INTERVIU EXCLUSIV ANDREEA BERECLEANU & CONSTANTIN STAN: "N-avem timp să ne gândim la timp"

E greu să-i prinzi pe toţi într-un cadru: Andreea, soţul ei, doctorul Constantin Stan, şi copiii Eva şi Petru. Despre viaţa între joburile solicitante şi familie, despre bilanţul anului ce-a trecut şi planurile pentru cel care tocmai a început am stat de vorbă pe-ndelete într-o seară, după ora 20.30, fiindcă abia atunci se reunesc în formulă completă

I-am întâlnit într-un punct foarte interesant al vieţii lor. Amândoi au împlinit 25 de ani de carieră – Andreea Berecleanu, în televiziune, doctorul Constantin Stan, în chirurgia estetică, drumuri profesionale marcate de excelenţă. Sunt împreună de cinci ani, iar provocarea fiecărei zile este să jongleze între joburile care par că nu le mai lasă timp de nimic, viaţa de cuplu şi cea de părinţi pentru Eva (16) şi Petru (12). Nu e lucru uşor, e o luptă continuă cu timpul. Dar aş zice că doctorul Constantin Stan ştie cel mai bine să păcălească timpul. Iar ceilalţi ai casei fac o echipă reuşită cu el. Din lupta asta zilnică împotriva timpului, mi s-a lipit de suflet concluzia lui: „Mi-aş dori ca lucrurile să se repete la nesfârşit...“. În viaţă putem căuta mereu alte şi alte experienţe care să ne condimenteze existenţa – sau putem iubi atât de mult viaţa noastră exact aşa cum e, încât să nu ne mai plictisim de ea...

Cum aţi petrecut Revelionul? Bănuiesc că este una dintre ocaziile preţioase care vă aduce întreaga familie împreună...

Andreea L-am petrecut împreună, la munte, la Breaza. Dar nu doar Revelionul ne reuneşte familia în formulă completă. Chiar în decembrie am petrecut un weekend plin  – noi, copiii mei, adică ai noştri, fata lui Constantin şi ginerele, am fost cu toţii la Amsterdam. A fost un weekend mai lung, vineri, sâmbătă, duminică. Şi a fost foarte frumos. Pentru că am avut şi zăpadă şi înţeleg că nu mai ninsese de şapte ani. A fost prima noastră zăpadă, am şi vizitat nişte locuri foarte interesante, am fost şi pe canale. Ei n-au mai fost până acum la Amsterdam, le-a plăcut foarte mult. Şi e important, în primul rând, că am petrecut timp noi toţi, împreună. Noi ne vedem des cu fata lui Constantin şi cu ginerele, ne impunem să nu ratăm weekendurile împreună cu ei.

Cum a fost 2017 pentru voi profesional?

Profesional, eu nu prea am timp să mă plictisesc, pentru că România nu-ţi oferă şansa sau neşansa să te plictiseşti. Jurnalistul din România trebuie să fie activ. Sau cel puţin din punctul meu de vedere, trebuie să ştiu în permanenţă ce se întâmplă – pe plan politic şi social. În mod particular, a fost un an glorios pentru trustul Intact, pentru că în sfârşit ne-am recăpătat un sediu pe măsura valorii noastre. Am trecut prin momente grele, cărora noi le-am făcut faţă cu brio. Am spus că sediul acesta este o încununare a celor 25 de ani de carieră ai mei. Simt cumva studioul Observatorului, atât de frumos şi modern, ca un premiu pe care Antena 1 mi l-a oferit mie. Pe de altă parte, mă bucur şi pentru redacţie, care îşi poate face acum treaba în condiţii normale. În rest, este competiţia zilnică pentru un rating foarte bun şi pentru exclusivităţi.

Cumva merg în paralel carierele voastre, pentru că şi pentru Constantin 2017 a fost un an esenţial.

