Interviu cu Pavel Bartoş: "Cea mai mare calitate a mea e soţia mea”
L-am întâlnit la Cluj, unde şi-a făcut debutul regizoral, după un scenariu scris de el. Şi citit prima oară chiar de soţia lui...
De-asta se şi descrie ca un alintat al sorţii. Nu doar pentru că are bucuria de a face ceea ce-i place – de la teatru la televiziune şi acum şi regie de film. Dar şi pentru că are alături o soţie cu care nu doar a întemeiat o familie frumoasă, dar împreună cu care alcătuieşte cu adevărat o echipă. În tot şi toate. Despre actorie, televiziune, drumul spre regia de film şi familia de unde spune că îşi trage seva am vorbit tihnit cu Pavel Bartoş la TIFF Lounge, chiar a doua zi după ce în Piaţa Unirii din Cluj rulase scurtmetrajul realizat de el, Romanian Tradition, cu Alexandru Papadopol, Elvira Deatcu şi Alexandru Ion în distribuţie.
Ce ţi-a venit să te apuci de regie? Pavel Nu ştiu. Ideea e că a fost o chestie teribilă şi teribilistă. Aveam scenariul în cap de vreo 10 ani. Şi tot mă gândeam dacă să fie lungmetraj, dacă să-l dau unui regizor. Şi am zis: nu, ia să încerc eu să văd cum e cu producţia şi cu regia, fiindcă pe un scurtmetraj poţi risca. Şi în perspectiva viitorului lungmetraj am zis hai să văd şi eu cum e în spatele camerei de filmat. E greu... Dar mi-a plăcut mult. Acum nu ştiu dacă aş repeta încontinuu şi calitatea de regizor. Pentru că îmi place mult prea mult cea de actor. În următorul lungmetraj voi avea doar calitatea de actor. Regizor va fi altcineva. Cum ai lucrat cu Papadopol? Ai debutat cu el în Căsătorie de probă în 2003. Cum e trecerea de la colegi de platou la regizor? Noi suntem nişte actori care râdem foarte mult la cadru, poate scoatem şi peri albi regizorului. Ei bine, de data asta mi-au scos ei mie peri albi. Şi mă gândeam: Doamne, cum eram şi eu, mă comportam la fel! Pentru că tot timpul te gândeşti la rolul tău. Un regizor trebuie să se gândească la tot. Şi la un moment dat trebuie să te impui. Când ziceam: „Gata, pică lumina, trebuie să filmăm“, asta făceam. Am avut noroc de o echipă de actori extraordinară, pe care am ales-o pentru că îi cunoşteam pe toţi. E foarte important să faci un casting bun. Mai lucrasem cu toţi, îi ştiu şi de la teatru. Iar eu aveam nevoie de nişte oameni în care să am foarte mare încredere şi să-mi înţeleagă stângăciile. Au crezut în mine şi s-au dus tăvălug cu mine. Şi asta a fost cel mai important. Ai avut emoţii la vizionarea din Piaţa Unirii din Cluj? Da, mari. Comparabile cu momentul când m-am însurat. Aici nu ştiam dacă spectatorii spun „da“ sau „nu“. Acolo eram sigur că ea va spune „Da“.
Da, dar a fost foarte bine că mi-a luat un an ca s-o cuceresc. Pentru că, nedându-mi apă la moară din prima, m-a făcut să caut şi să descopăr în mine lucruri curate, simple în ceea ce-o priveşte. Nu a fost cum erau flirturile alea rapide. M-a făcut să dau tot ce-i mai bun din mine ca s-o cuceresc. Jur! Şi bine a făcut!
Ştii care e marele meu noroc? Anca e o persoană care vine tot din domeniul ăsta şi îl înţelege foarte bine. Cred că cea mai mare calitate a mea e soţia mea. Ea este o persoană care s-a dedicat familiei, copiilor şi atunci mie asta mi-a dat relaxarea să îmi fac meseria pentru că ştiam că cineva are grijă de familia mea. Eu din familie îmi iau echilibrul, acolo mă încarc. Toată lumea mă întreabă: „Măi, dar cum rezistaţi atâta?!“. Habar n-am, nu ştiu. Prietenul meu cel mai bun este soţia mea, pot să-i zic orice, orice tâmpenie. E foarte important asta. Pentru că pasiune există. Dar după pasiune, ce intervine între doi oameni? Prietenia şi respectul.
Sunt un alintat al sorţii. Nu ştiu cum e să fie altfel şi mi-e bine aşa cum e. Plus că acasă nu sunt aceeaşi persoană tumultuoasă. Acasă, având copii, tac, ascult şi învăţ să am răbdare. Pentru că acasă copiii sunt pe primul plan şi trebuie să-i asculţi pe ei. Şi mai e o regulă: să fii în consens cu soţia. Dacă ea, care stă foarte mult cu ei, a hotărât ceva, trebuie s-o susţin. Nu pot veni eu acasă din turneu şi să trec peste regulile ei...
