FOTO Valentina Pelinel, primul interviu după despărţirea de Cristian Boureanu

7 octombrie 2014   Interviu

Valentina Pelinel ştie ce vrea şi este exact ceea ce vrea să fie. Când n-a mai vrut să fie o femeie căsătorită, a divorţat fără ezitare şi şi-a-nsuşit actul ca pe un proces de maturita­te prin care a trecut repede şi uşor. N-a lăsat loc de remuşcare, nici de revocare.

Plină de optimism. Aşa am regăsit-o la primul ei interviu după despărţirea de Cristian Boureanu, o experienţă pe care şi-a însuşit-o cu înţelepciune.

Valentina Pelinel ştie ce vrea şi este exact ceea ce vrea să fie. Când n-a mai vrut să fie o femeie căsătorită, a divorţat fără ezitare şi şi-a-nsuşit actul ca pe un proces de maturita­te prin care a trecut repede şi uşor. N-a lăsat loc de remuşcare, nici de revocare. La trei luni de la despărţirea de Cristian Boureanu, are aceeaşi fer­mitate morală şi, chiar şi-atunci când povesteşte despre cumpenele prin care a trecut, îşi priveşte încrezătoare viitorul şi viaţa.

Spui „Nu cunosc nefericirea“. De ce? De când?

Valentina Nefericirea e o stare. Am ales să nu simt această stare, am ales să mă bucur de orice, să caut partea bună în orice, să cunosc fericirea.

Ce beneficii ţi-a adus acest mod de gândire?

Când mi se întâmplă ceva neplăcut, caut o mo­tivaţie şi accept că aşa trebuia să se întample, că, astfel, evoluez, devin mai matură şi mai puterni­că. Cum sunt o fire pozitivă, atrag energie bună şi eman energie pozitivă în jurul meu. Astfel, mă fac plăcută şi viaţa e mai uşoară. Nu de pu­ţine ori sunt întrebată cum reuşesc să zâmbesc mereu, să fiu fericită. Am ales să dezvolt tot ce e pozitiv în mine şi în alţii şi să înlătur ce e negativ în jurul meu, chiar şi în mine. Nu îmi plac „vic­timele“. Fiecare dintre noi are parte de momente de tristeţe, provocări şi eşecuri în viaţă, însă fără aceste „piedici“, nu am avea cum să apreciem via­ţa la adevărata ei valoare, să iubim din suflet, să mulţumim când ni se întâmplă ceva frumos şi să apreciem când primim, chiar dacă, de multe ori, uităm să oferim.

Pari foarte împăcată cu divorţul prin care ai trecut. Împăcarea ta are legătură cu vreun proces recent de dezvoltare personală/spirituală sau este rodul altui tip de confort psihic la care ai ajuns?

Sunt împăcată cu divorţul prin care am trecut pentru că sunt împăcată cu mine. Întotdeauna am făcut ce am simţit şi mi-am asumat consecin­ţele. Divorţul, pentru mine, nu este un eşec, ci un proces de maturitate prin care am trecut destul de repede si uşor, zic eu. Nu regret că m-am căsăto­rit, cum nu regret nici că am divorţat. Doi oameni sunt împreună pentru că au un drum de parcurs. Uneori drumul e infinit, alteori, nu. Am citit mul­te cărţi de dezvoltare personală şi spirituală. Re­comand cu drag Robert Kiyosaki – „Tată bogat, tată sarac“, Donald Trump – „Gândeşte bine şi în stil mare“ şi Paulo Coelho – „Alchimistul“.

Cât timp şi cu ce arme consideri tu că trebuie să lupte o femeie pentru a-şi salva căsnicia înainte de a accepta divorţul?

E bine să analizezi atent şi să ai răbdare. Înainte să rupi o căsnicie, e important să încerci să o sal­vezi, ca să nu ai regrete, remuşcări şi frustrări. Eu am luat această hotărâre în timp şi am simţit când lucrurile nu mai puteau fi reparate între noi. Am avut o karma împreună şi am fost bine împreună. Şi acum suntem bine, dar fiecare pe drumul lui. Suntem în relaţii foarte civilizate. Aşa cred că e normal să fie între doi oameni care s-au iubit, care au împărţit bune şi rele, care s-au cunoscut în cel mai mic detaliu şi care, chiar dacă nu mai merg de mână pe acelaşi drum, ceva, cât de mic pe lumea asta, au avut de împărţit. Cum să vorbeşti urât de omul lângă care ai trăit?! Înseamnă că nu te res­pecţi pe tine însuţi şi renegi tot ce eşti şi ce ai trăit.

Cât de tare te dă peste cap o astfel de ruptură?

Divorţul e o ruptură sufletească, dar o nece­sitate atunci când doi oameni nu mai reprezin­tă un tot. Şi asta o simţi, nu o poţi explica, e în tine. Sunt multe persoane fericite care şi-au găsit marea iubire din a doua sau a treia căsătorie, nu din prima. Deci, divorţul nu e un capăt de lume, e o ruptură în tine, dar un final imperios necesar, fără de care nu poţi avea şansa unui nou înce­put. Te poţi îndrăgosti de multe ori în viaţă, dar jumătatea ta e doar una. Şi nu toţi ne găsim jumă­tatea din prima.

Te simţi într-un punct zero al existenţei în acest moment? Simţi că viaţa ta trebuie reconstruită, reordonată, recompusă?