Constantin Da, noi am început activitatea acum 25 de ani în Bacău, ne-am extins în Bucureşti în 2002, iar în 2012 am deschis acest sediu, care în anul 2017 a îmbrăcat o haină nouă, sub numele de Cronos Med. A fost un an frumos, un an în care, profesional, am ajuns la ceea ce nu speram că o să se întâmple vreodată acum 25 de ani. Avem o imagine foarte puternică atât în ţară, cât şi în străinătate. Anul trecut, după patru ani, am adus peste 300 de doctori din întreaga lume în clinica noastră din Bucureşti. Mi se întâmplă atunci când mă întâlnesc cu ei în străinătate să descopăr cu satisfacţie că imaginea pe care am reuşit s-o creăm în mintea lor e una deosebită.

A fost un an foarte bun, dar şi dureros. Ating acum un subiect trist. 2017 a însemnat şi faptul că l-ai pierdut pe tatăl tău, Andreea. Povesteşte-mi o amintire dragă cu el.

Amintirile dragi sunt foarte multe. Ce-mi este drag în momentul ăsta este să mă uit la toate fotografiile pe care le am cu el şi să observ că, indiferent de vârstă, din prima clipă în care m-am născut şi până la momentul nunţii mele de anul trecut şi chiar momentul în care el a avut spitalizarea şi agonia, deci până în ultima zi a vieţii lui, el a stat în permanenţă cu mâna pe mine. A avut toată existenţa mea de 43 de ani mâinile şi ocrotirea lui pe mine. Cu toată fiinţa lui m-a înconjurat până în momentul în care aşa a fost să fie şi a hotărât să plece. În toată perioada de trei luni de spitalizare, după accidentul cerebral suferit, şi toată viaţa noastră am fost mână-n mână, ca doi îndrăgostiţi. Şi aşa vom rămâne mereu, pentru că mâinile noastre sunt unite, pe veci.

Cât de frumos... Mă gândesc că ritmul trepidant de viaţă te-a ajutat să faci faţă acestei pierderi mai bine. Cât timp petreci la job?

Cât e nevoie! Jobul meu nu e o fabrică. Asta nu e valabil doar pentru mine, ci pentru toţi colegii mei, pentru reporteri, redactori, editori, editorii de montaj, producători... Acolo se munceşte 24 h din 24. Şi stai tot timpul cu telefonul deschis. Când ai părinţi, o bunică în vârstă, copii care nu sunt lângă tine, stai cu telefonul deschis, pentru a fi permanent conectat cu cei apropiaţi. Ca jurnalist, ai un motiv în plus să faci asta, pentru că te poate suna la orice oră din redacţie, că e un breaking news şi că e nevoie de tine.

Despre Constantin ştim că este chiar mai prins decât tine la clinică, are şi deplasări în străinătate. În acest timp, cine vă ajută cu copiii, cu Eva şi Petru?

Eva are 16 ani, Petru are 12, au un program foarte clar la şcoală. Încep şcoala la 08.00 şi ajung în jurul orei 16.00 acasă. Apoi au diverse activităţi, după caz: Petru sportive, Eva mai artistice, pian sau desen, plus pregătirile pentru examenele care urmează. Nu prea-şi permit timpi morţi. Şi chiar dacă există, aceşti timpi morţi, cum îi numim noi, fac parte din relaxarea lor. Şi trebuie să ţinem cont că relaxarea adolescenţilor e diferită de a noastră. Nu trebuie să uităm asta, chiar dacă uneori nu ne convine. (zâmbeşte) Au nevoie de timpul cu prietenii lor. Cum şi noi avem nevoie de timp petrecut în doi sau cu prietenii noştri.

Sunt la vârsta adolescenţei. V-aţi confruntat până acum cu probleme din partea lor?

Cum să nu! Le facem faţă vorbind non-stop cu ei. Este clar că fără comunicare, fără a vorbi, fără a ţine pasul zi de zi, derapajele pot interveni şi de la o lună la alta. Aşa încât trebuie să ai un ritm susţinut în comunicarea cu copilul.

