Interviu Andreea Marin: „Mi-aş dori foarte mult să mai am un copil“

Vedeta ne-a povestit, sub forma unei declaraţii sincere, evenimentele prin care a trecut în ultima perioadă.

Am obiceiul de a mă întâl­ni cu Andreea Marin, aşa, o dată pe an. Eu îi pun întrebări, ea îmi dă răs­punsuri, ea îmi zâmbeşte discret, eu stau serios şi ascult. Am mai trăit scena, dar parcă niciodată nu mi s-a părut mai firească decât acum. Poa­te şi pentru că nu era machiată, nu ştiu. Dar vă propun s-o citiţi pe Andreea Marin nemachi­ată, la fel de estetică, dar parcă mai deschisă în replici decât până acum. Şi asta pentru că a învăţat multe din lecţiile vieţii…

Andreea Marin, în grădina casei sale

A trecut un an de la ultimul interviu.

Andreea Cam aşa.

A fost un an complicat pentru tine în spaţiul public, cu tot felul de controverse...

Trăim într-o lume tensionată. Trăim într-o lume pusă cu susul în jos, ş-atunci asta nu mă miră. Lumea nu mai analizează şi nu prea mai gândeşte logic. Deci nu mă miră. Dar pe mine nu asta m-a dat peste cap în ultimul an.

Dar ce?

Anul a fost greu din punct de vedere perso­nal pentru mine. Asta în primul rând din cauza pierderii tatălui meu, pe care nu o aşteptam. Nu era ceva la care să mă aştept. Şi, oricât de puternică aş fi, pentru că sunt un om care a trecut prin multe, după asta nu mi-am revenit. N-am reuşit să mă pun încă pe picioare. Poate pentru că tatăl meu era un om foarte hotărât. Era un sprijin pentru noi toţi cei din familie. Şi practic acum am devenit eu cea mai vârstnică din familie. E o responsabilitate pe care o simt apăsătoare.

Cu ce ai rămas cel mai puternic în minte de la tătăl tău?

Cu o avere. Am o avere de la tata, ca să spun aşa. Era un izvor de înţelepciune, era un om care avea şi partea asta practică foarte bine dezvoltată. Dar era şi puţin poet, chiar boem. Era un bărbat romantic, care citise mult. Am rămas cu multe de la el. Pe de altă parte, el n-a fost pentru mine doar un tată. Gândeşte-te că noi am trecut împreună prin cel puţin o dramă, eu fiind copil la acea vreme. Şi nici tata nu era atunci prea vârstnic, avea 38 de ani. În momentul pierderii mamei, căci despre el vorbim, noi am devenit cei mai buni prieteni.

V-a unit cumva.

Era firesc să fie aşa. El, un tânăr care deo­dată s-a trezit şi tată şi mamă pentru doi co­pii. Iar eu, un copil care pretindea că poate să ducă asta cu maturitatea.

Câţi ani aveai atunci?

Aveam nouă ani, vârsta fiicei mele de acum. Practic, nici nu-mi vine să cred când mă uit la ea. Pentru că amintirile mele de atunci sunt că m-am maturizat brusc şi am senzaţia că eram deja un omuleţ cu gânduri de adult.

Şi te uiţi la fiica ta, care are aceeaşi vârstă.

Da, nu pot să-mi închipui cum am reuşit la vârsta ei să trec peste momentul acela. Mă uit la ea şi este un copil. Aşa eram şi eu.

Ei i-ai spus despre momentul acesta al pierderii bunicului?

Îl ştie. Eu nu-i ascund lucruri importante fiicei mele, o tratez ca pe un matur. Aşa am făcut mereu. Nu i-am ascuns nici că tata nu mai e şi nici alte lucruri grele din viaţa mea. Violeta e probabil cel mai bun prieten al meu. Deşi par a nu înţelege, copiii noştri înţeleg şi vin cu nişte replici în faţa cărora rămâi mut pur şi simplu. I-am povestit Violetei dureri pe care le-am avut ca matur şi ea a venit cu o re­plică şi un sfat pe care nu l-am primit de la oameni maturi.

Dă-mi un exemplu.

I-am povestit despre o situaţie în care cine­va m-a dezamăgit şi ea mi-a spus: „Mami, aşa sunt oamenii astăzi“.

Conştientizează anvergura publică a părinţilor ei?

Eu am avut grijă să nu, din punctul meu de vedere spun. Pe tatăl ei îl vedea şi înainte în concerte şi la televizor. Eu, însă, nu i-am spus multă vreme. Până în urmă cu un an şi ceva, n-a ştiut exact cu ce mă ocup. Am luat-o, însă, cu mine şi a văzut munca mea legată de as­pectul acesta umanitar. Eu m-am gândit că asta o poate educa. Îi poate trezi o anumită sensibilitate.

De exemplu ce?