Viaţa mea s-a schimbat atât în acte, cât şi în practică. Dar în mod pozitiv, constructiv. Orga­nizată am fost de când mă ştiu. (râde) Am luat-o de câteva ori în viaţă de la zero, dar niciodată nu m-am considerat într-un punct zero al existenţei mele. Mă bucur că am plecat de la zero şi că am avut ocazia să simt chiar şi gustul sărăciei, pentru că asta m-a facut să lupt şi să preţuiesc mai mult ce am reuşit să construiesc. Dacă nu mâncam ani de zile pâine prăjită pe reşou, cu unt, alteori cu zahăr, poate nu aş fi savurat cu atâta plăcere azi o caracatiţă la grătar. Am o doză inepuizabi­lă de optimism şi am capacitatea să iau viaţa în piept. Nu consider nici acum, după divorţ, că o iau de la capăt, ci că viaţa evoluează altfel. Eu sunt tot eu, divorţată sau nu, important e că sunt fericită şi echilibrată.

Cine e mai câştigată: o femeie de 35 de ani, fără copii, care nu a fost căsătorită niciodată sau o femeie de 35 de ani, fără copii, care tocmai a trecut printr-un divorţ? Dacă ţi-ar adresa întrebarea asta o fată de 15 ani, care are toată viaţa înainte, ce i-ai răspunde?

Cea mai câştigată femeie e cea care are parte de iubire adevărată. Femeia împlinită e cea care e căsătorită, are cel puţin un copil şi o viaţă per­sonală în care toate funcţionează echilibrat, într-o armonie încoronată de iubire. Femeia are nevoie de iubire, stabilitate şi protecţie, pentru că e... femeie. Eu am 33 de ani şi mă simt mai bine ca oricând. De-abia acum simt că nu mai sunt copil, mă simt sigură pe mine, am trăit experienţe bune şi rele datorită căro­ra sunt ceea ce sunt azi: o femeie pe picioarele ei. Dacă te iubeşti pe tine, sigur vei şti cum să îţi porţi vârsta cu mândrie şi să îţi schimbi pri­orităţile în aşa fel încât să te poţi considera un om echilibrat, fericit.

Spui „Femeia e minunată, dar doar lângă bărbatul ei devine o minune“. Cum trebuie să fie bărbatul lângă care o femeie minunată devine o minune?

Femeia e minunată când îşi găseşte jumăta­tea şi devine o minune când bărbatul de lângă ea îi oferă iubire, protecţie, o familie. Exact în ordinea asta! (zâmbeşte)

Există bărbat care nu înşală?

Nu ştiu dacă există bărbat care să nu înşe­le mai devreme sau mai târziu, dar e cert că există bărbaţi care ştiu să îşi ţină familia şi îşi preţuiesc partenera de viaţă mai mult decât orice şi asta e cel mai important. Se spune că trebuie să poţi să ierţi (total diferit de „a trece peste“) ca să poţi fi iertat. Sunt situaţii în care infidelitatea poate fi iertată. Iubirea, până la urmă, înseamnă şi iertare. Depinde, totuşi, de conjunctura şi momentul în care se întâmplă actul infidelităţii.

Cine îşi vede greşelile, va vedea pacea, se spune. Ai făcut greşeli capitale?

Important e să conştientizezi când greşeşti, să ştii ce vrei de la viaţă şi să mergi mai de­parte cu capul sus. Nimic nu rămâne neplătit în viaţă. Greşeşti şi suporţi consecinţele. Dacă poţi să înţelegi asta şi să trăieşti cu această idee, poţi să supravieţuieşti.

Regreţi întoarcerea în România şi expunerea pe care ţi-a adus-o ultima jumătate de an?

Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâm­plat. Toate se întâmplă cu un scop în viaţă, sunt imbolduri necesare ca să evoluezi. Mă simt bine în România, iar când mi-e dor de New York, oraşul care nu doarme niciodată şi care mi-a oferit o şansă atunci când nu aştep­tam nimic, mă urc în avion şi plec.

În ce tipologie de femeie te regăseşti cel mai bine?

Tipologia de femeie în care mă regăsesc cel mai bine este şi tipologia de femeie care m-a inspirat când am creat bijuteriile Flusberg. O femeie supusă, dar în acelaşi timp în control. O fiinţă blândă, care, totuşi, ştie să fie fiară atunci când viaţa o provoacă. Creez bijuterii cu gân­dul la femeia sigură pe ea, care ştie ce vrea şi, mai devreme sau mai târziu, îşi permite să trăiască aşa cum merită. Aşa cum mâncarea fără sare şi piper nu e la fel de gustoasă, aşa nici femeia, fără accesorii, nu e la fel de intere­santă. Gustul femeilor din România s-a rafinat mult în ultima vreme. Nu se mai uită doar la croiala unei haine, la model, ci şi la materia­lul din care e confecţionată, la compoziţie, la calitate. Aşa cum se preocupă ca dintre două produse alimentare să-l aleagă, pe cât posibil, pe cel bio, tot aşa, când e vorba de haine, se preocupă să opteze pentru un material de ca­litate, cum ar fi, spre exemplu, bumbacul orga­nic din care sunt confecţionate hainele Ramon Cotton pe care le port în acest pictorial. Nu se decolorează, nu se scămoşează, nu face coate şi genunchi. Mă bucur că cineva s-a gândit să creeze şi rochii, şi salopete, şi sacouri, nu doar tricouri, dintr-un material atât de prietenos cu pielea cum e bumbacul organic. Ramon Cotton le-a creat într-o gamă largă de modele şi cu­lori, să nu mai avem niciun motiv să purtăm poliester. Pentru mine, materialul de confecţie e, de multe ori, mai important decât modelul. Îmi plac lucrurile simple şi de calitate. Şi dacă am de ales între cele mai scumpe o sută de ha­ine din lume, eu o aleg pe cea mai simplă. Nu mi-a plăcut niciodată să epatez.

Foto: Ştefan Dani. Vestimentaţie: Ramon Cotton (www.muragura.com). Accesorii: Flusberg New York (www.flusberg.com). Locaţie: Casa Comana

Mai multe