View this post on Instagram La mulţi ani, 2019! Ne dorim să ne ţii sănătoşi şi veseli! Ceea ce vă dorim şi vouă! #multumim2018 A post shared by PavelBartos (@pavelbartos) on Jan 1, 2019 at 1:51am PST
View this post on Instagram
La mulţi ani, 2019! Ne dorim să ne ţii sănătoşi şi veseli! Ceea ce vă dorim şi vouă! #multumim2018
A post shared by PavelBartos (@pavelbartos) on
Mă bucur că cea mare se îndreaptă mai mult spre Medicină. Are 15 ani. Îi place matematica, ştiinţele exacte şi asta mă bucură. Cea mijlocie e prea devreme să spun, dar văd totuşi că ea are o fire de artistă, pictează mult. Însă Sofia, cea mică, chiar e artista familiei, acolo n-am nicio şansă să scap. Ea este şefa, totul e în funcţie de ea... (râde)
Cea mare, când avea vreo 4 ani, mă întreba: „Tati, dar tu eşti şi în TV, şi acasă. Tu unde eşti, de fapt?“. Sau nu înţelegeau de ce câteodată trebuie să joc personaje negative. Mă întrebau: „Tati, dar tu de ce faci asta, că tu eşti un om bun?!“. Şi le spuneam: „Eu sunt actor şi trebuie să joc şi astfel de roluri“. Greu au înţeles.
La asta iarăşi mă gândeam... Că am făcut facultatea în Cluj şi nu credeam eu că peste 20 de ani aici, în Piaţa Unirii, se va întâmpla asta. Cred că e un semn. Dar nu, pe soţie la Timişoara am cunoscut-o. Aici am fost student, am jucat şi la Teatrul Naţional din Cluj în perioada studenţiei. Ulterior m-am dus la Satu Mare, de-acolo la Timişoara, unde am cunoscut-o pe Anca, apoi am ajuns la Bucureşti, unde m-aţi cunoscut pe mine. (râde)
Da, pentru că suntem patru fraţi. Iar în copilărie, casa nefiind foarte mare, nu puteai să stai şi să-l deranjezi pe cel de lângă tine. Atunci mă duceam în cadă şi câteodată adormeam. Cred că dădeam gata şi o carte pe noapte. Asta şi pentru că televizorul nostru era unul cu lămpi şi niciodată nu mergea.
Exact. Şi ca să-mi hrănesc chestia asta, citeam foarte multe cărţi şi-mi imaginam cum aş fi jucat cutare scenă din carte. Era un exerciţiu foarte bun de imaginaţie şi de creativitate. Tare bine mi-a făcut. Recomand tuturor.
Târziu. Pe la 15-16 ani m-am gândit ce vreau să fac. Venind dintr-un oraş mic ca Miercurea Ciuc nu îndrăzneam. Şi mai ales atunci, în anii ´90-´91, era foarte greu să ajungi la Teatru. Noi am fost cam vreo 10 pe un loc. Era nebunie. Acum e mult mai accesibil totul. Pe vremea aia era foarte greu.
Am vândut mărţişoare. Uite, chiar aici, în faţa librăriei aveam taraba noastră. Şi ăia erau banii de vacanţă. Am fost ospătar, am lucrat într-un nonstop...
Te ţin cu picioarele pe pământ aceste lucruri. Şi atunci când obţii ceva ştii să apreciezi. Iar în toate joburile astea, eu îmi exersam meseria. Pentru că şi ca ospătar, şi ca vânzător trebuie să fii într-un anume fel.
Nu, nu sunt un om al regretelor. Consider că tot ce mi s-a întâmplat până acum s-a întâmplat cu un scop. De-aia am devenit omul care sunt. Poate că, făcând multă televiziune şi mult teatru, de-aia am simţit nevoia la un moment dat să fac şi film. Mă bucur că a venit acum momentul şi că am avut curaj. Pentru că e vorba despre curaj. Eu sunt suma tuturor evenimentelor din viaţa mea de până acum.
Da, ea tot îmi zicea „Dar hai odată!“. Şi într-o noapte am zis „hai!“. Chiar în acea noapte am şi scris tot scenariul, iar a doua zi i l-am arătat Ancăi, a fost primul om căruia i l-am dat să-l citească. Era dimineaţa şi eu am mers la culcare. L-a citit, apoi mi-a lăsat bilet: „Bravo, te iubesc!“. A plecat să ducă copiii la şcoală şi eu am găsit acest bilet când m-am trezit. Ce-ţi trebuie mai mult?!