Spuneai de preocupările lor şi eu am fost uimită să citesc că Petru asistă la intervenţiile chirurgicale ale doctorului Constantin.

Eu nu văd, pentru că sunt în sala de operaţie, iar el e la capătul celălalt al circuitului video. Dar el şi-a dorit asta şi chiar îi place. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Eva, care nu suportă să se uite.

Dar apropo de timpul petrecut împreună, de multe ori ne întâlnim şi pe reţelele de socializare, acolo unde, de fapt, ei îşi petrec prea mult timp, iar ăsta este un aspect care nu ar trebui neglijat...

Acum stau mai mult pe reţelele de socializare decât se uită la televizor.

Eva are un motiv în plus că stă pe telefon. A fost numită upcoming teen influencer. Dar reţelele influenţează în diverse moduri. Inclusiv standardele de frumuseţe, pentru că multe tinere aleg să-şi modifice fizicul fiindcă văd acolo nişte modele care arată într-un fel...

Dar asta nu înseamnă că acestea sunt regulile, standardele de frumuseţe şi trebuie să ne luptăm de multe ori cu aceste influenţe. La un moment dat, când mă simt constrâns să fac nişte lucruri pe care nu vreau să le fac, încerc să abordez o atitudine şi un limbaj politicos, care să mă menţină la distanţă de intervenţiile pe care nu vreau să le fac, pe care nu le consider estetice, care nu reprezintă naturalul. Din acest punct de vedere, mi-e foarte greu, dar încerc să găsesc formule prin care să rejectez politicos.

Se spune că faima unui medic, capacitatea lui de a reprezenta ceva în faţa pacientului nu vine din cazurile pe care le acceptă, ci din cele pe care le refuză. Dar e drept că eu am construit un nume în 25 de ani, însă există colegi care îşi doresc prestigiu pe loc, care folosesc reţelele de socializare dincolo de capacitatea lor de a duce un caz până la capăt...

Însă mă gândesc că aveţi o fată şi sunteţi şi implicat activ în educaţia Evei. Sunt curioasă care este atitudinea faţă de ele, pentru că Eva ar putea fi tentată să-şi îmbunătăţească imaginea cumva...

Am avut mai întâi discuţii cu fiica mea cea mare, care acum are aproape 34 de ani. A venit la mine dorind să-şi modifice nasul, am încercat să prelungesc perioada acelei decizii, după care n-a mai interesat-o. Apoi a vrut să-şi mărească sânii, i-au crescut, a vrut să-i facă mai mici şi tot aşa. Important este că am vrut să evit intrarea în această poveste, fiindcă orice intervenţie chirurgicală are consecinţe pe termen lung. Eva e foarte preocupată de reţelele de socializare, cum spuneam... Până acum nu s-a pus această problemă la ea.

Dar sunt voci care spun că s-a pus problema la Andreea. Foarte mulţi sau multe se întreabă ce i-aţi făcut de arată atât de bine...

Da, dar eu am existat şi înainte de Constantin.

La fel de bine cum am existat şi eu înainte de ea.

Marele meu avantaj este că lumea mă cunoaşte de 25 de ani, timp în care eu nu m-am schimbat. Sunt ridurile de expresie, fireşti cu vârsta, dar trăsăturile mele au rămas aceleaşi printr-un noroc al genei, aşa încât răutăţile de genul „Andreea s-a schimbat pentru că s-a măritat cu un chirurg estetician“ sunt contrazise de istoricul meu. Sunt o persoană expusă publicului de la 18 ani.

Dacă un chirurg crede că poate să schimbe faţa Andreei Berecleanu înseamnă că mai bine se apucă de altceva.

A trecut un an de când v-aţi căsătorit şi cinci de relaţie. Ce aţi învăţat unul de la altul de când sunteţi împreună?

