EXCLUSIV pentru OK! Mircea Solcanu: „Prietenii din showbiz sunt de unică folosinţă“

Era o vreme când prezenta „Poveştiri de noapte”, la Acasă TV, împreună cu Cabral. Apoi, a migrat la Kanal D, la „Draga mea prietenă”. Însă o replică dată pe Facebook legat de un subiect delicat i-a stins lumina în televiziune. A trecut prin multe, de la marginalizare, la blam public şi la o operaţie pe creier cauzată de o tumoare. Vestea bună e că Mircea Solcanu s-a vindecat. Numai că s-a vindecat şi de showbiz. Vedem în continuare cum a decurs  convalescenţa.

OK!: Unde ai dispărut în aceşti 3 ani de absenţă de pe TV? Mircea Solcanu: Într-o zi un copil a dorit să facă o fotografie cu mine şi am fost de-acord (deşi mă deranjează astfel de abordări în ultimul timp). După ce am făcut fotografia, mi-a spus că o va pune pe Facebook, însă nu ştia care este pagina mea pentru „tag“. I-am spus că nu am Facebook, iar el scurt şi tăios mi-a spus: „Înseamnă că nu eşti om“. Aşadar dispariţia mea şi existenţa mea s-au întâmplat în acelaşi timp ca în fizica cuantică. O dispariţie de undeva este o apariţie altundeva. Deci nu am dispărut, nu mai doresc să apar. Deşi constat ca dispariţia cuiva de pe TV e asociată cu „moartea“ sau nonexistenţa pe Facebook, chiar cu neapartenenţa la rasa umană însăşi. Şi, ca să revenim la dimensiunile cunoscute de „mase“, timp şi spaţiu, la Constanţa şi doar la Constanţa. Nu am plecat în străinătate aşa cum au scris unii „lăutari“ din presă, după ureche. Iar uneori o dispariţie înseamnă mai mult decât o apariţie.

Cât din vechiul Mircea Solcanu s-a păstrat în viaţa ta?

Nu ştiu, dar cred că atât cât rămâne din omidă când devine fluture.

Am citit despre tine că te-ai dedicat cauzei animalelor...

Am fost acolo tot timpul şi nu numai pentru animale, dar şi pentru cei care au suferit sau suferă nedreptăţi. Nu am stat să mă uit şi să devin complice. Ştii, când ai sânge pe mâini iese greu până şi la spălat.

Îţi pare rău de răbufnirea de acum trei ani sau ai face la fel şi acum?

Bineînţeles că aş face la fel, asta am crezut şi am spus. Pentru adevăr merită să îţi dai viaţa, chiar dacă oamenilor nu le pasă sau, mai rău, le este frică de adevăr. Iar, până la urmă, reacţia deşănţată la un text scris de mine mi-a arătat cum gândesc oamenii de fapt. Dacă era o prostie sau o minciună, de ce au reacţionat aşa? Dacă era o prostie sau o minciună ce am scris eu, de ce a deranjat? M-am uitat apoi că „altele", gen vaccinuri sau păreri despre cei care au murit la Colectiv, nu au primit acelaşi „blam“ public. Deşi acolo chiar au murit nişte oameni nevinovaţi sau în continuare copiii mor ca în Evul Mediu, că vaccinul nu e bun. Eu chiar mi-am cerut iertare şi am fost sincer, pentru nişte cuvinte pe Facebook, în timp ce unii stau liniştiţi în continuare, deşi în urma acţiunilor lor au murit oameni, alţii trăiesc cu trauma violului... Aşa şi?! Când în ţara asta vrei să atragi atenţia de la ceva cu adevărat important, bagi la înaintare un scandal cu homosexuali – este reţeta serviciilor din ’90 şi până astăzi, care funcţionează perfect. Societatea se divide şi e stăpânită de nişte „epoleţi“ – că oamenii au alte însuşiri. Oricum le mulţumesc tuturor celor care m-au judecat şi o fac în continuare, că nu o fac spre îndreptarea mea şi pentru propria osândă. Cât despre întrebare, a sunat ca venită din partea comisiei de reeducare, aşa că răspunsul e nu, nu m-am reeducat, ci doar m-am educat mai bine în slujirea adevărului în care cred. Iar singurul adevăr în care cred şi mă încred este Dumnezeu.

Căţelul tău, Rich, ce face? Era aproape la fel de celebru ca tine.

Căţelul meu este un pic mai celebru decât mine. Îmi amintesc că am trecut pe stradă într-o zi, iar un copil i-a spus mamei: „Uite mami căţelul de la televizor“. Este bine sănătos, are aproape 9 ani şi iubirea e constantă în vieţile noastre.

(citeşte continuarea pe pagina următoare)

Ţi-e dor de televiziune, de lumea nebună din showbiz?