De exemplu, îi povestesc despre ce am să fac acum, luna aceasta. Va fi o gală mare, care are la bază o cauză sensibilă. La Palatul Parla­mentului, pe 20 octombrie, vom fi coprodu­cători la Atipic Beauty. Vor urca pe scenă 20 de modele, bărbaţi şi femei, cu chipuri extrem de frumoase, dar care sunt, în mod real, în scaun cu rotile. Nu e o încercare de a ilustra ceva, ci aşa îşi trăiesc aceşti oameni viaţa.

Nu i-ai spus că lucrezi şi în televiziune?

Nu i-am spus, de altfel eu m-am şi retras o perioadă din această viaţă legată permanent de televiziune, exact în momentul în care ea a venit pe lume. Acesta a fost motivul pentru care eu am renunţat atunci la emisiunea Sur­prize, Surprize.

Şi totuşi, vede prin casă pe aici poze, semne ale celebrităţii.

Nu acesta a fost lucrul determinant, noi nu ne uităm la televizor. Ea se uită doar la desene animate şi are şi canalul ei de preadolescenţi la care se uită de un an încoace. Practic, acestea sunt singurele ei contacte cu televizorul, iar la computer doar pentru lecţii, nu are inter­net. Nu-i dau opţiunea aceasta deocamdată. Şi i-am şi explicat de ce. Se poate juca doar pe nişte jocuri pe care le supervizez. Văd şi ştiu ce joacă, iar asta maximum o jumătate de oră. Eu vreau să am un copil care să aibă bucuria de a se juca afară. Am avut încăpăţânarea de a o creşte astfel. De altfel, de aceea ne-am şi mutat aici, în Voluntari, mai la ţară, ca să spun aşa. Mi-am dorit ca ea să aibă grădina ei în care să sădească pomi şi să aibă animale pe care să le îngrijească.

Şi copiii sunt la fel, Andreea, ce sădim, aia culegem.

Sunt absolut de acord. Eu sunt un om care a făcut mulţi paşi înapoi pe partea de carieră, tocmai pentru a fi alături de copil. De aceea mi-am şi făcut biroul aici, acasă. Dacă ar fi bi­roul în altă parte, aş pleca dimineaţa, m-aş în­toarce noaptea. Important e, însă, că, fiindu-i foarte mult aproape, neavând o bonă, mă ocup îndeaproape de ea. Acesta e un lux, acela de a petrece atâta timp cu copilul tău. Nu mulţi şi-l permit. Copiii nu de bani simt nevoia, cât simt nevoia părintelui.

Dar al ambilor părinţi.

Sigur! Tatăl ei este, din punctul acesta de vedere, mai prins cu munca lui, dar asta nu înseamnă că nu se văd. Se văd săptămânal sau o dată la două săptămâni. Şi când se văd, au timpul lor împreună şi dragostea e puternică de ambele părţi. Şi aici, şi acolo. Deci nu e un copil care se poate plânge de asta.

Şi divorţul e un lucru greu de explicat. E o poveste grea pentru mulţi.

Divorţul e poveste grea, dar amândoi am avut înţelepciunea de a înţelege că nu există nimic mai important pentru noi decât acest copil. Iar pentru ea suntem mamă şi tată, ne sfătuim şi suntem uniţi şi este firesc să fie lucrurile aşa. Am înţeles că nimic nu are loc între noi, de la orgolii şi amintiri care ne des­part, toate sunt lucururi mici în comparaţie cu nevoia copilului nostru de noi. Am fost şi m-am sfătuit şi cu o doamnă psiholog. Am citit şi am studiat despre cum trebuie gestionate astfel de lucruri şi trebuie să recunosc că sunt mândră de cum am gestionat situaţia aceasta. Acum copilul nostru are echilibru. Se simte fe­ricită şi aici, şi la tatăl ei, vede că ne înţelegem când vorbim despre ea. De câte ori m-a între­bat ceva Violeta, i-am răspuns matur şi cu sin­ceritate. În final, ea ştie că faptul că părinţii nu sunt împreună nu înseamnă că ea nu are doi părinţi. Asta o linişteşte şi o echilibrează. Se înţelege bine cu partenerii noştri de viaţă. Şi acesta e un lucru extrem de important.

Deci şi tu eşti liniştită cu partea cealaltă.

Da, fiecare membru din această, să zic aşa, mare familie, este liniştit.

Multă lume s-a gândit la voi, Andreea, când a fost povestea aceasta cu Angelina şi Brad.

Păi, de ce?

Aşa eraţi voi supranumiţi, Angelina şi Brad ai României.

Vezi, le-am luat-o înainte. (râde) Glumim, dar e o glumă amară. Când nu mai poţi con­vieţui civilizat, asta e soluţia cu care poţi trăi mai departe respirând. Doi oameni pot fi foar­te buni luaţi separat, dar pot fi un cuplu în care să nu se poată trăi.

Citeşte restul interviului în noul număr al revistei OK!, acum la chioşcuri!

Foto: Cristina Nichituş Roncea, arhiva personală