Să înveţe ea de la mine! (râde)

Eu învăţ foarte multe lucruri de la el. Şi eu am mai spus că relaţia noastră, din punctul meu de vedere, a venit la momentul cel mai bun al vârstei mele, momentul în care m-am simţit în stare să-l înţeleg aşa cum trebuie din punct de vedere al maturităţii emoţionale. Adică la 37-38 de ani, vremea când l-am cunoscut. Iar de atunci tot învăţ. Şi trăiesc alături de un om complet diferit faţă de toate persoanele, bărbaţi şi femei, pe care le-am cunoscut, cu o putere infinită de muncă, cu o energie incredibilă. E un exemplu din punctul ăsta de vedere. Dar îţi spun eu şi ce-a învăţat el de la mine. A învăţat să trăiască sâmbăta şi duminica, să se bucure în weekend, să iasă pe străzi şi să profite de vremea frumoasă.

Mi-aş dori să învăţ de la ea şi să trăiesc dimineaţa, pentru că nu reuşesc lucrul acesta. Deşi seara sunt în sală când ea este la jurnal şi câteodată ascult în surdină în sala de operaţie... cum se cheamă? Intro-ul, nu?

Head-urile.

La cât de ocupaţi sunteţi, mai e loc de puţin romantism între voi?

E loc în fiecare moment. Pentru că nu are legătură cu preocupările noastre, ajungem seara foarte târziu, dar e suficient un telefon, un SMS, o voce timp de 5 minute sau faptul că eu alerg în oraş ca să ajung să luăm prânzul împreună când el are o pauză, chiar dacă doar vreme de 20 de minute. Astea sunt pentru noi lucruri foarte importante, care de fapt nu sunt lucruri, sunt sentimente. Dacă vrei, nu ştiu cât sunt de romantice, dar cred că în ziua de azi le putem numi aşa. Dincolo de asta, sunt lucrurile intime care ţin de cuplul nostru şi care evident că nu s-au estompat, ci cresc.

În paralel, admir foarte tare la tine faptul că ai încurajat relaţia copiilor cu tatăl lor. Andrei e în continuare prezent în viaţa lor?

Da, ei vorbesc cu el cred că aproape zilnic, aproape în fiecare seară, dar eu nu verific lucrul acesta. Ştiu că e prezent în viaţa lor, menţin contactul, comunică cu el.

Spre ce simţi că se îndreaptă copiii profesional? Ca înclinaţii...

Eva e imprevizibilă, are o natură artistică, face pian şi desen, soarta a fost darnică cu ea în privinţa talentelor artistice, iar eu nu pot decât s-o susţin în direcţia asta. Petru e în momentul în care face foarte mult sport şi învaţă cât trebuie. Eu sunt foarte mulţumită că face mult sport, fiindcă asta e foarte important pentru dezvoltarea lui, sănătatea lui fizică şi psihică.

Dar pe Eva o văd înspre modelling...

O vezi tu, o vede toată lumea din jur, dar mai puţin ea. Şi eu am fost întrebată dacă aş fi cochetat cu modellingul, dacă m-ar fi tentat asta acum 25 de ani. Niciodată. Chiar dacă poate aveam datele şi de înălţime, şi de greutate.

Ce planuri vă faceţi pentru 2018?

Nu-mi fac planuri. Cred că am doar gânduri, cel mult, care nu se duc foarte departe, se duc în primul rând către oamenii din jurul meu, apoi către mine. Nu am cum să gândesc altfel şi nu am cum să mă schimb. Deci fără planuri, nici familial, nici profesional. Doamne ajută!

Mi se pare simbolic că facem acest material la începerea noului an. Şi o să vă întreb dacă vă este teamă de timp, de îmbătrânire...

N-avem timp să ne gândim la timp!

Eu zic că planuri trebuie să ne facem, că aşa suntem obligaţi... Nu se poate fără planuri. Acum, nu mi-e teamă de timpul care vine, mi-e teamă de timpul pe care-l am în spate şi de faptul că în fiecare an lucrurile se întâmplă la fel şi că în fiecare an îmi doresc, chiar dacă lucrurile se repetă, să se repete la nesfârşit.

Foto: Sorin Stana