De televiziune nu, de meserie da, pe care sper să nu o abandonez, ci să o fac aşa lăutăreşte, cu un pix şi un telefon. De showbiz, care showbiz?!? În ultimul timp citesc despre nişte unii din puşcării, despre vizite conjugale la puşcărie. Showbiz e Bieber sau Madonna, One Direction sau Coldplay. Să nu confundăm nişte interlopi care-şi scot fetele pe ecran să le crească preţul cu artişti. Când eram „în pădure“ vedeam doar copacii, din afară văd toată pădurea, ca să mă exprim metaforic. Însă coordonatele pot fi schimbate şi cu „vedeam porcii fără să îmi dau seama că împart aceeaşi cocină“. Retrospectiv privind, ce e trist e că îmi plăcea. Nu-mi mai place, mă bucur că am ieşit de pe acest „drum“. Dar niciodată nu apreciezi Raiul dacă nu ai trecut şi prin Iad.

Câţi prieteni mai ai acum din showbiz?

Păi, cam câţi m-au sunat de ziua mea. Niciunul. Prietenii din showbiz sunt de unică folosinţă. Oameni din showbiz cu care încă vorbesc mai sunt vreo doi şi mă gândesc că dacă le spun numele să nu devină protagoniştii vreunei vânători de vrăjitoare. Sunt aproape de sufletul meu şi aşa cred că îi protejez, prin tăcere. Aşa am făcut mereu cu cei pe care i-am iubit şi îi iubesc, îi ţin departe de „luminile rampei“, îi luminez eu cu sufletul sau cu faptele mele bune, cu iubirea şi cu pacea, n-au ei nevoie de o lampă sau vreun bec. Apropo de prietenii din showbiz, acum 10 ani aproximativ, Andreea Esca mi-a spus într-una dintre conversaţiile noastre din garderoba de la Pro TV: „Solcanu, nu ai prieteni că nu există prieteni!“. Atunci am judecat-o în sinea mea şi mi-am spus: „Ce fiinţă tristă trebuie să fie Andreea Esca“. Acum, după atât timp, îmi cer iertare Andreei că am judecat-o atunci, avea dreptate. Până la urmă, prieten mi-a fost Andreea care mi-a spus un adevăr pe care atunci nu am fost pregătit să îl aud sau nu am vrut să îl accept. Astăzi, însă, constat că Andreea a avut dreptate şi îi mulţumesc pentru sfatul de acum 10 ani şi pentru prietenie. Prietenii sunt cei care îţi spun lucruri pe care nu vrei sau nu eşti pregătit să le auzi. Singurul şi unicul meu prieten este Isus Hristos, care de-a lungul vremurilor şi-a manifestat prietenia faţă de mine prin alţii, dar pentru că oamenii nu sunt constanţi în ceea ce simt sau arată, nu pot purta povara prieteniei. Numai Isus poate şi în El mă încred şi mă laud cu prietenia Lui.

Cu Cabral ai mai păstrat legătura?

Nu.

Fosta ta colegă de platou, Cristina Şişcanu, tocmai a devenit mămică. Ai felicitat-o?

Uite, o fac acum. Discuţii erau de când eram la „Draga mea prietenă“. Era însă pornită pe latura carierei şi văd că i-a luat ceva să constate că sticla de la biberon o să-i aducă mai multe bucurii personale sau împliniri, în timp, decât sticla micului ecran.

Apropo de copii, la un moment dat ai spus că ai vrea să înfiezi un copil...

Nu cred că aş mai înfia. Las familia tradiţională să o facă. Ei se pricep cel mai bine şi la făcut şi la abandonat prin case de copii. Eu, dacă îmi doresc, o să apelez la mamă surogat şi am şi o grămadă de prietene femei, frumoase, deştepte şi fertile. Revenind la familiile tradiţionale care nasc copii homosexuali, că doar homosexualii nu s-au înmulţit singuri, mă gândesc că dacă în locul semnăturii pentru introducerea în Constituţie a noţiunii de familie formată din bărbat şi femeie ar fi semnat pentru adopţia unui copil instituţionalizat poate că asta ar fi făcut din România un model, nu cuvintele goale ce din coada Constituţiei or să sune.

Ai împlinit 40 de ani. S-a schimbat ceva semnificativ odată cu schimbarea prefixului?

41 chiar! Da, nu mai ies în cluburi aşa de des ca la 20, îmi trebuie nişte ochelari să citesc, mă mai dor oasele, merg la băi termale. Uite, s-a schimbat, am dat clubul şi opulenţa pe băile termale. Mă rog mai des, postesc, mă împărtăşesc, deh, înţelepciunea vârstei.

Cum stai cu sănătatea? Mai mergi la controale, după operaţie?

Nu mai merg la niciun control. Poate ar trebui, nu ştiu. Nici nu mă mai gândesc. Oricum, nu e după mine, ca să zic aşa, e după voia lui Dumnezeu. Şi am ales să mă las în voia Lui.

Ce ai vrea să ştie lumea despre tine, acum?

Nimic, am renunţat să mai fiu o carte deschisă, mi-au murdărit pagini, au umblat cu mâinile unsuroase, pline de „ciocolată“, iar unele cărţi, care nu au poze, nu sunt pentru copii sau pentru cei care abia au învăţat alfabetul. A, şi aş vrea să se mai ştie că acesta este ultimul meu interviu – sau penultimul, că i-am mai promis unul cuiva un ultim interviu acum trei ani şi o să mă ţin de cuvânt, dacă mai vrea...

Şi ce n-ai vrea să se ştie?

Că n-a fost uşor.

Foto: arhiva personală