot felul de activităţi sportive, dar şcoala nu mi-a permis să fac performanţă. Am suferit foarte mult când n-am mai putut merge la antrenamentele de dans sportiv, dar nu puteam renunţa la şcoală. În schimb, la 17 ani, a venit „Cronica cârcotaşilor“, care mi-a schimbat complet viaţa. Şi acolo am ajuns printr-o întâmplare: cineva din familie mi-a spus că e casting pentru „bebeluşe“, că trebuie să trimit trei poze. Am mers cu mama, erau peste 1.000 de fete la casting... M-au luat şi uite că sunt şi acum acolo, după zece ani, şi mă bucur că fac ce-mi place.

Dar dacă nu exista „Cronica“ pentru ce te-ai fi pregătit?

Am intrat la facultate la Limbi Străine, dar am continuat cu dansul, am făcut actorie de film la Dragoş Bucur. M-am întreţinut de la 16 ani singură şi am făcut fix ce mi-a plăcut şi ce am crezut că e mai bine pentru mine.

Ai un back-up pentru când nu vei mai fi „bebeluşă“?

Da, aş avea un back-up, dar n-am fost niciodată omul care să-şi facă planuri pentru următorii cinci ani. Am fost mereu spontană şi aşa am avut de câştigat. Le-am luat cum au venit.

Spune-mi cum a venit Denis în viaţa ta, era călare?

Ne-am cunoscut la un spectacol medieval, eu tocmai terminasem actorie de film. Eu jucam rolul unei prinţese, el pe cel al unui prinţ, am mers la repetiţii cu toată lumea... Cumva, am ştiut de atunci că există chimie între noi. Ne-am reîntâlnit în vara lui 2012, după care în 2013 ne-am căsătorit. Copil mi-am dorit dintotdeauna, am vrut să fiu o mamă tânără, cum e mama. Dacă o vezi, zici că suntem surori! Ea acum este instructoare de fitness în străinătate, mereu a avut o viaţă sportivă, arată mai bine ca mine.

Deci în 2012 s-au petrecut marile schimbări în viaţa ta, Denis.

Da, aşa este.

Pare că sunteţi doi părinţi relaxaţi.

Acum da. Undeva după trei ani de zile a venit relaxarea, pentru că suntem doar noi, nu avem bonă pentru Delia. Părinţii mei continuă să lucreze, iar părinţii lui Denis sunt mai în vârstă şi nu sunt din Bucureşti, vin mai rar. Însă faptul că filmez o zi pe săptămână mă ajută să fiu 90% din timp cu ea.

Te vezi în ea?

Nu mă văd, pentru că eu aveam altă fire, din ce mi-au povestit părinţii mei. La vârsta ei, eram foarte cuminte, foarte timidă şi tăcută. Ea e exact ca Denis când era mic. Şi ea e ascultătoare, dar e mult mai activă, îi place să fie în centrul atenţiei şi în fiecare zi spune ceva trăsnit. Mi-a spus odată că ea vrea să vină singură la cai şi că o putem lăsa singură aici, că stă şi are grijă de toţi caii, îi culcă, îi pune pe oliţă... Şi am întrebat-o: „Şi noaptea ce faci?“ „Eh, mă mai trezesc, dacă trebuie...“

Pe ea de la ce vârstă aţi familiarizat-o cu caii?

De pe la şase luni. Bine, cu tati în braţe! Veneam foarte des cu ea în căruţ la cai şi o duceam în mijlocul manejului, iar caii noştri, care sunt foarte blânzi, veneau la ea şi o miroseau şi stăteam să vedem ce reacţie are. Iar ei i-au plăcut din prima.

Şi are o personalitate atât de puternică încât, atunci când a mai crescut şi a văzut că o ţin, mi-a spus: „Nu mai vreau. Te sui tu, tati, şi eu te trag“. Şi a trebuit să mă sui eu pe cal şi ea să mă tragă de dârlog, ca să-mi arate că ea e, de fapt, şmechera care mă învaţă pe mine.

Apropo de asta, ţi-a fost vreodată frică de cai?

Da, tot timpul mi-a fost, până la un moment dat. Odată ce înţelegi calul, nu-ţi mai e frică de el. Frica dispare sau se diminuează pe măsură ce lucrezi cu mai mulţi cai. Eu am lucrat cu mai mult de 200 de cai în ultimii cinci ani. De-a lungul demonstraţiilor prin ţară, întotdeauna aveam cinci-şase cai noi cu care lucram în weekendul respectiv. Acum îmi cam dau seama de caracterul unui cal, ştiu când să mă retrag, când să mă apropii, când să forţez un pic, când să mă impun sau când să o las pe mâine – pentru că şi conceptul de „mâine“ e foarte important în lucrul cu caii.

Norişor, unul dintre cei mai frumoşi pur-sânge arabi de la clubul de echitaţie Arkadia.

Dacă tot vorbim despre temperament, spune-mi cât de „nărăvaş“ eşti tu.

A, sunt foarte nărăvaş!

Întreab-o pe Cristina!

Pe Cristina trebuie s-o întreb cât de „cârcotaşă“ e.

În familie nu sunt cârcotaşă.

În general, sunt o fire pozitivă şi încerc să mă înconjor întotdeauna de oameni frumoşi.

Eu mă încarc zilnic de la căluţi şi de la Delia.

Ce asperităţi simţi că s-au nivelat de când eşti şi părinte şi lucrezi şi cu caii?

Contrar aparenţelor, să ştii că eu sunt un om foarte nervos. Însă faptul că am lucruri în viaţa mea care mă calmează mă transformă complet. Delia, la rândul ei, mă provoacă foarte mult şi mă învaţă să am răbdare, să-i explic şi să mă pun la mintea ei. Iar caii mă învaţă să fiu empatic, să aştept, să-mi dau seama

ă tot atâta timp trece să înveţi un copil sau un cal să facă ceva, chiar dacă tu vrei să-l înveţi mai repede. Iar Delia, după cum vezi, se dezvoltă ca o rachetă!

Ce anume de la Cristina te-a convins că alături de ea poţi să faci o „cursă lungă“?

Atunci când te îndrăgosteşti de un om te îndrăgosteşti, pur şi simplu. Dar faptul că aveam un sentiment de linişte când eram lângă ea mi-a dat de înţeles că putem fi împreună, că putem face copilaşi, o familie. În general, se spune că doi oameni stau împreună atâta vreme cât au proiecte împreună. Că îşi construiesc o casă sau că fac un copil sau că au o activitate comună, e important să ai timp şi pentru cuplu. Noi încercăm să stăm cât mai mult timp împreună, să şi ieşim numai noi doi atunci când avem posibilitatea s-o lăsăm pe Delia cu buni şi, în rest, suntem toţi trei.

Anul următor ce proiecte ai în plan?

Păi, să mai vină un copil, zic.

Da, ne dorim foarte mult încă un copil. Şi Delia îşi doreşte foarte tare şi mă tot întreabă: „Dar ai acolo în burtă ceva?“. Aşa că suntem pregătiţi, mai ales că acum avem „antrenament“.

Foto: Sorin Stana; make-up: Laura Perian; hair-style: Ilina Dumitru/Gett's Artistic Team; stilist: Madena; vestimentaţie: Scotch&Soda, Pepe Jeans, Hamaki-Ho, Franklin&Marshall, Hugo Boss, Ted Baker/Magazin Collective, Next, Marks&Spencer; locaţie: mulţumim Clubului de Echitaţie Arkadia Horse, str. Al. I. Cuza, Ciofliceni, com. Snagov.

Mai multe